Nu prea JURnalul mEU, MIHAIL VAKULOVSKI, început pe 24.12.2005, de Crăciun, pe post de porc de tăiat

„N-aveam chef de nimic / N-am nici acum” „ Îmi descriu existenţa în alb şi negru”                   Dacă, la limită şi cu o mare doză de reavoinţă, poţi să spui că Mircea Cărtărescu e mai mult prozator, Caius Dobrescu – mai mult eseist sau Liviu Ioan Stoiciu mai mult ziarist, este evident că Andrei Bodiu e, orice ar face, în primul rînd poet. Cea mai mare poantă făcută lui Andrei Bodiu (de către un critic) ar fi să-i judeci poezia prin prisma poeticii sale, cum a procedat el cu cei şase poeţi din Direcţia optzeci în poezia română (I) : Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Mariana Marin, Ion Mureşan, Al. Muşina şi Liviu Ioan Stoiciu, dar nu-s eu criticul ăla. Deşi s-a lansat cu mare viteză (şi curaj) în critica literară, publicînd într-un singur an două cărţi foarte muncite – Mircea Cărtărescu (Braşov, Editura Aula , 2000, colecţia Canon ) şi Direcţia optzeci în poezia română (I) (Piteşti, Editura Paralela...

  „Titlurile sînt la fel de importante ca şi poemele însele” , interviu cu Andrei Bodiu, realizat de Mihail Vakulovski   Domnule Andrei Bodiu, ce vroiaţi să vă faceţi în copilărie? Am fost un copil cam   singuratic. De altfel, şi mama şi sora mea îşi şi îmi reamintesc că îmi făcea plăcere să mă joc singur. Îmi amintesc că am vrut să devin pădurar, mecanic de locomotivă. Poate şi altele pe care nu le mai ţin minte acum. Ba da, am vrut să mă fac pirotehnist, plecînd de la un film românesc din anii ’70, Cuibul salamandrelor . Şi mă mai visam luptînd în turniruri pentru inimi de domniţe sau în comandouri distrugătoare de nazişti. Aventura a rămas, din acest punct de vedere, pur teoretică.   Cînd aţi scris primele poezii? Vă mai amintiţi ceva despre ele? Era prin clasa a IX-a, a X-a, cînd profesoara noastră de română, Cornelia Bularca, ne-a invitat să participăm la un cenaclu literar. Era mai mult o şezătoare literară la care, cu tact, profesoara noastră n...

  Liviu Antonesei     Night-life   Iese noaptea ca un picior de femeie de sub cearşaful strălucitor.   Mîna mea o cuprinde şi ochii se întunecă miopi şi pustii.   Luna şi luceafărul de seară – doi sîni inegali – palpită pe bolta cerească.   O clipă – Moartea se îndepărtează. O clipă – Orion scapă Scorpiei ucigaşe. O clipă – prefer pe Matisse lui Van Gogh. O clipă – exist în tăcere.   Dar se apropie visul orgasmic şi dimineaţa – repetată explozie a lucidităţii! – îşi insinuează faldurile vagabonde între zidurile Oraşului.   Mai bine Moartea.     ***   Noaptea – pe străzile reci şi lucioase.   Dacă mă întîlneşti singur şi grăbit înseamnă că mă caută din nou ipocrita Doamnă şi încerc să-i amintesc căile pe fîşia de asfalt şi să deşir funia groasă de cînepă neagră, de rafie manileză, de…   Atunci – să nu mă opreşti.     Amintire di...