Nu prea JURnalul mEU, MIHAIL VAKULOVSKI, început pe 24.12.2005, de Crăciun, pe post de porc de tăiat

              „Citesc, dar parcă ceva nu-mi ajunge. Aud nişte voci stridente, alerg la fereastră şi privesc lumea de la etajul 4. Nimic interesant. Aceleaşi personaje-caricaturi. Pe scena asfaltată apare o pereche şi încep să-şi demonstreze relaţiile familiale. Ea pare să poarte căciula. El e cam ouat, ori trecut, ori.. O aud vociferînd în fiecare zi şi mă mir că nu se găseşte un suflet care să-i tragă o… lecţie de bună purtare. La noi în sat ea/ei ar fi educaţi mai repede. Îi zic Nemulţumita, dar aud din gura unui pici numele ei „de casă”. Cînd apărea ea pe „scenă”, un puşti se adresă altuia: „Hai s-o ştergem, că nimeni nu se mai gîndeşte la noi cît urlă Curva”.             Privesc ceasul, privesc cartea din faţă şi înţeleg că citesc aceeaşi pagină de jumătate de oră. Aşa ceva nu mi se prea întîmplă. O închid cu grijă şi o pun pe noptieră. Mă gîndesc să-mi bag capul...

  „Sînt un om format în cenaclu şi care îşi trăieşte viaţa în cenaclu” , interviu cu Mircea Cărtărescu   (Din „Portret de grup cu „generaţia optzeci” (Poezia)” de Mihail Vakulovski, Tracus Arte)   Domnule Mircea Cărtărescu, sînteţi un scriitor care acordă mare atenţie vîrstelor, mai ales adolescenţei. Ce vă amintiţi cel mai des din copilărie şi cum îl vedeţi acum pe copilul Mircea Cărtărescu? Amintirile mele sînt mai curînd construite decît rememorate. Probabil că este ceva mai adînc decît amintirile propriu-zise, care formează fundaţia construcţiilor mele, probabil nişte lucruri uitate, nişte arhe-amintiri sau arhi-amintiri, la care nu am acces decît prin construcţii ulterioare. Practic, foarte puţine lucruri din ceea ce povestesc eu în scrierile mele, în proză sau în versuri s-au petrecut cu adevărat, dar ele s-ar fi putut petrece. Deci, sînt adevăruri regîndite, reconstruite, refăcute pe baza unor structuri interioare. Am fost un copil oarecare, de fapt. ...