Din jurnalul lui Alexei Vakulovski, azi, da-n alt an (27.06.2002)
„Citesc, dar parcă ceva nu-mi
ajunge. Aud nişte voci stridente, alerg la fereastră şi privesc lumea de la
etajul 4. Nimic interesant. Aceleaşi personaje-caricaturi. Pe scena asfaltată
apare o pereche şi încep să-şi demonstreze relaţiile familiale. Ea pare să
poarte căciula. El e cam ouat, ori trecut, ori.. O aud vociferînd în fiecare zi
şi mă mir că nu se găseşte un suflet care să-i tragă o… lecţie de bună purtare.
La noi în sat ea/ei ar fi educaţi mai repede. Îi zic Nemulţumita, dar aud din
gura unui pici numele ei „de casă”. Cînd apărea ea pe „scenă”, un puşti se
adresă altuia: „Hai s-o ştergem, că nimeni nu se mai gîndeşte la noi cît urlă
Curva”.
Privesc ceasul, privesc cartea din
faţă şi înţeleg că citesc aceeaşi pagină de jumătate de oră. Aşa ceva nu mi se
prea întîmplă. O închid cu grijă şi o pun pe noptieră. Mă gîndesc să-mi bag
capul sub apa rece. Deschid uşa camerei mele de sihastru, dar aud cunoscutele
exclamaţii de ură. Închid uşa, mă reped la fereastră şi-i văd: femeia cu
caprele şi turma ei. Merg în rînd precum cei mai disciplinaţi ostaşi din lume.
Din turma de gură-cască apare Nemulţumita, alias Curva, şi-şi umple balele cu
fiere. Un căţeluş aleargă spre f.c.c., o priveşte, se întoarce spre Nemulţumita
şi începe să o latre.
- Bravo! am strigat eu de la
înălţimea etajului al 4-lea.
Cîteva priviri se îndreptară spre
mine. Tresări şi femeia cu caprele. Maximel ridică capul spre mine şi behăi.
F.c.c. se prefăcu că nu l-a observat. În orice caz, nu-i făcu nici o
observaţie. Făcu un cerc magic cu mîna şi toate caprele se repeziră în iarbă,
ucrînd în copaci. Numai Maximel stătea sub fereastra mea şi nu îndrăznea să se
mişte de acolo. El nu era obişnuit cu înălţimile, dar le simţea, probabil.
Armata de gură-cască turna zoi în
capul f.c.c. Ea nu-i lua în seamă, iar eu n-am mai putut răbda:
- Opriţi-vă, păcătoşilor! am
strigat.
- Dar cine-i acesta? făcu unul,
mirat.
- A huievoznaet, îi răspunse
cineva.
- Vreun profesoraş, zice unul.
- A! Din aceştia…
N-am mai aşteptat să aflu din ce
categorie fac eu parte. Şi se pare că aşa şi o să mor – neştiutor. Căci f.c.c.
şopti cuvîntul magic şi toate caprele se aliniaseră lîngă ea. Numai Maximel
stătea lîngă zidul clădirii şi nu înţelegea de unde a venit vocea ce-i
susţinea. F.c.c. ridică ochii spre mine şi rosti:
- Mulţumim, om bun. Şi-şi aplecă
capul.
Căutam un cuvînt de răspuns, dar
n-aveam de unde-l găsi.
F.c.c. se închină şi plecă împreună
cu caprele ei. Ultimul se tîra Maximel. La colţul blocului behăi ceva în limba
lui şi dispăru.
Priveam distrat, fără să înţeleg
ceva. Iarăşi ceva nu era la locul lui. Dar mi-am dat seama ce lipsea: nimeni nu
mai striga în urma f.c.c.
Am închis fereastra, am luat o
carte, dar n-am putut să citesc. Am deschis blocnotes-ul şi am făcut aceste
însemnări. Şi m-am gîndit că…
aşa şi este. Cine ne poate sta în
cale?”
Comentarii
Trimiteți un comentariu