Patrimoniu

 

 

Așa cum Simone de Beauvoir are grijă de mama sa înainte să moară și descrie toată perioada aceea într-un roman autobiografic, „O moarte foarte ușoară” (Humanitas Fiction), și Philip Roth face exact același lucru în „Patrimoniu. O poveste adevărată” (Polirom, trad.: Bogdan-Alexandru Stănescu), doar că părintele care-i moare în brațe e tatăl. La fel ca Simone de Beauvoir, și Philip Roth folosește numele adevărate în roman, tatăl e Herman Roth, fiul e Philip Roth și tot așa, toți oamenii din jurul lui Herman Roth își păstrează numele și-n romanul lui Philip Roth.

Pînă la optzeci şi şase de ani Herman Roth a fost un exemplu de vigoare și sănătate și chiar cînd i-a picat jumătate de față era într-o călătorie cu o vecină pe care a agățat-o după moartea soției (și nu era nici pe departe o cucerire unică). Moșul este plin de viață și nu și-a pierdut nici umorul, moștenit și de fiul scriitor, de altfel. De exemplu, cînd un puști de culoare, înarmat, încearcă să-l tragă în boscheți, pentru a-l jefui, bătrînul Herman Roth rămîne fără bani predîndu-i o lecție de viață, salvîndu-și și integritatea corporală și dîndu-i și sfaturi micului jefuitor ("„Nu trec în nici un boschet”, zice tata. „O să-ți dau tot ce vrei, și n-ai nevoie de pistolul ăla ca să mi-l iei. Poți să bagi pistolul la loc”. Puștiul lasă pistolul jos și tata îi dă portofelul. „Ia toți banii”, zice tata, „dar dacă portofelul nu-ți folosește, nu m-ar deranja să-l primesc înapoi”. Puștiul ia banii, îi dă portofelul înapoi și-o ia la goană. Și tata știi ce face? Îl strigă de peste drum: „Cu cît te-ai scos?” Și puștiul e ascultător – numără banii pentru el. „Douăștrei de dolari”, zice puștiul. „Bun”, îi răspunde tata, „ai grijă să nu-i arunci pe căcaturi”."). La optzeci şi şase de ani i se descoperă o tumoare mare pe creier și de aici începe începutul sfîrșitului, cum spune fiul său, scriitorul Philip Roth. Fiul are grijă de tatăl său non stop, îl veghează și ajută tot timpul, pentru el Herman „nu era orice tată, era tatăl, cu tot ce e de urît la un tată și cu tot ce e de iubit la el”. Iar fiu-so, Philip, „are grijă de mine ca o mamă”, spune la telefon Herman și chiar așa e. Medicul propune să-i opereze tumoarea (asta însemnînd două operații de peste opt ore, cu acul prin gură și pe la ceafă), iar el insistă să fie operat... doar de cataractă. Avînd grijă de el, de la dus la spital, discutat cu medicii pînă la curățarea băii în care a făcut pe el (pagini naturaliste care l-ar îngrozi și pe Émile Zola) – toate astea sînt descrise, amănunțit și pas cu pas, în roman, cititorul văzînd „filmul” live, ca o cameră de filmat de pe fruntea fiului scriitor. Ba mai mult de atît, Philip Roth reușește să transmită nu doar vizual povestea, ci, din păcate, și olfactiv („Îi cureți căcatul tatălui tău pentru că trebuie curățat, dar imediat după ce l-ai curățat, tot ceea ce e de simțit o să simți ca niciodată pînă atunci. Nu era nici prima oară cînd înțelegeam asta: odată ce depășești scîrba și ignori greața și sari dincolo de acele fobii încetățenite ca tabuuri, rămîne impresionant de multă viață de prețuit”).

Personajele care-l înconjoară pe Herman Roth sînt bătrîni ca el – și femeile, și bărbații. Walter Herrman, supraviețuitor al Holocaustului, scrie o carte porno despre Holocaust („Ei, asta ar fi o premieră, am spus”), iar Herman Roth le aranjează o întîlnire fără ca fiu-so, Philip, să bănuiască ceva. Ăsta e stilul lui dintotdeauna, ăsta e omul care dăruiește colecția de timbre a lui fiu-so, care a adunat-o în copilărie sacrificîndu-se: „Am fost îngrozitor de iritat să aud ce făcuse – și, cînd mi-am amintit cît de mult din copilăria mea investisem în acea colecție, sincer îndurerat...”. (Și tata dăruia jucăriile noastre, iar, mai tîrziu, obiecte cumpărate cu greu). După moartea mamei, tatăl a tot dăruit obiectele pe care le-a primit chiar de la el, fiul lui – pentru tată cadourile primite de la fiu nu aveau nici o valoare sentimentală. Alt prieten de-al lui Herman Roth, Abe, uită totul; după ce tocmai îl vizitează, uită în cinci minute „că s-a văzut cu mine” („În ziua în care mă dusesem să-i dau vestea despre tumoare, Abe sunase imediat după aceea, cînd tata era ghemuit în colțul canapelei, contemplînd tot ce-l aștepta. M-am ridicat și am răspuns la telefon, iar la capătul celălalt al firului era Abe, cu un adevărat zvîc în vocea sprințară. / – Alo, Herman? / – Nu, Philip, am spus. / – Tata vrea la plimbare? / – Vrea să stăm de vorbă acum, Abe. Poate iese mai tîrziu. // Nu trecuseră zece minute, că a sunat din nou telefonul. / – Vrea tata la plimbare? / – Nu, Abe, nu acum, îmi pare rău”).

I-a angajat o bonă pe care o cunoșteau, și-a luat și un baston cu patru picioare, că de Abe nu se mai putea ține, cum nici Abe nu se mai putea sprijini de el. Și-a pierdut cunoștința și și-a rupt un deget de la picior, a început să aibă probleme și cu înghițitul și putea să facă și pneumonie, pentru că mîncarea putea să ajungă în plămîni prin trahee... În tot acest timp fiul a fost alături de tatăl său, l-a îngrijit, îmbărbătat, dus la medici și a scris exact cartea asta (pe care „o scrisesem în tot timpul cît el fusese bolnav și pe moarte”). O poveste adevărată, scrisă în direct de un scriitor adevărat și un fiu devotat.

Așadar, în „Patrimoniu” avem o poveste adevărată despre moartea unui tată, moartea tatălui lui Philip Roth, dar și despre viața acestuia, care e reprezentantul comunităţii evreieşti din New Jersey de-a lungul secolului XX.

 

Philip Roth, „Patrimoniu. O poveste adevărată”, Polirom, 2022

Traducere din limba engleză de Bogdan-Alexandru Stănescu

 

Revista Timpul din România, ediția din R. Moldova, (nr. 06 (62), iulie 2026)