De ziua lui Pessoa, o zi în orașul unde Pessoa e zeu

 

4 ianuarie 2024, Lisabona

            Dacă ieri ne-am jertfit ziua Sintrei, azi am fost pe urmele lui Pessoa din Lisabona lui natală, dar înainte de asta am citit, la cafea, din „Marinarul și alte ficțiuni”. Fernando Pessoa e unul din cei mai cunoscuţi poeţi ai secolului XX, dar portughezul a mai scris şi proză, eseuri şi dramaturgie. Spre bucuria cititorilor români, poetul şi traducătorul Dinu Flămând îngrijeşte la Editura Humanitas Fiction o serie de autor Fernando Pessoa, aşa că după ce a tradus şi publicat cîteva volume splendide de poezie şi proză, i-a venit rîndul şi dramaturgiei, adunată în antologia „Marinarul și alte ficțiuni”. Volumul cuprinde o prefaţă foarte consistentă a traducătorului, 13 drame statice, un text teoretic despre dramele statice şi cîteva fragmente de scenarii cinematografice. Precum mulţi alţi poeţi foarte buni, Fernando Pessoa e un teoretician desăvîrşit, care-şi scrie textele după un program, o teorie, o logică. Pentru el, teatrul static e „cel a cărui intrigă dramatică nu o constituie acţiunea – adică un teatru în care marionetele nu doar că nu acţionează, fiindcă nici nu se mişcă şi nici nu vorbesc despre ceva care implică mişcare, dar nici măcar nu se simt capabile de a schiţa vreo acţiune, deci nu există nici conflict, nici intrigă propriu-zisă. S-ar zice că aşa ceva nu e teatru. Eu, dimpotrivă, sînt convins că e teatru, întrucît în credinţa mea teatrul transcende acel teatru pur şi simplu dinamic, iar ceea ce este esenţial în teatru nu sînt nici acţiunea şi nici provocările sau consecinţele acţiunii – ci numai, cît mai cuprinzătoare, acea revoluţie din suflete ce se petrece prin intermediul replicilor schimbate, precum şi situaţiile ce se creează rezultînd din asta” …

Mai întîi am vizitat Muzeul Casa Fernando Pessoa, care se află în blocul în care a locuit el ultimii ani de viață. Superb muzeu, înșirat pe trei etaje, care ilustrează viața și opera simbolului Lisabonei, care acum vinde cu imaginea lui și cafea, săpun sau magneți de frigider, nu doar cărți, iar statui cu el îți apar în față peste tot prin Lisabona, fie că le cauți sau nu. În muzeu vedem manuscrisele lui Pessoa, niște carnete scrise de el, obiecte de-ale lui, ochelarii, mașina de scris, mașina de bărbierit, pămătuful, un cuțitaș, o foarfecă, multe fotografii, tablouri, desene, dulapul în care și-a păstrat manuscrisele nepublicate în timpul vieții, un scrin, cărțile lui – scrise de el, dar și cele citite, raftul său preferat, o sală de lectură, unde se păstrează și cărțile de la Humanitas Fiction, traduse în română, dulapuri de-ale sale, patul, pe care curg texte luminate de-ale sale, citate pe pereți, două camere îmbrăcate în foi scrise de el...

Unde am lăsat mașina prima oară l-am găsit uimiți, la etajul unde a locuit în 1911 (e o placă pe care scrie asta), croșetat cu sîrmă – cu tot cu ochelarii lui celebri și pălăria la fel de inconfundabilă. Apoi l-am căutat – și găsit – la cafeneaua lui preferată și în fața casei în care s-a născut.

            Lui Pessoa i-au plăcut mai multe localuri, dar preferata lui rămîne Café A Brasileira, unde e omniprezent și acum – și-n interior, și în fața cafenelei, unde statuia de bronz a scriitorului, așezat pe scaun, are și un loc pentru tine, unde te poți așeza pentru o fotografie. În cafenea găsești cărți (de vînzare) și obiecte de-ale lui, care i-au aparținut – iar ochelarii nu lipsesc nici aici (acum piese de muzeu), tablouri tematice...

Statuia din fața casei în care s-a născut e și mai artistică, aici Pessoa e în picioare, iar în locul capului e o carte deschisă, pe ale cărei coperte scrie Lisboa și Pessoa.

De altfel, și statuile altor scriitori te așteaptă pe străzile Lisabonei. Chiar lîngă Café A Brasileira, unde e statuia de bronz a lui Pessoa, e o statuie expresivă a poetului António Ribeiro Chiado. De fiecare dată cînd am trecut prin piața asta, care-i poartă numele, la picioarele lui cînta o formație, înconjurată de dansatori, unii păreau profesioniști, dar am văzut cum se opreau și mulți trecători – de toate vîrstele – să danseze. Îl mai poți saluta și pe Luís Vaz de Camões, autorul poemului epic Os Lusíadas (1572), despre călătoria lui Vasco da Gama spre India, și pe poetul și dramaturgul Joao da Camara (care seamănă cu Ion Creangă), și pe alții.

Tot întîmplător (deși o aveam în lista scurtă a locurilor de vizitat) am dat de cea mai veche librărie din lume, Livraria Bertrand, deschisă din 1732. Știu că unii au fost dezamăgiți de ea, găsind-o „banală” (probabil se așteptau să fie în vreo peșteră ceva), dar mie mi-a plăcut foarte mult, din toate punctele de vedere – cum arată, cum sînt aranjate rafturile și cum sînt selectate cărțile, lumea din interior – librari, vizitatori, atmosferă (nici nu-mi amintesc dacă aveau muzică în librărie, atît de vrăjit & concentrat pe cărți am fost cît am stat acolo). Mi-a părut rău doar de fata de la intrare, care avea un birou doar pentru informații, care nu avea scaun.

            Apoi ne-am plimbat, liniștiți, prin Lisabona de seară, pe străduțe cu teatre dramatice, de operă și centre culturale, pînă la fluviu, unde am stat și ne-am uitat la apă, poduri și la Lisabona de pe cealaltă parte a rîului, unde se evidențiază Isusul la care vom ajunge mîine seară și bradul luminat și reflectat de ape. Apoi ne-am plimbat prin „Piața Sfatului” lor, de unde am sunat-o pe mama și i-am arătat rîul, ramul, piața, bradul, am intrat și printr-un muzeu, unde am primit cadou un tricou cu Pessoa și Lisabona (nu, nu m-au recunoscut lisabonezii, e de la Carmina tricoul), apoi ne-am plimbat iar pe străduțe (Peixoto: „străzile din Lisabona împotriva străzilor din Lisabona”), intrînd și-n magazinul echipei naționale de fotbal a Portugaliei, și-n alte magazine-bijuterii și tot așa, pînă la mașina de pe bulevardul Libertății, unde am găsit, în mod miraculos, un loc liber și nepăzit de aurolacii care te îndrumă și te învață cum să-ți parchezi mașina (parcare plătită, firește – bucuria e dacă găsești un loc în care pot parca și alți oameni decît cei care locuiesc acolo), de care nu vom putea scăpa pe toată durata vizitei, din păcate, oriunde am fi mers.

            În „Cartea neliniștirii” Fernando Pessoa își creează un personaj, ajutorul de contabil Bernardo Soares, căruia-i inventează și o biografie și-i atribuie „această carte a călătoriilor”, pentru care scrie și prefața, în care povestește împrejurările în care l-a întîlnit pe acest Bernardo Soares, în numele căruia acum poate să scrie orice are el chef, fără nici o (auto)cenzură, cartea la care Pessoa a scris toată viața, fiindcă ăsta e jurnalul – carteanimalul care, după ce te prinde în chingile lu(e)i, nu te mai slăbește toată viața...