Interviu cu Romulus BUCUR

(Din „Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri)”, 

Editura Tracus Arte)

Domnule Romulus Bucur, spuneaţi într-o poezie că şi bunicul dumneavoastră scria poezii. Ştiaţi asta cînd de-abia începuserăţi să scrieţi poezie?

Cred că ştiam, dar nu conştientizasem. Era vorba de o chestiune din asta, aşa, de amator în ceea ce-l priveşte. Nu ştiu ce fusese străbunicul meu, dar el era genul de muncitor luminat, care citea, avea preocupări culturale, îmi amintesc că, pe cînd eram foarte mic, mă ducea la film, discutam, mă rog, cît puteam eu pricepe din discuţia cu el. Maică-mea povestea că avea într-un album o poezie scrisă de el şi dedicată ei cînd era ea micuţă.

Cam cum şi cam ce fel de poezie scria? Aţi văzut vreo poezie de-a lui?

Ce ştiu, am spus şi-n poezie, şi ştiu de la maică-mea şi anume că condusese un cenaclu muncitoresc, un fel de club, grupare culturală, ceva de genul ăsta, şi, din ce îmi dau seama, din ce-mi pot eu închipui, cred că era un soi de romanţă, un soi de poezie sentimentală, nu asta e important, ci atitudinea faţă de cultură, atitudine de respect. De altfel, el provenea de undeva de lîngă Haţeg, aveam şi rude în Valea Jiului şi, pe vremuri, înainte ca minerii să capete faima proastă pe care au căpătat-o în urma mineriadelor, aveau, de exemplu, fanfară, orchestră simfonică ş.a.m.d. şi erau oameni însetaţi de cultură, oameni pentru care cultura însemna ceva.

A avut vreo influenţă acest fapt biografic…

Nu!

…asupra dumneavoastră?

Influenţa pe care a avut-o a fost că de cînd mă ştiu am avut cărţi în casă. Practic m‑am născut şi am crescut între cărţi şi una din primele mele amintiri din copilărie este că maică-mea îmi citea poezii. Să-ţi spun şi ce poezii? Basmele în versuri ale lui Puşkin, Unchiul Stiopa, Demonul lui Lermontov, adică literatura rusă şi sovietică care atunci la noi se traducea masiv.

Vă amintiţi cam cum aţi început să scrieţi poezie… şi cînd, poate?

Îmi amintesc foarte bine. În clasa a 9-a, la începutul liceului, cred că făceam nişte noţiuni de teoria literaturii sau aşa ceva, elemente de versificaţie, figuri de stil şi alte lucruri asemănătoare, şi aveam un foarte bun prieten pe atunci, coleg de clasă, între timp a devenit medic, am înţeles că un medic foarte bun, şi s-a întors şi el la dragostea dintîi, adică şi-a publicat prozele scrise în studenţie într-un foarte puternic volum de povestiri, e vorba de Ioan Cordoş, deci, avusesem o discuţie cu el, pe tema superiorităţii versului clasic sau a versului liber, şi am pus un pariu arbitrat de o colegă de clasă, să scriem fiecare cîte o poezie pe o temă dată în tehnica aleasă şi să vedem care iese mai bună (rîde). Cam asta a fost, ştiu că scrisesem ceva cu dezastrul atomic, cu chestii de genul ăsta, apocalipsa, în fine…

Cînd aţi conştientizat că sînteţi scriitor (şi cam ce ar însemna asta)? În acest sens, Literatură, viaţă e un titlu existenţial. Sau: … e un titlu existenţial?

Da. (rîsete) De fapt, conştientizasem acest lucru şi mai dinainte, de cînd eram mic de tot vroiam să mă fac scriitor, şi taică-meu scrisese, şi publica proze prin ziarele locale, tot felul de culegeri ale cenaclului din Arad, a participat la concursul de debut al editurii Eminescu, a şi publicat într-un volum colectiv de acolo ş.a.m.d., deci, atmosfera exista dintotdeauna în ce mă priveşte şi eu de mic ştiam că voi fi scriitor, atunci vroiam să fiu prozator, scrisesem nu ştiu ce povestiri SF. Poezia a apărut în viaţa mea în liceu, după, să zicem, accidentul pomenit ceva mai înainte, habar n-am, cred că din frustrările mele, din conflictul dintre mine şi lume am hotărît că revanşa mea trebuie să fie lirică. Şi scriam poeme interminabile despre cît sînt eu de nefericit şi ce rea e lumea din jurul meu ş.a.m.d., apoi mă apucam să tai, să tai, să tai şi rămîneam cu un haiku pînă la urmă (rîde). Pe urmă mi-a venit ideea că dacă tot vreau să fiu poet e cazul să mă pun de citit şi atunci am făcut o experienţă pe care astăzi aş numi-o tîmpenie şi anume, în doi ani, între clasa a X-a şi a XII-a am citit poezia română la zi, de la începuturi şi pînă la ultimele cărţi ale lui N. Stănescu, Mircea Sorescu ş.a.m.d., deci ultimul răcnet în momentul respectiv, ceea ce foarte multă vreme m-a blocat de la a scrie poezie.

Pe dvs. cine v-a influenţat mai tare? Cred că poezia „optzecistă” se deosebeşte de poezia de pînă la voi şi pentru că este mai mult anglofonă decît francofonă, cum era cea dinainte...

E vorba de două lucruri. Cam pe atunci îi descoperisem pe poeţii generaţiei războiului: în primul rînd Ion Caraion, dar şi Geo Dumitrescu şi Constant Tonegaru, care-mi plăceau foarte tare, pe de o parte, pe de altă parte intră influenţele declarate şi cele nedeclarate. Între cele declarate e, într-adevăr, poezia anglo-saxonă. Pe cînd eram în clasa a XII-a mi-a picat în mîini o antologie de poezie americană, şi am tradus masiv atunci T.S. Eliot, cummings, Wallace Stevens, Conrad Aiken, care de asemenea îmi plăcea, apoi tot pe atunci, cu puţină vreme înainte apăruse antologia lui Baconsky, Panorama poeziei universale contemporane, pe care, tot aşa, o devorasem – astea ar fi influenţele, să le zicem declarate. Cele nedeclarate erau, de fapt, sînt şi acum cîţiva poeţi pe care îi ţin aşa, extrem de aproape de sufletul meu şi nu prea vorbesc despre ei, deşi în anul ăsta m-am hotărît că am să ţin un curs despre poezia spaţiului mediteranean în care am să mă ocup de exact aceşti poeţi, o parte din ei plus alţii, e vorba de Ghiorghios Seferis, de Constantin Kavafis, de Montale, de Ungaretti, deci poeţi mediteraneeni şi ai unei lumi şi ai unei stări de spirit faţă de care mă simt foarte apropiat şi care în poezia mea se manifestă cumva accidental, ca o întîmplare de care mă bucur foarte tare cînd are loc, dar pe care nu o pot provoca şi nici nu vreau să o forţez. Cred că aceste poezii vor fi nu cea mai bună carte a mea, ci cartea care s-a scris singură aşa, în timp, dintr-o poezie, două, trei, scrise o dată pe an, de două ori pe an, cînd se întîmplă acest lucru. Revenind la capitolul influenţe, ce-mi plăcea iarăşi foarte tare pe vremea aceea era poezia lui Mihai Ursachi şi o vreme chiar fusesem tentat să merg la facultate la Iaşi; şi nu ştiu ce s-ar fi ales de mine dacă mă nimeream atunci acolo. Zîna mea cea bună a hotărît că eu trebuie să merg la Bucureşti şi mai mult decît atît, a hotărît să mă nimeresc în aceeaşi cameră la cămin cu Alexandru Muşina, cu Ion Stratan, mai tîrziu cu Daniel Pişcu, a hotărăt să fiu coleg de an cu Mircea Cărtărescu şi Mariana Marin, coleg de cenaclu cu Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi alţii şi aşa a ieşit, aşa s-a ales. Exista în ceea ce mă priveşte o anumită componentă ironică, nu foarte puternică, nu foarte de prim plan, dar contextul a scos-o puţin mai mult în faţă decît eram înclinat eu în acel moment, nu ştiu, e bine sau e rău, oricum, înclin să cred că mi-am urmat direcţia mea, dar punerea pe cale, punerea pe direcţie cred că se datorează faptului că m‑am aflat în locul şi momentul potrivit.

Vă amintiţi cum aţi nimerit în acea cameră de poeţi despre care v-aţi amintit şi despre care a povestit se pare pentru prima oară Daniel Pişcu în Cel mai mare roman al tuturor timpurilor?

Nu, eu am povestit, într-un poem care apare numai în volumul Cinci şi care se cheamă Un poem şi ½. Ştiu că şi Pişcu a povestit. Cum să se întîmple?

E o întîmplare sau v-aţi înţeles dinainte să locuiţi împreună, că – altfel – pare cam incredibil?

Este incredibil. Pînă şi pentru mine este incredibil. Ca de obicei, eu venisem în ultima zi, crezînd că lucrurile nu că se rezolvă de la sine, ci sînt stabilite şi n-am eu ce să le forţez cursul. Respectiv: am media cutare, există un loc în cămin şi toate alea, ceea ce a fost departe de realitate. Aşa că, împreună cu încă un coleg, ne-am trezit în prima noapte băgaţi în căminul Panduri, într-un loc sinistru, aproape că ne resemnasem cu ideea, cînd a doua zi a venit cel care se ocupa din partea facultăţii de cazarea noastră, regretatul Petru Nicolau, şi a zis: „Băieţi, vă mutaţi în 6 Martie, că avem locuri rezervate acolo”. M-am trezit într-o cameră cu mai mulţi tipi, era un individ, un vlăjgan dubios cu plete şi mustăţi, cum am scris eu, care mi-a întins mîna, s-a recomandat Ion şi a dispărut, pe urmă era un individ pe un pat, într-un colţ care citea Hemingway, Pentru cine bat clopotele, primul s-a întors, l-a făcut idiot, s-au luat la ceartă ş.a.m.d., eu stăteam acolo, pe patul meu, într-un colţ, şi nu înţelegeam ce se întîmplă, şi am aflat că şi ăştia sînt poeţi, unul era Ion Stratan, altul era Alexandru Muşina (rîde). În cîteva zile ne-am împrietenit, am început să umblăm pe la cenacluri împreună, sau, mă rog, m-au cărat ei pe la cenaclurile pe unde umblau. Muşina – pe la Junimea, Stratan – pe la Amfiteatru.

Ce relaţii erau între voi? Cum vă descurcaţi în cea mai mare densitate poetică pe metru pătrat, doar sînteţi atît de diferiţi? Povestea Muşina cum la un moment dat i-aţi tras una pe neprins de veste unui coleg...

A, Marin Preda. Nu i-am tras una, i-am învineţit un ochi. Da’ asta era tîrziu de tot. În ultimul an de facultate, cînd Muşina deja făcea naveta eroică la Întorsura Buzăului. Ne înţelegeam foarte bine, ca şi cum am fi fost o familie. La un moment dat venise taică-meu pe la mine, pe vremea aia lucra la Finanţe la Arad, drept care, cînd era vorba de trimis la Bucureşti ceva, un raport, o situaţie, îşi făcea delegaţie şi venea să le ducă la Minister şi trecea şi pe la mine şi îmi mai aducea nişte prăjituri făcute de maică-mea, tot felul de chestii din astea şi, la un moment dat, mi-a povestit Muşina, că patul meu şi patul lui Stratan erau unul în faţa celuilalt şi între ele era o masă, şi pe masă pusesem cutia cu prăjituri, seara, dimineaţa am găsit-o goală, iar Muşina mi-a povestit că se trezise noaptea şi îl văzuse pe Stratan aşa stînd în capul oaselor în pat, pe jumătate adormit şi cărînd în el prăjituri (rîde). Nu ştiu, efectiv era o atmosferă de familie. La 1 mai, la un moment dat, cînd primisem nişte zile libere, m-am dus cu Stratan la el acasă la Ploieşti, altădată, în ’79, cînd eram în ultimul an, cînd să plec acasă în vacanţa de iarnă m-am oprit în Braşov la Muşina, Stratan fusese pe la mine, Muşina fusese pe la mine, eram cei mai buni prieteni. Florin Iaru, care şi el era înamorat şi iubita lui, locuia tot acolo, în cămin, la fete, şi mai mergea pe la ea, mai rămînea să doarmă la noi în cameră – nici o problemă. Chiar, nu ştiu, era o atmosferă de camaraderie bună.

Vă amintiţi cum a apărut Cenaclul de Luni?

Da. Nu numai îmi amintesc, am şi scris treaba asta. Cum să fie, fusese cenaclul Junimea, ne manifestaserăm acolo cu toţii. Pe vremea aceea preşedinte al cenaclului era Cornelia Maria Savu, care era studentă în ultimul an şi, după ce a absolvit, preşedinţia a trecut pe mîinile lui Cărtărescu. Mai era cenaclul Amfiteatru, pe unde mai umblam şi pe unde nu fusesem primit foarte bine şi se lansase ideea unui cenaclu al centrului universitar condus de N. Manolescu, care a ţinut o şedinţă, pe la începutul lui martie 1977, după care a venit cutremurul, şedinţa fusese la Casa de Cultură a Studenţilor, care fusese rău avariată din cauza cutremurului, aşa că şedinţa următoare s-a ţinut peste vreo două luni sau aşa ceva, pe la sfîrşitul anului universitar 1976-77, la catedra de literatură română, unde, mă rog, mi-am dat seama acuma, aici, la Braşov, că sediul cîte unei catedre este un loc unde mai poţi ţine o şedinţă de cerc, o şedinţă de cenaclu, un curs obţional dacă n-ai altă sală, ş.a.m.d. şi probabil Nicolae Manolescu procedase la fel. La a doua şedinţă am participat, s-a ţinut într-o miercuri sau într-o marţi, în orice caz nu luni. De la un punct încolo s-au mutat şedinţele pe luni seara şi am rămas cu Cenaclul de luni. Veneau cam aceeaşi oameni:, Muşina, Cărtărescu, Coşovei, mai venise de la Amfiteatru Elena Ştefoi, Magda Cârneci, Călin Vlasie, cam ăştia am fost, Viorel Padina, Abălaru, mă rog, nu mai ştiu care-i numele şi care-i pseudonimul.

Ce cazuri mai interesante de la cenaclu v-au impresionat?

Într-una din primele şedinţe trebuia să citească un tip ciudat, Radu Comănescu, care întîrziase şi întîrziase şi întîrziase, a întrebat Manolescu de el, gurile rele au zis că acuma e la crîşmă şi tocmai îşi scrie poeziile, a venit într-adevăr aşa cu nişte foi mîzgîlite pe toate părţile, pe care le-a citit, cred că nu era mare lucru din poeziile alea. De altfel, Comănescu era un tip multilateral, scrisese la un moment dat un sistem estetic, scrisese proză ş.a.m.d., a dispărut din peisaj, după 90 se ocupa într-o vreme de o revistă de chestii paranormale. Deci, asta e din, să zicem, detaliile pitoreşti. Coşovei apăruse la cenaclu cu un pistol-mitralieră de jucărie şi a început să tragă pe-acolo, Manolescu a exclamat: „Doamne, ce doză de copilărie neconsumată zace în voi”, lucruri de genul ăsta. Altădată citise Coşovei nişte poezii, Magda Cârneci se pregătise să ia cuvîntul, la care Traian a avertizat-o: „Magda, vezi că zilele astea au pescuit din Dîmboviţa o fată care nu vorbise cum trebuie la cenaclu”, era o atmosferă lejeră, distinsă, fiecare citea în ideea de a le lua piuitul celor care citise înainte şi aşa mai departe. O concurenţă bună, erau absolut neinhibaţi, nefiind noi obsedaţi de ideea de a publica, pentru că era clar că nici nu prea avem şanse să publicăm altundeva decît în revistele studenţeşti, unde eram lăsaţi de capul nostru, că oricum n-aveau cine ştie ce circulaţie.

Cum s-a ajuns să fie Manolescu mentor şi, mai ales, cum era, cum se purta la cenaclu?

Nu ştiu cum a ajuns să fie mentor, el  era mai curînd un catalizator. Nu se băga peste noi, ne lăsa să ne facem numărul. Dacă a fost îndrumare, ceea ce nu prea cred, a fost una foarte discretă. Marele lui merit cred că e că ne-a lăsat să ne dezvoltăm cum era firea noastră, conform programului genetic cu care probabil că venisem de acasă. Ce-a încercat să facă pentru noi a fost o antologie din textele citite în cenaclu, pe care a realizat-o, s-a dus cu ea la Marin Preda, care l-a refuzat hotărît pe ideea că, „dom’le, dacă-i public pe ăştia, mîine-poimîine mă trezesc că fiecare are pretenţia să-i public şi cîte o carte, şi acuma ştii cum e cu concursurile de debut, aşa că nu”. Pînă la urmă din toată antologia aia a rămas pagina dublă de poezii din România literară, care pentru mulţi dintre noi a reprezentat şi debutul publicistic, şi prezentarea pe care ne-a făcut-o fiecăruia cu acea ocazie.

Nu am o caracterizare pentru cum se purta. După părerea mea, se purta normal şi firesc. Îi lăsa pe cei care citesc şă-şi citească producţiile, îi lăsa pe cei care vorbesc să le comenteze şi la sfîrşit trăgea nişte concluzii, atîta tot. Şi eram în relaţii amicale, cum să spun, sau distant amicale, fiindcă nu era vorba de familiarisme, de tras de şireturi ş.a.m.d.

Cînd aţi citit pentru prima oară la cenaclu şi cum a ieşit?

În total cred că am citit de vreo trei ori la cenaclu. Prima dată, dacă-mi aduc aminte bine, în toamna lui ‘78 sau aşa ceva, şi, în general, de fiecare dată cînd am citit la cenaclu a fost un dezastru, mai puţin ultima dată, după ce terminasem facultatea, era toamna anului 80, cînd am venit la Bucureşti nici nu mai ţin minte de ce, sub un pretext oarecare, eram proaspăt profesor şi vroiam să scap de mediul sufocant de la liceul industrial unde eram, aşa că mi-am inventat un pretext să mă duc la Bucureşti. M-am dus, am citit la cenaclu şi atunci am fost primit foarte bine, dar aveam senzaţia că e ceva postum. Dar nu mă supăra primirea negativă de care am avut parte, pentru că, de exemplu Florin Iaru mă contesta foarte tare, pentru că se vedea clar la el o intenţie constructivă, de a mă, nu ştiu, de a mă ajuta să scriu mai bine, după părerea lui, cine mă contesta iarăşi foarte tare era Doru Mareş şi în ceea ce-l priveşte pe el aveam senzaţia că astea-i sînt limitele de percepţie. Deci, iarăşi nu prea aveam de ce să mă supăr. Cine m-a apreciat constant, deşi şi ei ar putea fi acuzaţi de părtinire – Muşina şi cu Stratan, acuzaţi de părtinire din motive care cred că se înţeleg.

Cum şi cam cînd aţi ajuns la stilul actual de poezie, de fapt spuneaţi că la început scriaţi poeme lungi-lungi care rămîneau haiku-uri…

Bun, asta a fost în adolescenţă. Pe urmă am trimis de vreo două ori nişte poezii la România literară, mi-a răspuns Geo Dumitrescu la poşta redacţiei (rîde), chiar mi se năzărise să particip la nişte concursuri de debut, noroc că nu aveam cu ce. După intrarea la facultate am avut o experienţă foarte dură şi anume cea a armatei, care m-a radicalizat într-un fel, m-a făcut să nu mai fiu aşa uşor impresionat şi în general să evit lucrurile uşoare, facile, sau uşurele, mă rog, mi-a întors cumva un soi de seriozitate ardelenească pe o parte, pe de altă parte mi-a cultivat un oarecare umor pe care cred că-l avusesem şi înainte. Descoperirea a fost spontană, nu m-am modificat foarte tare pe măsura trecerii timpului. În volumul meu de debut din ’84 sînt în principal poeme scrise pe vremea facultăţii, nu ştiu dacă din ceea ce-am scris atunci am aruncat ceva, poate una sau două piese, dar, oricum scriam foarte puţin pe vremea aceea, nici acum nu scriu foarte mult, dar asta e altă poveste. În ce mă priveşte, am senzaţia că m-am găsit din prima şi n-am avut foarte mult de bîjbîit.

Aţi făcut mai multe antologii de poezie, Antologie de poezie modernă. Poeţi moderni despre poezie, împreună cu Alexandru Muşina şi Romanian Poets of the ‘80s and ‘90s, împreună cu Andrei Bodiu şi Georgeta Moarcăs...

Prima antologie am făcut-o din necesităţi didactice. Eu eram proaspăt sosit aici, la Universitatea din Braşov, Muşina ţinea cursul de introducere în poezia modernă, eu ţineam seminarul şi căzusem de acord că ne trebuie material pentru a discuta la seminar, aşa că am făcut rapid antologia, cam într-o lună şi mi se pare mai mult un instrument de lucru decît altceva. Cea de-a doua antologie – nu ştiu dacă nu-i prea mult spus „antologie” din cauza constrîngerilor cărora ne-am supus, şi anume, constrîngeri de spaţiu, drept care a trebuit să ne limităm la un număr de poeţi şi au fost discuţii nesfîrşite între noi, pe cine mai tăiem de pe listă ca să ne încadrăm, apoi din cauza faptului că principiul de bază a fost să mergem pe texte gata traduse în limbi de circulaţie, de preferinţă de vorbitori nativi ai limbilor respective, aşa că selecţia noastră a fost minimă, am mers în general pe mîna autorilor. Unde n-a fost posibil (rîde), de exemplu, în cazul tău, am tradus noi, mi se pare că tu ai dat în ruseşte poeziile

Aşa mi-a scris Bodiu, că pot fi şi în rusă!

Deci, a fost un soi de semi-antologie, aş spune eu, reprezentativă, dar, încă o dată, în limitele criteriilor amintite. Ce am mai făcut a fost prefaţa pe care am scris-o în colaborare cu Bodiu. În momentul de faţă nici nu ştiu să spun care parte din ea îmi revine mie şi care îi revine lui, care încerca să plaseze poezia scrisă în anii ’80 şi ’90 în contextul poeziei române, dar, în ciuda reacţiei negative a unor indivizi frustraţi, de exemplu, un anume Jean Cruţu, cred că Ion Creţu pe numele lui adevărat, în Luceafărul, anul trecut, care dă dovadă crasă de necunoaştere  a limbii engleze, deci în afară de această reacţie negativă, cartea mi se pare reprezentativă şi o bună carte de vizită a poeziei care se scrie în acest moment la noi de ambele părţi ale Prutului, mă rog, pentru R. Moldova poate ar fi trebuit mai mult, dar, încă o dată, constrîngerile de spaţiu, posibilităţile noastre de comunicare, de contacte cu autorii, pentru că  antologia am făcut-o prin contacte directe, prin telefon, prin fax ş.a.m.d.

Scrieţi de mai mulţi ani şi cronică literară, sînteţi profesor, etc., dar, dacă e vorba de Romulus Bucur, toţi ştiu că e vorba de poetul Romulus Bucur. Ce credeţi despre această realitate?

Nu cred nimic. Cronică literată am mai scris şi pe vremuri, aşa, ocazional, în revista Orizont, Cornel Ungureanu mi-a acordat această încredere. Cred că primul meu text a fost despre Gellu Naum, apoi am mai scris despre Mircea Ivănescu şi, în 1990, cînd  a apărut revista Arca şi cînd am fost chemat să fac parte din redacţia ei, s-a pus problema cine va scrie cronică literară, aşa, de voie, de nevoie am preluat-o, plus că a fost un pariu, dacă tot scriu poezie, să văd şi cum e receptarea ei discursivă. În ceea ce priveşte profesoratul, pînă în ’90 timp de 10 ani am fost profesor de română, că mi-a plăcut, că nu mi-a plăcut, acum diferenţa este că îmi place ce fac şi îmi plac oamenii cu care lucrez. E varianta bună a meseriei. Sincer să fiu, nu ştiu ce înseamnă poetul Romulus Bucur, autorul cîtorva cărţi, tipul care a luat cîteva premii, care e, să zicem, înregistrat în anumite instrumente de lucru, care e omis în altele (rîde), cînd e vorba de vreun pomelnic al generaţiei – între ultimii sau între primii lăsaţi pe dinafară, efectiv nu ştiu ce-i aia, că altfel cîţiva din prietenii mei mă dispreţuiesc, cîţiva din criticii importanţi au scris de bine de mine, asta e, nu sînt eu cel mai în măsură să se pronunţe. Încă o dată, ce-i aia poetul Romulus Bucur nu ştiu, un tip care scrie şi el poezii şi din cînd în cînd le mai şi publică. Habar n-am, cred că sînt mai poet în Anglia. M-am pomenit invitat la un moment dat la un atelier literar româno-britanic, unde am mai cunoscut nişte oameni, sper că le-am făcut o impresie bună. M-am trezit cu o cărţulie publicată în Anglia. Am cunoscut o mulţime de scriitori englezi, mai ales poeţi carora, iarăşi, se pare că le-am plăcut, dar, dincolo de simpatia asta reciprocă, de faptul că eu îi pot citi şi i-am citit pe ei, iar ei nu mă pot citi pe mine, mare lucru nu ştiu dacă rămîne. Acum încercăm să facem la revista Arca un soi de antologie, un număr special al revistei cuprinzînd, de o parte, poeţi englezi dintre cei care au participat la atelierele amintite mai înainte şi, de partea cealaltă, de partea română, poeţi din grupul revistei noastre. Şapte poeţi de-o parte, şapte poeţi de partea cealaltă, în versiune bilingvă. Dar, iarăşi, nu ştiu de unde s-a creditat. Activitatea mea critică, să-i zicem aşa, e limitată aproape exclusiv la revista Arca, o revistă cu circulaţie „ocultă”, activitatea mea universitară e limitată, să zicem, la Braşov, aşa că e clar că acestea sînt mai puţin publice decît circulaţia naţională a literaturii mele, circulaţie naţională în sensul că despre o carte a mea se poate scrie la Iaşi, se poate scrie la Satu Mare, se poate scrie la Cluj, deşi nu se întîmplă acest lucru (rîde), dar... se scrie la Tîrgu Mureş, la Bucureşti...

La Chişinău... În comparaţie cu alţi poeţi „optzecişti” de valoare care au pierdut mult teren, deşi erau mai populari în epocă şi mai continuă să publice, situaţia dvs. e diferită. V-aţi gîndit vreodată, în tinereţe, cînd Traian T. Coşovei era superstar, şi Ion Stratan un nou Nichita Stănescu, că generaţia viitoare sau, mă rog, tinerii de acum vor prefera poezia dvs.? Şi cum vă explicaţi această schimbare?

Că preferă poezia mea... asta pentru mine încă rămîne de dovedit...

Păi, se observă din discuţii, dar şi din cronici – că tinerii (şi-)au cam schimbat ierarhia „optzecistă”...

Eu în continuare mă percep pe mine însumi cumva marginal…

Poate nu prea citiţi presa...

Care presă, că în afară de Contrafort n-am întîlnit o cronică semnată de un tînăr care să mă „laude”... Şi manifestul fracturismului... ca de altul nu ştiu...

Oricum, ierarhia s-a schimbat. Cum aţi explica asta?

La un moment dat reuşisem să vrăjesc o tînără poetă, pentru care, într-adevăr, ierarhia se schimbase, dar n-a ţinut mult... (rîde). Apoi, mi s-a mai spus, chiar acum, pe la sfîrşitul acestei veri, că aş avea oareşce admiratoare prin rîndurile studenţimii timişorene. Iarăşi, anul trecut, cînd am fost ultima dată la un atelier organizat de Consiliul Britanic, am citit la Universitatea din Cluj împreună cu poeţi englezi, am fost atunci singurul din partea română care a citit în faţa unui amfiteatru plin de studenţi, se pare că am avut succes, dar, mă întreb, ce-şi doreşte poetul mai mult, succesul acesta direct sau acela înregistrat cu acte în regulă – cronici, interviuri, emisiuni TV ş.a.m.d. Avea, de exemplu, Paul Cornea viziunea canonului literar pe care o numea piramidală şi care îşi găseşte ultima consfinţire în pătrunderea în enciclopedii, dicţionare, alte instrumente de referinţă de genul ăsta. Deci, consacrarea ultimă, cea de tip muzeal. Şi acum mă întreb dacă e cazul să mi-o doresc, nu e cazul să mi-o doresc... oricum, şi dacă va veni, n-o să fiu în măsură s-o apuc, fizic vorbind. 

Şi, fiindcă aţi intrat deja în unele dicţionare... acum, după ce sînteţi recunoscut de scriitori şi critici ca unul dintre scriitorii importanţi, după ce aţi tradus şi aţi fost tradus, care ar fi speranţele dumneavoastră?

Habar n-am. Să continui să scriu şi... nu ştiu. Să traduc ceea ce mi-am propus să traduc, să scriu ce mi-am propus să scriu, să devin o importantă figură academică, asta se caută acum... adică s-o dau pe eseistică universitară.

Şi să vă mutaţi la Cluj!

Nu, în nici un caz. Poate cu invitaţie specială din partea lor mă mai gîndesc...

În Dragoste şi bravură aveţi un poem lung în proză care se numeşte Faţă în faţă. Deşi e un poem care mie mi se pare printre cele mai bune texte de-ale dvs., totuşi n-aţi mai publicat ceva asemănător...

Ba da. Chiar şi o formulă uşor diferită. În Cîntecele... e un poem care se cheamă Puzzled şi care mi se pare că încearcă să preia sau să dezvolte sau să facă o variaţiune pe această formulă.

„Uşor”... foarte diferită... formula...

Pe de altă parte, mă rog, pretenţia că generaţia ’80 ar fi inventat sau ar fi redescoperit sexul în literatură mă face să rîd şi unul din proiectele mele, un proiect mai vechi, de altfel, era chiar o încercare de explorare a aceastei teme. Nu ştiu dacă o voi mai face sau nu. Este ceva ce ţine foarte tare de conjunctural şi, Faţă-n faţă am scris încercînd să-ţeleg ce mi s-a întîmplat la un moment dat al biografiei şi am constatat că, după ce l-am scris n-am reuşit să-nţeleg nici o iotă în plus faţă de ce ştiam la început. Şi, am scris vreo două sau trei poeme dedicate, să zicem, explorării corpului feminin, le-am şi publicat în revista Vatra din vara trecută şi pe urmă am lăsat-o baltă. Nu ştiu dacă definitiv sau temporar, în orice caz nu mi se mai pare acum un proiect de prioritatea întîi. Poate o să reiau proiectul, poate nu, habar n-am.

Întrebarea nu se referea de fapt la stil, la formă, la temă, ci la formula poetică, la felul de poezie, parcă era cu totul altceva decît ce-aţi scris înainte...

Cred că am explicat în dedicaţia poemului, ma rog, e vorba de persoana de sex feminin de care e legată experienţa şi e vorba de poetul francez Claude Royer, pe care l-am tradus în limba română împreună cu Alexandru Muşina şi cu Ioan Moldovan şi care într-unul din poemele pe care le-am tradus adoptă această formulă şi lui îi datorez formula, tehnica poetică.

Ce credeţi despre critica literară actuală şi cum citiţi cronicile la cărţile dumneavoastră?

Despre critică nu cred nimic, aşa că nu-mi dau eu singur o notă proastă, prefer să răspund cu no comment. Ce caut eu în cronicile la cărţile mele sînt, hai să spunem, două lucruri. Unul ar fi, hai să spunem, bunăvoinţa sau efortul de empatie sau efortul de înţelegere al criticului care încearcă să vadă ce am vrut eu să spun şi mă bucur cînd găsesc acest efort, şi cel de-al doilea lucru, pe care l-am găsit, de asemenea, să zicem suficienţa criticului care încearcă să-mi explice ce-am vrut eu să spun. Nu dau exemple, dar ele există. Ba dau un exemplu... un critic important al literaturii române spunea că sînt un fel de Peciorin care se plictiseşte ş.a.m.d. Las cititorului plăcerea să scormonească să afle cine e persoana.

Vreun istoric literar...

Nu, critic. Nu spun cine, căutaţi-l.

Doar dacă scormoneşte vreun istoric literar... Citez din romanul lui Daniel Pişcu: „Romi face cîteva exerciţii de karate şi judo”. Care ar fi relaţia dvs. cu sportul, de-a lungul timpului?

Păi, din 44 de ani, cîţi am în acest moment, vreo treizeci m-am ocupat cu sportul... cu diverse sporturi, mai ales arte marţiale. Cam asta e relaţia.

Cred că e destul de importantă copilaria pentru biografia unui scriitor, adică în copilărie se găsesc foarte multe rădăcini...

A fost o copilărie fericită, ce să zic...

Asta zic toţi...

Eram lăsat în pace să-mi văd de citit. Din cei opt ani de şcoală generală, şase am avut ore după-masa, drept care eu eram singur acasă cînd ai mei erau la serviciu şi puteam să citesc ce-aveam eu chef şi să-mi văd de teme în măsura în care aveam chef şi atunci am făcut o mulţime de lecturi decisive. Cam ca şi Mircea Cărtărescu, citeam tot felul de chestii de fizică, de ştiinţe naturale, ştiinta popularizată care m-a influenţat într-un anume fel, n-aş putea spune că în poezie nu se vede acest lucru, dar probabil că în atitudinea mea generală, da. De altfel, pînă am ajuns în liceu, proiectele mele erau să devin fizician, cînd brusc am virat spre partea umanistă.

Şi ce rol ar avea biografia în scriitura unui scriitor, după părerea dumneavoastră?

Habar n-am. Deşi am făcut vreo doi ani nişte cursuri de traducere literară, în care am tradus exact din poeţi biografici ca John Baryman etc. şi la curs vorbesc despre aceştia şi în general despre direcţia biografică în poezia americană, habar n-am care este raportul dintre biografie şi poezie. Deşi propria mea poezie este o poezie destul de biografică, cred că cel mai bine pot răspunde citîndu-mă, „de parcă un plus de detalii reale ar putea schimba greutatea cernelei pe hîrtie”. Şi cu asta cred că am spus totul. Adică biografia cred că este importantă, dar în momentul in care a ajuns în operă devine altceva.

Din literatură-viaţă devine literatură.

Sau, ca să mai revin iarăşi la un pasaj pe care îl consider extraordinar şi care se pare că rezumă aceste rapoarte, este la început, in prologul unui roman chinezesc, să zic aşa, numărul unu în top, romanul aflat peste cele patru romane care constituie canonul clasic al romanului chinezesc, e vorba de Visul din Pavilionul Roşu, unde este o frază care cred că defineşte literatura. Aşa, citind din memorie, aproximativ: „În acel moment calugărul văzu apărînd din neant contururi care se prefăcură în cuvinte, care se prefăcură în figuri, care se prefăcură din nou în neant”. Adică e o dialectică, fiinţa şi nefiinţa, yin şi yang, masculin şi feminin, acţiune şi reflecţie, care tot timpul se transformă una în cealaltă. Literatura trece în viaţa care trece în literatură ş.a.m.d. la infinit.

Da, doar că întrebarea era mult mai personală decît aţi vrut s-o înţelegeţi. Dacă n-ar fi fost poezia, cred c-ar fi existat multe momente pe care pur şi simplu le-aţi fi uitat. Din poezia dumneavoastră putem bănui foarte multe astfel de situaţii. E vorba de momente biografice care au intrat în poezie şi pe care, datorită poeziei, le-aţi memorizat şi aşa nu le uitaţi...

Nu le-am memorizat şi, cum să spun, în general nu uit şi poezia este, poate, supapa mea de siguranţă, dar, într-o vreme, cînd nu scriam poezie, pictam şi exista întotdeauna o descărcare în imaginar. Sau ce-mi doream, ce visam era aşa, un soi de maestru spiritual, de ascet, de yoghin, de călugăr, călugăr taoist ş.a.m.d. Aşa că probabil că şi fără poezie aş fi scos-o cumva la capăt.

Cum vă pare poezia tînără acum şi ce s-a schimbat în poezia tinerilor poeţi în comparaţie cu poezia voastră, a generaţiei „optzeci”?

Două lucruri. Unul – că sînt dezinhibaţi, ceea ce este şi bine, şi rău. Bine în sensul că n-au nici un fel de tabuuri, n-au nici un fel de, să zicem, reţineri, de probleme de conţinut, probleme de abordare stilistică şi rău – că această libertate îi face să creadă că ei au inventat roata, ceea ce bineînţeles că este fals şi, în masura în care, să zicem, au înţelepciunea să descopere acest lucru – le va merge bine.

Efectiv stilistic vorbind, chiar şi tematic, poezia autorilor tineri vine în prelungirea, în dezvoltarea firească a ceea ce facem noi, vorba lui Crăciun – competiţia continuă. Pe de o parte, rămîne ca ei să facă în continuare ceea ce fac bine, să dezvolte acest lucru şi ca poeţii ’80-işti, în masura în care n-au abandonat cursa, să n-o abandoneze nici de-acum înainte şi să vedem cine iese primul la linia de sosire. Apoi, e drept că există momente, şi-n istoria literaturii, şi-n biografia cîte unuia, cînd refuzi maeştrii, cînd refuzi ideea de tradiţie, dar, pînă la urmă, alinierea sub un steag este inevitabilă şi problema este să nimereşti steagul potrivit. De exemplu, o anumită direcţie ’90-istă mi se pare păguboasă prin ostentaţia ei de a se despărţi de generaţia ’80, de a o contesta cu orice preţ, chiar nedrept, fără a pune ceva, nu neaparat mai bun, ceva valabil în loc. Mă refer la grupul din jurul lui Dan Silviu Boerescu, în care există autori talentaţi, dar care, prost îndrumaţi, se vor pierde.

Aţi putea remarca sau alege din poeţii tineri ceva care v-a plăcut?

Dintre poeţi, ca să folosesc masculinul, foarte interesanţi mi se par cei de dincolo de Prut: e vorba chiar de tine, e vorba de Iulian Fruntaşu, nu ştiu dacă descoperiţi, dar promovaţi cu tam-tam de Alexandru Muşina, aşa, pe bună dreptate. Stai să mă mai gîndesc: Mihai Ignat, Marius Daniel Popescu. Iustin Panţa mi se pare unul din poeţii importanţi, Bodiu, Simona Popescu, Caius Dobrescu, în măsura în care sînt 80-işti sau nu sînt 80-işti, dar, oricum, cărţile lor au apărut după 1990, aşa încît, cum să spun, depinde unde tragem linia dintre generaţii. Da, probabil ar trebui redefinită noţiunea de poet tînăr: biologic, ca mentalitate, ca moment al debutului, ca afinităţi tematice, stilistice ş. a. m. d.

Ce părere aveţi despre antologia generaţiei „optcezi” a lui Al. Muşina şi cam din ce cauză n-a mai fost făcută/publicată şi o altă antologie?

Din cîte ştiu eu, s-a încercat să se facă o altă antologie de către Gh. Perian. La un moment dat, îmi amintesc, m-a sunat la telefon să-i dau nişte date biografice pe care i le-am dat, dar antologia n-a apărut nici pînă în ziua de azi. Telefonul respectiv a avut loc acum mulţi ani. Nu ştiu, nici nu ştiu ce să zic despre antologia lui Muşina, evident că mie mi se pare foarte bună, de vreme ce eu am un loc consistent în ea. Ea prezintă o viziune coerentă asupra generaţiei ’80 poate şi datorită prefeţei şi oricum este un proiect mult mai vechi; dinainte de 1989; la apariţia cărţii mai curînd s-au făcut retuşuri decît a fost reformulat din temelii. Apoi, ştiu că a stîrnit nemulţumiri din punct de vedere al includerilor, al omisiunilor, ş.a.m.d., dar…

Ce nume aţi mai adăuga şi ce aţi scoate din antologie?

Nu comentez (rîde). Nu ştiu dacă se pune problema de ce-aş adăuga sau ce-aş scoate. Cel mult pot să spun dacă aş face eu antologia asta şi răspunsul este: N-aş face‑o. Adică, probabil că eu aş fi şi mai subiectiv decît el, aşa că aş face o antologie foarte limitată, să zicem una a poeziei biografice. Eu sînt foarte mulţumit, încă o dată, de antologia lui Muşina. Mi se pare o versiune plauzibilă a poeziei generaţiei ’80 şi cînd spun „o versiune” subînţeleg prin asta că ar putea să existe şi alte versiuni, că nu este Antologia, ci este „o antologie” între multe altele posibile.

Care, însă, deocamdată nu există...

Am zis „posibile”. Cui nu-i convine – n-are decît să facă alta pe care s-o pună alături.

Dar s-ar putea şi să-i convină şi să facă alta...

Şi asta-i adevărat.

Unde se vede subiectivitatea antologatorului?

Cu ochiul liber nu se vede. Se vede la nivelul selecţiei sale şi la nivelul părerilor pe care le exprimă oral despre anumiţi autori incluşi sau neincluşi în antologie. Din antologie nu se vede, în măsura în care Antologia este unicul contact cu literatura generaţiei ’80. Deci, pentru cineva care ia prima dată contact cu această poezie prin cartea lui Muşina – este o antologie convingătoare. Dacă, să zicem, ştii contextul şi ai mai citit şi alte cărţi, atunci poţi avea, să zicem, propuneri de eliminări, de adăugiri ş.a.m.d. Cred că la nivelul ăsta s-ar putea vedea subiectivitatea, dar şi aici avem de-o parte subiectivitatea antologatorului şi pe de cealaltă parte subiectivitatea cititorului. Şi adevărul e pe undeva pe la mijloc.

Bine, cu eliminarea e clar. Dar ce-aţi mai adăuga, acum, în anul 2000, poate atunci nu vă gîndeaţi la asta, dar acum ce-aţi adăuga?

Nu ştiu dacă n-aş renunţa la titulatura de generaţie ’80 sau dacă această generaţie n-ar trebui redefinită pe nişte criterii formale – asta mi s-a reproşat dintotdeauna: că sînt un tip de orientare formalistă, structuralistă ş.a.m.d., aia era la modă în timpul formării mele, şi acum practic un cu totul altfel de critică, dar, să zicem, pe criteriul limbajului poetic şi dincolo de criteriile biologice, de vîrstă etc. Cred că şi-ar mai găsi locul în antologie Ioan Es. Pop sau, nu ştiu, poate Iustin Panţa şi alţii, deci, o astfel de antologie ar trebui construită pornind de la o descriere a limbajului poetic, a paradigmei stilistice, a generaţiei ’80, a generaţiei ’90, a generaţiei ’80-’90, în orice caz – a poeziei care se scrie începînd cu sfîrşitul anilor ’70 şi, de la acest nivel, s-ar putea face o selecţie.

(22 octombri 2000, Braşov)