BIBLIDIOTECA

 Aflu că azi e și ziua bibliotecarului, așa că postez aici un fragment din romanul meu BIBLIDIOTECA, apărut la Editura bucureșteană Casa de Pariuri Literare: 

https://cdpl.ro/produs/biblidioteca-mihail-vakulovski/

 

„Uşa cu gratii din spatele bibliotecii. Cadrul se lărgeşte încet, cuprinzînd şi tocul uşii. Apoi – brusc – se mută pe blocul frumos şi măreţ al sediului central al Bibliotecii Judeţene „George Bariţiu” din Braşov, după care – pe Casa Baiulescu, celălalt corp al bibliotecii. Scena următoare se filmează din partea cealaltă a ferestrei, de afară.

(...)

Pentru bibliotecari cărţile devin, încetul cu încetul, numere – doar numere. După doar cîteva zile de muncă deja începeam nici măcar să nu mă mai uit la denumirea şi autorul cărţii. Cînd m-a întrebat un tip dacă nu ştiu dacă a fost cerută cartea „Craii de Curtea Veche” aproape că m-am aprins, deja mi se părea normal să nu ţin minte ce cărţi au fost comandate, că doar lucrez cu numere, cu atîtea numere... Iar cînd altul a întrebat dacă i-a venit „Managementul afacerilor” l-am întrebat ce număr are.

 (...)

 Năvălesc bibliotecarele. Prima intră Nadia, cu blugii ei strîmţi şi cu un tricou transparent. Are sutien roşu. Se asortează cu tricoul meu de alaltăieri. Sau de ieri. Azi sînt cu tricoul din „Dicţionarul cinicului aproape perfect”. Ăla cu Harms, pe care scrie „When I see a Man, I feel like whaking him”. Bibliotecarele vorbesc toate o dată, spun cuvinte englezeşti cu accent românesc, încearcă să se sîsîie ca fotbalistul Cosmin Contra după împrumutul său de două luni la un club din Anglia, care se scremea să se salveze de la retrogradare. Intră şi Vali, tristă, dar cu un decolteu pînă-n buric. Şi pantalonii sînt pe aceeaşi linie, albi, i se prevăd bucile, are tanga, n-are sutien.

- Ce-i frumos îi place şi lui Dumnezeu. Păi nu? – zice Nadia.

- Era cald şi..., – s-a înroşit Vali.

            Dacă te porneşti la lucru la amiază, m-am gîndit, fără a-mi ridica ochii din carte.

- Păi dacă-ţi stă bine, de ce să nu pui în evidenţă ce e mai frumos, păi nu?

            Vali încearcă să-şi acopere, cumva, ţîţele.

- Ei, mai glumim şi noi, – zice Nadia. – Că altfel ne-am ieşi aicea din minţi, numai între cărţile astea nenorocite. Servus, Hai, ce mai faci?

- Salut.

 

(...)

 

Acum e mai simplu cu cărţile, cînd vine liftul apare iute Vali, apoi îşi mişcă kilogramele şi Delia şi a apărut şi Liviu, care are program de la 12, a sosit şi fetiţa Danei, care povesteşte non stop. Împărţim fişele şi totul merge mai repede, inclusiv lectura cărţii, dacă mă mai slăbeşte Dia. Dar fără cafea mi-au obosit şi ochii, mai ies la o gură de aer, mă mai uit pe rafturile ultimelor apariţii. Nu mă ajută nimic – sînt rupt de oboseală.

- Ce faci? – sare Dia de după un raft.

….

- Am acasă nişte mărgele pe care cînd mi le pun parcă am ţîţe…

- Ce…

- Ţîţe. Nu ştii ce-s ţîţe?

- Mărgelele…

- Da, şi am şi un inel cu diamant. Ăsta de acum e de argint. Mi l-a cumpărat mami. Dar ăla cu diamant e de aur. Mi l-a cumpărat buni. Tati mă iubeşte foarte tare. Dar demult nu mi-a mai trimis jucării.

- De unde să-ţi trimită?

- Păi nu ştii că e pe vas?

- De unde să ştiu? Mi-ai spus tu?

- Credeam că-l ştii. E tati al meu, dar vine să mă vadă doar cînd are vreo staţie pe uscat, nu l-am mai văzut demult. Tati mă iubeşte foarte tare şi cînd vine acasă îmi aduce tot felul de jucării. Iată, maşina minunilor tot de la el este. Pune-ţi o dorinţă şi ţi se va îndeplini neapărat.

- Orice dorinţă?

- Oricare.

- Se poate şi în gînd, nu?

- Cum în gînd?

- Să mă gîndesc la o dorinţă, nu s-o spun cu voce tare.

- Cum vrei, dar nu neapărat în gînd. Poţi şi tare.

- Să pleci tu…, – mă gîndesc.

- Ţi-ai pus?

- Da.

- Dar trebuie chiar să-ţi doreşti asta!

- Chiar îmi doresc.

- Acum închide ochii, aşteaptă muzica şi citeşte ce scrie pe ecran.

- Tu nu ştii să citeşti?

- Ştiu să desenez.

- Şi cum ştii dacă ţi se îndeplineşte dorinţa sau nu, dacă nu ştii să citeşti?

- Nu ţi-am spus că-ţi îndeplineşte orice dorinţă?

- Şi ce dorinţă ai tu?

- Mai multe.

- Dar cel mai tare ce-ţi doreşti?

            Şi-a băgat degetele în gură şi tace. Mă uit pe ecranul maşinii îndeplinirii necondiţionate a dorinţelor şi a tuturor viselor posibile. Îmi amintesc de Ciama, care zicea că dacă ar prinde peştişorul de aur un român l-ar mînca... Cîntă ceva în engleză, apare pe tot ecranul NOT, care clipeşte în lumini orbitoare.

- Zice că nu se poate.

- Asta e, se mai întîmplă. De data asta n-ai avut noroc, poate data viitoare. Mă duc pînă la mami sus, dar mă întorc repede, gîndeşte-te la altă dorinţă. Sînt sigură că data viitoare vei fi mai norocos, ai să vezi. Dacă vine Puiu să-i spui că eu sînt aici, la bibliotecă, bine, ai să-i spui? Să nu uiţi, că am ceva de vorbit cu el. Hai pa… Mă întorc imediat.

            În drum se ciocneşte de Nadia, care-i zice ceva dojenitor, cu doamna Amalia, care reuşeşte să se dea într-o parte din calea ei, glumeşte ceva cu Liviu, dispar amîndoi.

            Telefonul. Dinca, prietenul avocat din Bucureşti:

- Am găsit o combinaţie pentru juniorul, – zice. – Fii atent, am avut un proces pentru o babă, care trăieşte în sectorul I într-o casă super. Nu trebuie să plătească pentru gazdă, doar că este o condiţie: trebuie din cînd în cînd să i-o tragă. E cam futicioasă băbuţa.

- Numai bine, taman e cu gagică-sa – pot face sex în grup.

- Nu, băi, am glumit. Baba l-a scos afară pe-un moş, care e un beţiv nenorocit şi d’aia vrea pe cineva în gazdă, că ăsta o tot bate la cap. Bine, îi bate şi la fereastră.

- Bine, am să-i spun, mulţumesc pentru combinaţie. Tu ce mai faci?

- Cu bebe, îţi dai seama, îmi tot bîzîie, acum am permanent muzicuţă.

- Mai cînţi la muzicuţă?

- În baie.

- Pentru vecinică?

- Băi, cred că vecina îl înşeală pe iubitu-so.

- Cum ai tras aşa concluzii riscante, sau ai trecut şi tu, în fugă, după lucru, pe la locul faptei?

- Nu, băi, eu nu, dar nu mai zice ca înainte doar „fute-mă” şi „bagă-mi-o mai tare”, ceea ce însemna că al ei nu i-o băga de-ajuns, ci strigă altfel, zice „mor”, „mor de pula ta” şi geme ca o scroafă, în special ziua, cînd ăsta o fi la lucru, chestie din care s-ar putea deduce că ăsta de zi i-o bagă cît trebuie.

- S-ar putea să ai dreptate şi de data asta. Vezi să nu ţi-l sperie pe bebe.

            La sala de lectură e doar Dana, prefer să urc acolo, mai ales că fără cafea e foarte greu pe întuneric. Mai ales că e şi timpul să urc.

 

(...)

 

Un tip cu şapcă roşie, cu costum şi în şlapi cere manuale de matematică, vorbind precum copiii debili sau foarte alintaţi.

- Vreau „Matematica superioară”, ultima ediţie. Dar să fie ultima ediţie, domnişoară, vă rog frumos, – se miorlăie omu’.

- Sigur că da, veţi primi ultima ediţie.

- Vreau „Matematica superioară”.

- Sigur că da, „Matematica superioară”. Să vă dau un loc. Ce loc doriţi?

- Nu ştiu...

- Vă dau locul 20, sala IV?

- Nu vreau acolo...

- Dar unde vreţi?

- La fereastră...

- Bine, vă dau la fereastră.

- Nu vreau acolo...

- Bine, aşezaţi-vă unde doriţi dumneavoastră.

- Nu vreau acolo...

- Atunci aşteptaţi aici.

            Tipul s-a lăsat pe vine lîngă birou, se scobeşte în nas, şterge mucii de covor, bolmojeşte ceva despre politică, îi înjură pe guvernanţi, vorbeşte, imaginar, cu taică-său.

- Ce-i cu ăsta?

- E un fost prof de matematică. Abia a scăpat de pe Eminescu.

- De unde?

- Pe Eminescu, nu ştii? E casa de nebuni, vila aia verde de pe dealul ăla, care se vede şi de aici, e casă de nebuni.

- Şi ce legătură are cu Eminescu?

- Aşa se numeşte strada.

- Aha...

            Cînd am trecut pe sub bijuteria aia arhitectonică, în drum spre Cetatea Braşovului, era la fereastră o femeie care o dojenea pe fiică-sa că nu trebuia să bea apă aşa rece, că va răci, „ţi-ai făcut lecţiile? Şi la limba română, şi la matematică? Ia adu caietele încoace. Să nu-mi spui că iar ai uitat ghiozdanul la şcoală, tu, fată. Uite ce frumuşică eşti, iubito. Pe taică-tău l-ai văzut?” Se uita fix spre bibliotecă. Ne-am oprit sub perete şi am ascultat-o, era mai logică decît proful de logică. Poate că era chiar profă de logică... Sau bibliotecară... Fostă... Sau viitoare, cine ştie...

- N-au venit cărţile? – a început să se smiorcăie proful de sub birou.

- Ăsta nu completează fişe?

- Glumeşti.

- „Glumim şi noi”.

- N-au venit cărţile mele?

- Vin imediat, domnule.

- Dar de ce n-au venit cărţile mele?

- Vin, domnule.

            Domnul îşi ridică fundul, apoi îşi trage şi partea superioară a trupului, se mişcă legănat spre coridor. Se plimbă prin coridor, bodogănind întruna. Apoi începe să cînte o melodioară din „Nu pagadi”, cîntă tare, imitînd vocea lui Papanov, lupul - „!Ta!-!na!-!na!-!na!-!na!-!na!-!na!-!na!”. Din sală ies doi tineri rockeri certîndu-se zgomotos. Se ceartă furioşi, ţinîndu-se de talie – fiecare de-a celuilalt.

- Ce pula mea, băi, iar te sună aia? – zice gagicuţa.

- Ce să fac, iuby, să nu-i răspund?

- De ce nu mi-ai dat să vorbesc eu cu fufa, băi, muie?

- Nu-i mai zi aşa, am spus.

- Şi dacă am să-i zic fufă ce-ai să-mi faci? Mă laşi şi te duci să-i plîngi fufei pe umăr, băi, pulică?

- Termină odată...

            Ajung în coridor, izbucnesc în rîs.

- Ce-o fi făcut ăla? – îi zic Danei.

- Mai bine să nu ştii...

- Poate a făcut pe el.

- A, nici chiar aşa. Dar poate că doarme pe covor. Sau s-a dezbrăcat. Un pic...

- Măcar să fi fost profă...

- Bine că-i prof.

- A venit „Matematica superioară”, ultima ediţie? – apare profu’ sărind distrat de pe-un picior pe altul.

- Da, domnule, uitaţi-o.

            Ochii i s-au înseninat, a început să plîngă, zicînd încontinuu: „Spasibo, spasibo, spasibo, spasibo” şi tot aşa.

- Şi ce faceţi cu ăsta? Vine des?

- Cam de două ori pe lună, dar pleacă imediat.

- Spasibo, spasibo, – plînge jos, unde s-a aşezat iar, profu de mate.

            Ţine cartea la piept, ca studentele dimineaţa, cînd vin cu o mapă la piept. Îi curg lacrimi. Se ridică, lasă cartea pe birou, zîmbeşte, zice „Dasvidania, devocica, dasvidania, devocica” şi pleacă.

- Da svidania, da svidania, – zice Dana. – Ştii, maică-mea ştie rusă şi o învaţă şi pe Dia.

- Şi-i place?

- Da, îi place foarte tare rusa. Zice că-i melodioasă. Se ţine toată ziua de maică-mea s-o mai înveţe cîte ceva.

- Ăsta ştie rusa?

- Ei, pe naiba, ştie şi el cîteva cuvinte din filme.

- Nu-i din părinţi basarabeni?

- Pe dracu! Poate că se crede Yurii Gagarin, mai ştii. Nu, e român-român.

- Ştiai că devocika înseamnă fetiţă şi nu fată?

- Da? Şi la fată cum se zice?

- Devuşka.

- Da? Nu ştiam. Da svidania, devuşka. Sună bine. Viitorul sună bine.

- Da, ştii cine e mic, negru şi bate la uşă?

- Nu.

- Haide.

- Pe bune.

- Viitorul.

- Cam aşa, în puii mei.

 

(...)

 

- Îmi puteţi da DEX-ul? – zice o tipă saşie cu codiţe, îmbrăcată nasol, cu sîni foarte mari.

- Da, completaţi o fişă.

- Dar n-am carnet.

- Lăsaţi buletinul.

- N-am nici buletin.

- Dar ce document aveţi? Aveţi carnet de şofer?

- N-am.

- Şi cum să vă dau DEX-ul, dacă nu aveţi nici un document?

- Dar eu nu vreau să citesc cărţi, vreau doar DEX-ul. Aveţi ultima ediţie?

- Cît timp vreţi să folosiţi dicţionarul?

- Vreau să mă uit la un cuvînt.

- Şi de ce nu spuneţi aşa. Poftim, luaţi-l din raft.

            Stă cu DEX-ul în braţe, îl răsfoieşte, îl răsfoieşte, trec 10 minute, 15, 20, 25, se uită, îl răsfoieşte, îl închide brusc, trîntindu-l, face doi paşi pînă la biroul nostru, se împiedică picior de picior, dar nu cade, ţîţele îi cad pe birou, face un rictus.

- Nu este, – zice, – şi se porneşte spre uşă.

- Ce cuvînt aţi căutat, domnişoară, s-ar putea să vă poată ajuta dom’ profesor, – zice Liviu.

            Domnişoara nu l-a mai auzit, s-o fi pornit la altă bibliotecă, după vreo ediţie mai nouă a DEX-ului. Sună telefonul fix.

 

(...)

 

Apare Dia, vorbind la mobil foarte tare. Mă gîndesc dacă nu-i deranjează pe cei din sală, hotărăsc că da, dar n-am ce-i face, e un copil, dacă va veni cineva să se plîngă vom vedea ce e de făcut.

- Tu, soră-mea, ce face ăla micu’? Ce vrei, păpuşa? Şi casetofonul îl vrei? Bine, pe cîte zile? Nu, ori una, ori patru. Patru zile? Bine, tu. Hai, tu, nu fi ţigană. Am zis că ţi-o dau pe patru zile – pe patru zile ţi-o dau. Nu fi ţigană şi nu te milogi atîta ca o ţigană. Vrei şi revolverul? Nu fi ţigană, tu, sor-mea, ce ţi-am spus ieri?! L-ai culcat pe ăla micu’? A făcut caca? I-ai dat de mîncare? Hai culcă-te. A, nu, nu tu, nu te supăra, tu, soră-mea, iartă-mă, de acela micu’ vorbeam, culcă-l odată, că deja trebuia să sforăie, dar tu nu fi ţigană, doar am zis că ţi le dau pe patru zile, şi revolverul, şi păpuşa, gata, am zis că ţi le dau pe patru zile – pe patru zile ţi le dau şi gata, nu fi ţigană, ţi-am spus. Da, voi veni diseară după lucru şi cu păpuşa şi cu revolverul şi cu mingea şi ţi le voi lăsa pe patru zile. Da. Da. Dacă ţi-am promis... Bine. Hai pa, ai grijă de frate-meu, – zice şi pune telefonul pe masă. – E de treabă soră-mea, povesteşte, la fel de tare, – dar e cam ţigană, cere şi se milogeşte să-i dau păpuşa de tot. I-o dau să se joace, că-i soră-mea, dar nu i-o dau de tot, i-am spus să-şi aleagă pe cît timp să i-o dau, că plec la mare şi la nuntă şi e soră-mea, nu pot să nu i le dau să se joace şi ea. I-am zis că i-o dau pe-o săptămînă – pe-o săptămînă i-o dau, nu i-o dăruiesc, că mi-a cumpărat-o tati din America. Pe păpuşă. Tati mă iubeşte foarte tare şi cînd se află la ţărm trage o fugă pînă aici şi îmi aduce jucării. Bine că l-a culcat pe ăla micu’, i-a dat şi de mîncare, a făcut şi caca. Cînd a fost ultima dată l-am luat să se joace la mine în cameră şi mi-a murdărit tot de căcat, s-a căcat peste tot, iar noi ne jucam în sufragerie în linişte, ca să nu-l trezim pe el. Iar el mi-a mînjit toate jucăriile de căcat, şi fereastra, şi acvariul, şi păpuşile, şi perna, îţi închipui, şi el s-a murdărit peste tot, şi guriţa, şi faţa, şi hainele, şi încălţămintea. Vai, ce mai puţea. Beah... Bine, pa-a-a… Mă duc să-i duc lu’ mami mobilul, că mi-a zis să i-l duc repede, dar mă întorc imediat. Bine, pa-pa...

            Seara, cu 20 de minute înainte de 20, ora închiderii, vine ăla şmecher.

- Pot să fac o glumă?

- Depinde ce glumă.

- M-aţi sunat?

- Nu, ţi-am dat bip.

            Apăs cu palma pe sonerie. Mai apăs o dată, scurt, să fie. Ies. Femeia de serviciu se plimbă pe coridoare, cu o căldare în mînă, cu care face gălăgie – cît mai mare. Intru în sală, închid ferestrele, sting luminile, las uşa deschisă, iese repede albicioasa care ieri a plecat ultima, abia după ce s-a lăsat rugată, zîmbim amîndoi odată, chipurile azi nu e ultima, e penultima. Încui uşa, automat, sting şi lumina de pe coridor, schimbăm două vorbe, din mers, cu femeia de serviciu, care iese o dată cu mine, ea se duce la autobuz, eu – pe jos, spre poalele Tîmpei.

 

(…)

 

O băbuţă se apropie de masă, uitîndu-se la mine pe sub sprîncene. Dau muzica mai încet, poate o deranjează Nirvana.

- Ce dicţionare de medicină aveţi?! - strigă. - Aveţi dicţionarul de medicină veterinară?

- Uitaţi-vă aici. Aici sînt toate dicţionarele de medicină. Pe care să vi-l dau?

- Daţi-mi-le pe toate!

- Nu vreţi să completaţi fişele?

- Dar eu sînt celebră. Eu am scris monografia despre satul meu. Pe mine mă ştie toată lumea. Unde sînt bibliotecarele, sînt toate în concediu?

- Doriţi cu cineva anume?

- Eu eram foarte populară, dar mi-au otrăvit căţeluşa şi am avut o cădere psihică şi a început să-mi crească o tumoare şi mi-a plesnit o venă la cap şi am cancer la sîn şi la uter. Pentru că doctor Popescu mi-a otrăvit căţeluşa. E un criminal, toată lumea ştie că el otrăveşte căţeluşe, dar eu nu ştiam atunci.

- Luaţi dicţionarele, doamnă.

- Şi eu am lucrat la bibliotecă, sînteţi nou aici, nu? Eu o iubeam foarte tare pe căţeluşă, dar criminalul i-a pus otravă şi mi-a omorît-o şi de atunci am cancer la ovare şi la sîn şi am şi probleme cu psihicul, vreau să studiez o problemă. N-am încredere în medici, că de cînd mi-a omorît criminalul ăla căţeluşa mă lecuiesc singură, n-am încredere în medici. Mi-au zis că n-au ce să-mi facă, dar eu am studiat problema şi m-am tratat cu ceaiuri, dar iau şi antibiotice, sînt foarte bune astăzi medicamentele, în timpul comunismului nu erau chiar aşa bune, acum poţi să te lecuieşti şi singură, ştiţi ce căţeluşă frumoasă aveam... Toate leacurile sînt în dicţionare, să ştiţi, eu aveam o căţeluşă foarte frumoasă şi...

 

(...)

Vine unu’ gras:

- Tot aşa, în sala unu’.

            De parcă eu ţin minte unde a stat el ieri. Poate că trebuia să ţin minte şi ce-a comandat, şi locul, banca – nu cred că încape pe un singur scaun şi dacă da – cine vrea să-i miroase transpiraţia lui inteligentă... Vai, cum mi-am permis să uit unde a stat ieri grasu’. Incredibil. Comandă o carte de la împrumut.

- Aici e sala de lectură.

- Şi nu daţi de la împrumut?

- Nu.

- Atunci de ce e lista cu cărţile de la împrumut?

- Unde?

- Jos, în bibliotecă.

- Lista de la împrumut e pentru împrumut, lista pentru sala de lectură e pentru sala de lectură. Dar dacă vrei s-o citeşti aici poţi comanda cartea la împrumut şi vino să-ţi dau un loc în sala de lectură şi citeşte aici, aşa e bine?

- Da-da.

            Se uită pe pereţi. Gîndeşte.

- Sigur nu mi-o puteţi da de aici?

- Sigur.

- Dar dacă încerc şi scriu o fişă?

- Tu chiar vrei să mă enervezi?

- Nu-nu, dar mă gîndeam că poate o găsesc...

- Cine caută găseşte, – apare băiatul glumeţ. – Vi s-a făcut dor de mine? – zice, uitîndu-se şiret la grăsun.

            Grasu’ şi-a şters transpiraţia de pe frunte şi a făcut paşi.

- Ce vroia? „Cum să slăbim mîncînd copios” sau „Cum să ne păstrăm figura”?

- Vezi că degrabă am să-ţi dau iar bip.

- Reuşesc eu, cine se scoală mai de dimineaţă stă mai mult în aşteptarea autobuzului. Asta am citit în „Chipăruş”.

- Tu ce vrei – „Povestea mea” sau „Plai cu boi”?

- Pot să mai completez cîteva fişe? – întreabă bătrîna care aduce două cărţi, le lasă pe masă şi se porneşte.

- Da, doamnă.

 

(…)

 

Au început să curgă cititorii, sînt prezenţi şi Sandra Brown, şi varianta braşoveană a lui Zenga în costum, în adidaşi şi cu şapcă, şi bătrîna care comandă numai cărţi foarte vechi, şi grupurile de tineri rockeri şi hip-hop-işti, şi grupurile de studenţi şi studente, şi profu’ zen, care a intrat vorbind la telefon, apar şi cîteva colege care vor să le împrumut cărţi de la sala de lectură, şi femeia de la xerox, veselă şi haioasă, nu lipsesc nici cei doi tineri iubiţi care învaţă arta fututului la bibliotecă, comandînd cînd cărţi cu poziţii yoga, cînd Kamasutra, cînd „Cum să ajungeţi mai uşor la orgasm” şi „O cale sigură de a-ţi satisface partenerul”, chestii din astea, comandă amîndoi, amîndoi vin după carte, pleacă şi vin împreună. Îi duc femeii mai în vîrstă cele trei cărţi comandate, un atlas al Bucureştiului interbelic de vreo 5 kg, celelalte două, o carte de bucate în franceză şi un dicţionar explicativ în germană, avînd tot vreo 5 kg, cel puţin. Se bucură, deschide atlasul şi începe să-şi amintească ceva din tinereţea ei vorbind, tare, în franceză, apoi trece brusc la germană. Mă ajung cîteva gagici care mă roagă să le schimb locurile, vine profesorul zen, îi sună telefonul din buzunarul de la piept, se întoarce, dispare pe coridor, femeia de la xerox discută c-un moş care se scarpină în cur (nu cred că femeia vede asta, ea fiind într-un butic vizavi de mine).

- Da, domnule, vă trag, vă trag totul la xerox, vă fac cîte copii doriţi, numai bani să aveţi.

- Nu e o problemă cu banii, doamnă, numai să-mi trageţi.

- Vă trag, vă trag, – zice doamna de la xerox, făcîndu-mi cu ochiul. – Hai, am să vin să mă uit peste ziarele de la mine din Suceava, ai să mă laşi oleacă?

- Cum să nu, evident.

- Bine, mulţumesc”.