Interviu cu Caius Dobrescu
„Ceea ce contează pentru oamenii cu adevărat creativi este ceea ce vor realiza de aici încolo”,
interviu cu Caius Dobrescu,
realizat de Mihail Vakulovski
Domnule Caius Dobrescu, care e prima dvs. amintire legată
de poezie?
Sincer, n-am o
primă amintire legată de poezie, ci de proză. În perioada fragedei alfabetizări
(7-8 ani) am fost brusc izbit de ideea că aş putea eu însumi să scriu texte
asemenea celor din colecţia Poveşti
nemuritoare. Am cîntărit îndelung această posibilitate, am luat în calcul
toate riscurile posibile şi imposibile şi, ajungînd mereu la concluzia că nimic
nu-mi stă în cale, am pornit să scriu povestea Viteazul cel din ou. Era vorba despre o bătrînă care primea un ou
fermecat din care i se năştea un fiu care… Evident, aplicam inconştient schema
lui Propp. Nu atît creaţia mea de debut este interesantă, cît sentimentul de
nesiguranţă, dar şi de excitaţie, cu care înaintam în acest demers. Senzaţia că
ai nimerit într-o junglă, nu ştii la ce pericole să te aştepţi, nu cunoşti
locurile.
Cum aţi început să scrieţi literatură/poezie? Cum aţi
debutat?
Dacă facem
abstracţie de episodul de mai sus – nu ştiu exact ce să răspund. S-ar putea ca
debutul să fi avut ceva legătură cu serbările şcolare, în primul moment. Fie
din cele nevinovate (8 martie, de exemplu), fie din cele cupide, comuniste.
Cred că învăţătoarea mea ne încuraja pe al doilea drum – era o doamnă a cărei
figură o asociez astăzi cu aceea a unor comsomoliste şirete pe care le-am văzut
mai tîrziu în filmele sovietice. Avea aerul că făcuse pe vremuri propagandă la
sate pentru intrarea în colectivă. Îmi amintesc că am scris o poezie legată de
1907, ceva cu ţăranii împuşcaţi fiindcă au cerut pîine ş.a.m.d. Ceva mai
tîrziu, am umplut un caiet cu un fel de imitaţii după Marin Sorescu. Găsisem în
casă, întîmplător, un exemplar din volumul Astfel,
care mi se părea foarte ciudat. Marea mea satisfacţie era să scriu ceva ce
le-ar putea produce altora perplexitatea pe care mi-o produceau mie versurile
lui Marin Sorescu. Într-o altă fază, am continuat să imit servil, dar am avut
totuşi norocul să cad peste un poet mult superior: Bacovia. Această mult mai
bună alegere se datora, totuşi, nu vreunui instinct înnăscut al valorii, ci,
mai degrabă, ireversibilului proces de maturizare sexuală, fiindcă îmi amintesc
şi acum senzaţia de intensă excitaţie pe care mi-o producea libertatea de a
putea scrie, în semisecret, despre morţi, schelete, descompunere. Cînd
profesoara mea de română a văzut ce compuneam, s-a speriat rău, a crezut că am
o problemă psihică. Mă întreba mereu de ce scriu despre lucruri aşa triste şi
asta constituia pentru mine un imbold să continui să descompun şi mai abitir
cadavrele pe catafalc. Dar, sincer, nu cred că era ceva genuin morbid în mine,
nu aveam nici un fel de traumă psihică. Aveam o familie perfect normală, cu
părinţi care mă iubeau foarte mult şi care făceau totul pentru mine. Ba chiar,
pe vremea aceea, cred că bananele şi şunca de Praga nu erau o problemă şi în
plus eram chiar abonat la Pif-Gadget. Aşa că aceste arcane gotice erau simple
mofturi. Singurul lucru mai serios este, poate, legat de sexualitate, de faptul
că nu atît moartea şi descompunerea, cît senzaţia încălcării interdicţiei îmi
provocau o senzaţie de voluptate. Cam din acest timp am însă şi o amontire
intensă privind relaţia dintre sexualitate şi moarte. Am dat din întîmplare
peste un almanah mai vechi în care se povesteau, cu titlu senzaţional,
încercările repetate de sinucidere ale lui Hemingway, încununate cu faptul că
omul s-a avîntat în cele din urmă spre o elice de avion care i-a făcut capul
ţăndări (dacă-mi amintesc bine). Ei, lectura asta mi-a provocat o erecţie
extrem de intensă, pe vremea cînd nu înţelegeam prea bine ce este o erecţie. În
ce priveşte debutul: prima dată am publicat nişte versuri în revista ieşeană Dialog, cea mai liberală publicaţie din
România anilor ’80. Două poezii scurte. Am apărut împreună cu Simona Popescu,
Andrei Bodiu şi Marius Oprea. Eram studenţi pe vremea aceea şi ni s-a părut
incredibil că lucruri scrise de noi, în lumea noastră (post)adolescentină
(semi)secretă, puteau ajunge la un public. Marius a scris chiar o poezie despre
ce-a simţit el cînd s-a văzut prima dată publicat. Cred că a exprimat ceea ce
simţeam, de fapt, cu toţii.
Cum i-aţi întîlnit pe ceilalţi trei viitori colegi din Pauză de respiraţie? Despre Cercul
Literar 19. Despre Grupul de la Braşov: cum s-a format şi ce înseamnă el pentru
membrii grupului?
Toate aceste
întrebări, d-le Vakulovski, se leagă profund între ele. I-am cunoscut pe
prietenii mei Simona Popescu, Andrei Bodiu şi Marius Oprea la Cercul literar
19, unde, pînă la urmă, s-a format grupul nostru. Acest cerc fusese creat de un
număr de tineri intelectuali braşoveni, marginalizaţi în sistemul cultural
oficial al oraşului şi care simţeau nevoia de a-şi crea un mediu propriu,
alternativ la ceea ce se făcea pe „aleea principală” a culturii locale. Era
vorba aici de reflectarea, în mic, a unei crize ce caracteriza întreaga
societate românească: în general, nu numai în domeniul literaturii, generaţia
care fusese educată în perioada cea mai deschisă a epocii postbelice – perioadă
care a durat de la jumătatea anilor ’60 cam pînă spre jumătatea anilor ’70 – se
afla expediată la marginea societăţii. Şi asta nu doar la figurat, ci şi la
propriu – dată fiind politica închiderii oraşelor mari şi a repartiţiilor obligatorii
în afara acestora. Aceşti oameni erau victimele avortătii iniţiativelor
liberale pe care părea să le promoveze regimul Ceauşescu în prima sa fază.
Educaţi pentru a deveni profesionişti, specialişti autentici, obişnuiţi să aibă
un acces destul de larg la informaţie şi să-şi exercite spiritul critic cu o
anume libertate, ei descopereau acum că atmosfera din afara serelor
universitare se răcise rău de tot şi că linia oficială o cotise de la relaxarea
relaţiilor cu lumea liberă, la un naţional-comunism de un primitivism
inimaginabil. În concluzie, descopereau o lume care nu mai avea nevoie de ei,
care căuta să-i uite, să-i „bage sub covor”. Această catastrofă socială,
datorată tradiţionalei iresponsabilităţi de natură criminală a comunismului
românesc, a făcut ca tinerii de atunci să încerce să se grupeze, la limita
acceptabilităţii şi la marginea „legalităţii socialiste”, pentru a putea
rezista. În acest fel, i-am cunoscut, la Braşov, pe Alexandru Muşina, Gheorghe
Crăciun, Paul Grigore, Angela Nache, Vasile Gogea, Ioan Pop Barassovia, Claudiu
Mitan, Al. Ţion, grupaţi în cadrul acestui Cerc literar 19, găzduit de Casa de
cultură a oraşului. Pentru ei, acest spaţiu reprezenta atît un loc de întîlnire
şi dezbatere publică a chestiunilor literare, cît şi un loc în care se aşteptau
să întîlnească tineri, liceeni în special, cărora să le comunice mesajul lor „cripto-liberal”.
Întîmplarea fericită a făcut să nimeresc şi eu aici. Eram elev la liceul Andrei Şaguna, unde, pe vremea aceea,
cursurile intensive de matematică erau împănate cu materii de genul tehnologia
construcţiilor electrotehnice şi studiul materialelor, şi cu perioade de
parctică în care tăiam şi sudam singuri nişte probabil foarte folositoare
cutiuţe de tablă pentru depozitat cuie. Este adevărat, profesorul nostru de
literatură, Constantin Cuza, era o legendă vie – un adevărat erudit şi un
autentic gentleman, unul din acele
produse fermecătoare ale Vechii Românii (profesorul Cuza provenea dintr-o veche
familie ieşeană). Dar nuanţa dominantă a educaţiei pe care o primeam era
cenuşiul închis. Astfel încît experienţa Cercului 19 a fost extraordinară. Pe
lîngă întîlnirea cu aceşti tineri scriitori, care erau cu totul altfel decît
toate modelele noastre de rol de pînă atunci – părinţi şi profesori deopotrivă (în special Sandu Muşina ne-a uimit şi
fascinat de la început, prin stilul lui personal, extrem de relaxat şi direct,
de „american”) – extraoridnară a fost întîlnirea noastră, a celor „mici”.
Simona, Andrei şi Marius veneau de la alt liceu, Unirea, cu profil filologic. Acesta n-avea o faimă prea grozavă, se
considera că e lipsit de disciplină, că nu face carte „serioasă”, că recoltează
doar pe cei ce nu îndrăznesc să dea la licee mai bune. În general, filologia
era văzută, atunci, ca şi acum, ca fiind „pentru fete”. În consecinţă, în clasa
lor (fiindcă erau colegi de clasă şi cu un an mai mari ca mine) băieţii erau o
minoritate. Prin ei trei am descoperit atmosfera acelei clase, care părea
într-un perpetuu carnaval. Dar un carnaval inteligent, cu oameni care citeau
tot felul de lucruri interesante, aveau idei, discutau în libertate aproape
orice subiect. Oricît ar părea de ciudat, la nici o săptămînă de cînd ne
cunoscusem, discutam împreună cu noii mei prieteni, Andrei, Marius, dar şi
Sorin Matei, Claudiu Secaşiu, Valeriu Median, dacă şi cum s-ar putea termina cu
comuniştii în România. Şi asta în modul cel mai relaxat din lume. I-am amintit
numai pe băieţi, dar şi fetele erau extraordinare, aveau personalităţi foarte
distincte, erau inteligente şi atrăgătoare. Probabil şi datorită acestei
experienţe am ajuns să resping total ideea că femeile ar fi în vreun fel
inferioare intelectual bărbaţilor. Aşadar, în acea epocă exista o intersecţie
de cercuri care crea un mediu propice pentru mine: contactul cu tinerii
scriitori din Braşov, contactul cu cei trei prieteni împreună cu care
experimentam noi limbaje poetice, contactul cu prietenii mei de la Şaguna şi contactul cu prietenii
prietenilor mei, de la liceul Unirea,
care păstrau, printr-un miracol inexplicabil, ceva din atmosfera de
creativitate neîngrădită a anilor ’65-’70. Pînă la urmă m-am mutat la liceul
lor, atras de această magie. Dar m-am păcălit, fiindcă ei erau în anul
terminal, învăţau pentru facultate şi nu prea aveau timp de pierdut. Iar după
ce au plecat de acolo, m-am simţit foarte izolat şi trist. Ceea ce înseamnă că
acel spirit magic care mă atrăsese nu avea nimic de-a face cu liceul
propriu-zis: întîlnirea tuturor acelor oameni în acea clasă fusese pur şi
simplu o întîmplare fabuloasă. Deja îmi venea să cred că visasem. Mă apropiam
cu paşi repezi de cenuşiul trist, monoton, sufocant al anilor de facultate,
petercuţi în perioada cea mai sordidă a ceauşismului.
Care este rolul lui Al. Muşina în ceea ce vă priveşte pe
voi, Grupul de la Braşov?
Rolul lui Alexandru
Muşina a fost, cum se spunea pe vremea aceea, „hotărîtor”. Am menţionat deja
efectul pe care l-a produs asupra mea la prima vedere: articularea şi volumul
lui de cunoştinţe absolut impresionant stăteau în mod curios alături de
spontaneitate şi de un stil direct şi relaxat, prietenesc, „democratic”. Pînă
la urmă am primit această întîlnire ca pe o revelaţie a libertăţii. Visam de
ceva vreme să devin Pohet şi dezvoltasem acea nevroză egocentrică pe care
preadolescenţii o iau drept marcă a destinului, dar undeva în fundul sufletului
meu ezitam totuşi să cred, asemenei liderului încarcerat al minerilor din Valea
Jiului, dl. Miron Cosma, că aş fi reîncarnarea lui Eminescu. Întîlnirea cu
Sandu Muşina a avut un dublu efect: pe de o parte m-a adus mai cu picioarele pe
pămînt, revelîndu-mi că adevărata forţă a poeziei stă în viaţa noastră
imediată, nu în reveriile „cosmice”; pe de altă parte, în mod contrar, mi-a dat
sentimentul destinului: e drept, nu mă mai raportam la Eminescu, mă gîndeam mai
degrabă la intersecţia „astrală” dintre Ezra Pound şi T.S. Eliot. Prin asta am
mai spus ceva important: întîlnirea cu Sandu a însemnat o totală schimbare de
modele, de standarde intelectuale, de concepte, de sisteme de referinţă. El
ne-a făcut să ne reinventăm, la o vîrstă încă foarte fragedă, cînd creierele
noastre nu fuseseră cartografiate de ideologiile oficiale şi pseudo-oficiale
(vezi, de pildă, protocronismul) ale epocii. El a dezvoltat în noi un mecanism
al reflecţiei critice pe care îl puteam aplica în oricare domeniu, şi în raport
cu literatura, şi în raport cu politica, ideologia sau discursul filozofic.
Astfel, am învăţat să avem opinii nu doar în legătură cu manipularea comunistă
la care eram supuşi, dar şi în legătură cu discursurile naţionaliste, cu exaltarea
„subversivă” a lui Antonescu sau a legionarilor, cu exaltările misticoide ale
ortodoxiştilor sau cu aspiraţiile culturale generice şi, în opinia noastră,
inconsistente ale noicolatrilor. Acest exerciţiu al inteligenţei ne-a dezvoltat
şi simţul moral: a început să ni se pară ciudat că unii pot fi şi poeţi
ortodoxişti şi secretari de partid sau funcţionari ai cenzurii în acelaşi timp,
că pot scrie, la aceeaşi maşină, poezie pură şi ode închinate partidului şi
poporului, că se dedică, patetic, studiului originilor spiritului european, în
timp ce navighează dibaci între supravieţuitorii vechilor elite interbelice şi
mandarinii PCR, obţinînd poziţii confortabile şi burse de studii în
străinătate.
Despre maşscriism s-a tot auzit, dar nu se ştie nimic concret,
ce e, de fapt, maşscriismul?
Maşscriismul
reprezenta, înainte de orice, dorinţa noastră de a reprezenta ceva. De a
contribui la istoria universală a poeziei. Modelul nostru erau, în mod evident,
avangardele. Doream propriul nostru manifest şi visam la genul de dinamică
literară, dar şi, cum să-i spun, socială sau existenţială, din anii ’20 sau
’30. Termenul provenea de la versul “ca şi cum aş scrie” – cred că dintr-o
poezie de-a mea. Ideea era că simţeam că mă mişc, respir, reacţionez ca şi cum
aş scrie: o suprapunere între existenţă şi scris. Dar sensul nu era metafora
textuală, nu era „totul este text”, aşa cum s-ar putea greşit înţelege. Mai
degrabă invers, încercam să exprimăm, probabil stîngaci şi relativ confuz (asta
ţine de farmecul vîrstei aceleia), descoperirea că scrisul este legat
indisolubil de viaţa noastră, mai mult, că este o formă a vieţii. Era un mod de
a injecta în mediul nostru patriarhal şi paralizat de cofrajul ideologiei
comuniste o doză de spontaneitate şi de firesc, de încredere în propria
personalitate. Am prescurtat caşicumaşscrismul în maşscriism – şi atunci şi
sensul s-a schimbat, exprimînd mai degrabă o ezitare: m-aş scie, dar nu sînt
convins că vreau s-o fac, fiindcă viaţa mea este mai importantă decît poezia,
ea este adevărata poezie, şi punîndu-mă pe scris încep s-o falsific. De altfel,
acesta era nucleul reacţie noastre faţă de o bună parte din poezia generaţiei
’80, scrisă în numele experienţei „personale”, „spontane”, „nealienate”: ni se
părea mult prea livrescă, prea greoaie, prea metaforizată, prea asemănătoare cu
ceea ce se făcuse şi pînă atunci. Trebuie să subliniez, însă, foarte tare că
acest “trăirism” nu avea legătură cu cel practicat în anii ’30 de generaţia lui
Eliade. Nici unuia dintre noi aceste fanatisme autenticiste interbelice nu i-au
spus prea mult. Modelele noastre erau poeţii americani, Şcoala de la Black
Mountain, Şcoala de la New York, Renaşterea de la San Francisco.
Cum aţi ajuns la Cenaclul de Luni? Ce vă amintiţi din
& despre atmosfera de acolo, văzută prin prisma şi ochii unui elev? Cînd
aţi citit pentru prima oară acolo şi cum aţi fost primiţi?
Am ajuns la
Cenaclul de luni fiindcă am fost făcuţi pachet şi expediaţi de Alexandru
Muşina. El era membru fondator al Cenaclului. Plictisindu-se în exilul său
braşovean – de fapt, pe vremea aceea făcea naveta zilnic la Întorsura Buzăului,
unde, în stilul epocii, preda franceza într-un liceu agricol – şi simţindu-se,
aşa cum spune în poemul său, Budila
Express, precum Ovidiu printre sciţii cei îmbrăcaţi în blănuri, încerca să
domine situaţia educîndu-şi mica lui curte de discipoli şi semnalîndu-le „egalilor”
săi de la Bucureşti că n-a dispărut de pe terenul de joc. Ei bine, tocmai acest
spirit de competiţie l-am simţit la Cenaclu. Era un mediu tensionat, efervescent
şi viu, în care oamenii abia aşteptau să termini de citit ca să sară. Urma o
înşiruire spectaculoasă de analize şi calambururi, de inteligenţă şi spirit
ludic. Marius, Andrei şi cu mine am fost „pionierii”, Simona a venit cu noi
abia a doua oară. Am avut succes, şi probabil că asta a contribuit la imaginea
feerică cu care am rămas în cap. Reacţia lor pozitivă se explica, presupun, şi
prin altceva decît surpriza pe care le-o producea inventivitatea noastră
literară. Era vorba de sentimentul că, în pofida politicilor culturale ale PCR,
de spălare a creierului şi de ştergere a urmelor „liberalizării” începute în
anii ’60, procesul totuşi continua, elevii de liceu se îndreptau, în mod
spontan, spre această poezie. Asta le
dădea încredere.
Cum era Nicolae Manolescu la Cenaclul de Luni?
Din păcate, eu unul
n-am amintiri prea clare în această privinţă. La Cenaclul propriu-zis n-am
fost, după cum am mărturisit deja, decît de două ori. Ţin minte că dl.
Manolescu exercita o autoritate carismatică asupra tuturor. Cînd intervenea,
spiritele efervescente se calmau imediat. Iar cînd vorbea, la urmă, respectul
emana prin porii tuturor. Dar aceasta nu înseamnă că domnia sa exersa o
influenţă conceptuală directă şi semnificativă asupra celor prezenţi. În opinia
mea, nimic din activitatea de critic a d-lui Manolescu prealabilă întîlnirii
sale cu Cenaclul nu anunţa noua orientare de care numele domniei-sale este
legat astăzi. Cred că tinerii scriitori l-au făcut pe acest critic cu un
instinct extraordinar să perceapă noii curenţi care străbăteau literatura
Occidentului. Este adevărat, şi dl. Manolescu le-a transmis ceva important:
standarde de rigoare, de coerenţă intelectuală, preocuparea pentru acurateţea
formală, pentru „profesionalismul” literar şi deschiderea liberală de a accepta
o varietate de formule estetice şi de a judeca textele în sistemul de referinţă
care le este propriu. În acest sens, există o doză de îndreptăţire în a vorbi
despre un „postmodernism românesc”, fiindcă n-a fost un simplu import, ci o
interacţiune între fervoarea de tip Flower Power a tinerilor formaţi în
spiritul lui Mai '68 şi acest liberalism estetic şi intelectual, tolerant şi
sceptic, prin care dl. Manolescu ducea mai departe tradiţia lovinesciană. O
sinteză extrem de interesantă şi de originală, din care ambele părţi au avut de
profitat. Dar acestea sînt, vedeţi bine, reconstrucţii. Din păcate, am avut
doar într-o foarte mică măsură relaţii directe cu dl. Manolescu. Cînd am intrat
în facultate, Cenaclul de luni fusese suspendat. Eu am participat la Cenaclul Universitas, condus de dl. Mircea
Martin, şi, inevitabil, am dezvoltat o relaţie personală mai degrabă cu
domnia-sa. Pe de altă parte, dl. Manolescu preda numai la Facultatea de limbi
străine, la cei ce aveau româna ca specializare secundară – nu mă număram
printre ei. În schimb, m-am adresat d-lui Manolescu ori de cîte ori am avut
probleme cu „autorităţile”, şi în timpul facultăţii, şi după ce am terminat.
Vedeam în domnia-sa, ca foarte mulţi dintre autorii tineri din epocă, pe unul
dintre foarte puţinii cărora le păsa în mod real de soarta noastră şi care ar
fi încercat să facă ceva ca să ne protejeze. Evident, şi dl. Mircea Martin era
unul dintre aceştia.
Există o teorie
care spune că societăţile nu sînt ţinute la un loc de valorile asupra cărora
oamenii sînt de acord, de „cultura publică minimală”, ci de conflicte, de
faptul că nu pot cădea de acord cu nici un chip asupra chestiunilor
fundamentale. În cazul microgrupului nostru, teoria se verifică: ori de cîte
ori minimum doi dintre noi sînt incluşi în aceeaşi dezbartere, regula este că
între ei doi se va naşte cea mai intensă polemică.
Despre antologia poeziei generatiei 80. Oare de ce a
rămas unică pînă acum?
De ce, în general,
generaţia ’80 a rămas unică pînă acum? De ce valorile ei, (contra)cultura
intelectuală şi politică pe care o propunea, au rămas marginale, în timp ce autori
care se revendică de la „generaţia de aur” a anilor ’30 sau chiar fostele
glorii ale acomodării confortabile la comunism ocupă centrul scenei culturale?
Ţine asta pur şi simplu de faptul că societatea în care trăim este orientată
spre trecut, că este parohială şi provincială, că nu este integrată încă pe
deplin în libera mişcare europeană a ideilor? Poate că Generaţia ’80, prin
autorii ei cei mai explorativi, a sărit prea în faţă. Pe de altă parte,
canalele de difuziune şi de modelare a canoanelor culturale sînt controlate, în
mare măsură, de reprezentanţii vechiului sistem, oameni care nu au nimic de
propus, dar care domină aparatul cultural, fiindcă acesta rămîne el însuşi
neschimbat în resorturile sale fundamentale şi este normal ca tot cei ce-l
cunosc ca pe propriul lor buzunar să-l poată folosi cel mai bine. Esenţială ar
fi, pe de altă parte, schimbarea sistemului de învăţămînt, a modului în care e
predată literatura, a sensului care i se dă acesteia în ansamblul educaţiei.
Fiindcă, pentru a asimila mesajul Generaţiei ’80, nu ajunge să introduci în
manuale cîteva dintre operele reprezentanţilor ei. Asta e prea puţin. Este
vorba despre o asimilare a valorilor ei liberale şi critice în modul însuşi de
a preda literatura, de a înţelege literatura ca un fenomen de comunicare, cu o
foarte importantă funcţie civilizatorie. În bună măsură, în şcoli, literatura
este astăzi principalul resort al naţionalismului. Or, partida este cîştigată
în momentul cînd educaţia literară va deveni civică şi liberală, capabilă să
stabilească un raport civilizat între emoţii şi idei, să modeleze pasiunile şi
să propage toleranţa prin stimularea capacităţii de empatie. Predarea
literaturii este un element esenţial al educaţiei pentru o gîndire critică,
raţională, autonomă, tocmai fiindcă aici putem ajunge să ne
exprimăm/identificăm emoţiile cele mai intime, să le distingem între ele şi să
le distingem, mai departe, de discursul argumentativ. Una dintre marile
probleme ale societăţii româneşti este promiscuitatea dintre idei şi emoţii,
dintre principii şi reacţiile viscerale, or asanarea spaţiului public nu se
poate face fără o profundă, complexă şi inteligentă educaţie a exprimării.
Tocmai în acest punct, o pătrundere a limbajelor Generaţiei ’80 în sistemul de
educaţie ar putea avea efecte dintre cele mai benefice şi, aş îndrăzni să spun,
imediate.
Sînteţi un radical deadevă şi aceasta se vede din tot ce
scrieţi şi faceţi. Cînd aţi simţit această trăsătură devenită, iată, stare de
spirit?
Depinde de ce
înţelegem prin radicalism. Nu cred că sînt radical în sensul avangardei clasice
– simpatia mea de tinereţe pentru ea s-a atenuat. Nu cred că trebuie să
delirezi în numele unei viziuni apocaliptice a viitorului. Sensul radicalismului,
pentru mine, este o angajare personală, un mod de a cere în primul rînd mai
mult de la tine însuţi (mai multă luciditate sau coerenţă, de exemplu) decît de
la ceilalţi. De altfel, atitudinea dominantă a volumului la care faceţi
referire, Deadevă, este una ironică,
sceptică, relativistă, valorile pe care le propune volumul sînt cele familiare
şi chiar familiale, burgheze. Doar experimentul formal poate părea radical, în
raport cu contextul poetic imediat. Dar această formă reprezintă nu o opţiune „revoluţionară”,
ci efortul de a adapta valorile „conservatoare” ale intimităţii şi confortului
la o lume aflată într-un proces de rapidă diversificare şi accelerare. Cu alte
cuvinte, trebuie să înveţi să te mişti foarte repede, ca să poţi recompune
starea de reverie reflexivă înăuntrul unui univers dinamic prin excelenţă. Aşadar,
în nici un caz nu e vorba de acel radicalism care înseamnă adoptarea unei
atitudini extreme, violente, în numele unui presupus adevăr pe care numai tu
l-ai deţine. Isteria mistică îmi este la fel de antipatică indiferent că este
vorba despre inerţia ortodoxismelor interbelice sau de resuscitarea penibilelor
saturnalii ale anilor ’60, care amestecau cultul unor „revoluţionari” de tip
Che Guevarra (un asasin fanatic cu nimic mai breaz decît contemporanul Bin
Laden) cu expansiunile cosmice yogine. Pot să spun că sînt radical împotriva
radicalismului, din acest punct de vedere. Dar poate că atitudinea mea, care
valorizează simţul comun, caracterul rezonabil, liberalismul sceptic, poate părea
„radicală” faţă de convingerea încă dominantă la noi, nutrită de cei mai craşi
semidocţi şi de cei mai rafinaţi esteţi, că poezia este un delir divin, un
orgasm celest.
Ce rol are socialul pentru poezie şi, mai ales, pentru
poezia dvs.?
Sincer, simt că nu
pot vorbi despre „social” – este un cuvînt care nu-mi spune mare lucru. Cred
că-l foloseam înainte de 1989 pentru a vorbi, pe ocolite, de impactul politic al literaturii. Cu politica, da,
cred că poezia are legături prin origine şi prin natură. Cîmpul politic este
cel în care jocul dintre raţiune şi pasiune are implicaţii incalculabile asupra
vieţii fiecăruia dintre noi. Or, tocmai aceasta este sfera în care acţionează
poezia: aceea a întrepătrunderii raţiunii cu pasiunile sau, altfel spus, a
raţiunilor minţii cu raţiunile inimii. Pur şi simplu despre asta este vorba:
ceva ce era binecunoscut deja de autorii secolului al XVII-lea. Nu mi se pare
că este ceva de inventat aici – problema este asta: cum poţi stăpîni pasiunile,
astfel încît ele să nu distrugă civilizaţia? Cum poţi educa raţiunea astfel
încît să nu devină un instrument, pe cît de banal, pe atît de periculos, al
frustrărilor şi fantasmelor dezlănţuite? Poezia are de-a face cu politica
fiindcă ea reprezintă o faţetă a artei de a stăpîni şi supune forţa, puterea
brută a imaginarului. Mai mult decît atît: ea reprezintă un depozit multimilenar de experienţă în privinţa
observării patologiei imaginarului. O asemenea acumulare nu poate fi ignorată
de nici o civilizaţie, oricît de sofisticată tehnologic. Este absurd să-ţi
închipui că o asemenea moştenire culturală poate să devină caducă, numai
fiindcă s-ar fi schimbat “tipul de societate”. Oricît ar evolua mediile de
comunicare, ele nu modifică principiul conform căruia civilizaţiile au datoria
esenţială de a se prezerva pe ele însele, şi deci de a reţine şi transmite
toate strategiile posibile de deviere şi control al violenţei. Sub aspect
politic, literatura în general, poezia în special codifică o străveche
înţelepciune legată de conţinerea nebuniei distructivă, a fanatismul orb. Şi
despre modul în care pasiunile cele mai intense pot fi puse în slujba unor
principii constructive şi lucrative.
Aş putea spune că poezia dvs. e rezultatul radicalizării
unor discursuri poetice, cum ar fi neoantropocentrismul şi poezia cotidianului.
Dacă Muşina punea în prim planul teoriilor sale poezia, fie ea şi a
cotidianului, la dv mai importantă e viaţa, realul…
Da, nu vă
contrazic, în bună măsură literatura pe care am scris-o îşi propunea să
radicalizeze discursuri poetice anterioare, printre care, evident, şi cel al
prietenului şi „profesorului” meu Alexandru Muşina. Dar această radicalizare nu
este urmarea unui impuls spontan, schimbarea nu vine dintr-un preaplin de
energie biologică. Dimpotrivă, şi Sandu Muşina şi alţi prieteni ai mei din
Generaţia ‘80 mi se par mult mai energetici şi mai vitali decît mine. Îmi
amintesc, de exemplu, cum, pe vremuri, Sandu a făcut în faţa mea şi a lui
Andrei Bodiu 100 de flotări – o performanţă de care eu n-am să fiu niciodată în
stare. Aşadar, dacă la mijloc nu este energia mea spontană, înseamnă că „viaţa”
şi „realul” despre care vorbiţi sînt, într-o importantă măsură, nişte produse
ale minţii. Deci, ar fi fals să spun că văd o opoziţie abruptă între „teorii”
şi „viaţă”. În orice caz, pe vremea cînd gîndeam aşa, cînd susţineam că poezia
ar trebui să fie expresia directă a vitalităţii (cultivam, adică, un
nietzscheeanism confuz, la mîna a treia, în stilul celui mai faimos semidoct
febricitat al celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, răposatul Allen
Ginsberg), ceea ce scriam era mult mai artificial, mai preţios, mai rigid decît
este acum. Uităm prea adesea un adevăr care era monedă curentă printre criticii
noştri importanţi din perioada interbelică – spontaneitatea şi firescul sînt în
primul rînd produsele inteligenţei şi civilizaţiei, nu ale instinctului „sălbatic”.
Toate cărţile dvs. de poezie pot fi considerate
experimentale. Aceasta e o urmare a aceluiaşi radicalism?
Cred că v-am
comunicat cîte ceva în legătură cu sentimentele mele ambivalente faţă de
conceptul de „radicalism”. Asocierea lui cu „experimentul” mă satisface, în
măsura în care ne îndepărtează de reprezentarea curentă a radicalului ca
fanatic agresiv, ca „nebun al Domnului”. Dacă prin „radicalism” înţelegem
efortul de a dezvolta pînă la capăt anumite premise, cum ar fi cele ale
personalismului, biografismului, colocvialismului în poezie, atunci eticheta
devine aproape suportabilă. Totuşi, trebuie să vă spun că nu sînt perfect
împăcat nici cu noţiunea de „experiment”. Mi se pare în bună măsură inadecvată.
Nu cred că e cine ştie ce inovaţie să foloseşti ritmuri şi structuri ale limbii
vorbite, după, să spunem, e.e.cummings. Nu pun preţ pe această latură „experimentală”,
„inovatoare” a poeziei mele. Ceea ce vreau să fac este să dau substanţă şi
naturaleţe unei lumi care, în operele experimentaliştilor, este un simplu
proiect abstract. Marile revoluţii în limbaj s-au consumat, sînt în urma
noastră. Nu se mai pot forţa decît uşi deschise. Desigur, poţi avea satisfacţia
meschină de a fi primul care face „asta” în România sau în Republica Moldova.
Dar dacă te iei în serios ca poet, dacă vrei să propui ceva într-un cadru mai
aerisit, european, atunci miza trebuie să fie în altă parte. Este vorba pur şi
simplu de a transforma poetica avangardei şi experimentalismului, dintr-un
continuu manifest, dintr-un continuu proiect, într-un mod de viaţă efectiv,
într-un stil de viaţă. Şi, totodată, este vorba de a regăsi atitudini şi valori
pe care ideologia experimentalismului le-a refulat. Cum ar fi relevanţa şi
forţa morală a literaturii, capacitatea acesteia de a deveni un vehicol al
ideilor-forţă (ca pe vremea lui Tolstoi şi Dostoievski), relevanţa şi
îndrăzneala publică, idealul eroic al clasicismului, încrederea în libertate,
atît sub aspectul ei intelectual, cît şi sub cel al liberei întreprinderi. Cu
alte cuvinte, aş vrea să pun aceeaşi energie şi pasiune a avangardei istorice
sau chiar a prolectultismului, în sprijinul a ceea ce Friedrich Hayek numeşte „Constituţia
libertăţii”, în sprijinul unei societăţi a riscului şi a întreprinderii
private, în care oamenii să aibă încredere în puterea competiţiei cinstite de a
institui o ordine larg satisfăcătoare.
Una dintre temele majore din poezia dvs. e prietenia. Ce
şi cît înseamnă pentru un scriitor prietenii şi prietenia?
Pentru mine au însemnat
foarte mult. Dar cred că în a trăi experienţa puternică a unui grup constituit
pe afinităţi intelectuale sau afective există şi un anume risc. Atunci cînd te
simţi prea bine într-un asemenea mediu, cînd el se identifică pentru tine cu o
reprezentare vie a utopiei „bunei societăţi”, rişti să devii un frustrat
profesionist, absorbit în a acuza la nesfîrşit „indiferenţa”, „egoismul”, „cinismul”
societăţii. Or, experienţa fundamentală a maturităţii este să realizezi că
societatea umană este prin natura ei altceva decît familia ta sau decît grupul
de prieteni din care faci parte. Noi ne-am maturizat într-un regim aberant,
care avea în centru tocmai această confuzie tragică: aşa cum s-a mai spus,
Ceauşescu era un individ pre-urban, care îşi închipuia că poate conduce o ţară
industrială din secolul XX cu mijloacele cu care ţăranul îngrijeşte de
gospodărie. E adevărat, grupul/grupurile de prieteni avea/aveau funcţia unui
spaţiu securizant, a unui spaţiu de refugiu şi – implicit – de rezistenţă
(sîntem prea înclinaţi să opunem refugiul şi „evaziunea” rezistenţei – în lumea
naturală, iepurii se ascund tocmai fiindcă încearcă să supravieţuiască, deci să
reziste). Fără prietenii mei, cei pe care i-am evocat aici, dar şi alţii,
nescriitori, nu ştiu cum aş fi putut suporta lumea abjectă a comunismului
ceauşist. Dar astăzi trebuie să ne eliberăm de ideea că asemenea relaţii
intime, prieteneşti, pot să fondeze o societate mare şi complexă. Demersurile
noastre literare trebuie să prevină derapările care s-au petrecut în alte
părţi, care au transformat literatura într-o nesfîrşită văicăreală împotriva „banilor”,
„capitalismului”, a „pieţei libere”. Lumea care se naşte nu trebuie respinsă,
închisă într-un sistem de idei fixe, de clişee ideologice – această lume
trebuie înţeleasă în complexitatea ei. Literatura trebuie, aşadar, atît să
păstreze acest sens profund al prieteniei, cît şi să tempereze crizele de
disperarea ale celor care descoperă adevărul elementar că nu putem trăi cu
toţii într-o frăţietate nediscriminată, într-o sărbătoare continuă – ci că
sîntem responsabuili în cea mai mare măsură pentru noi înşine, pentru, vorba
Constituţiei S.U.A., „fericirea” noastră.
Pe lîngă poezia autobiografică sau hiper-realistă cu eul
poetic identificabil cu eul scriitorului, alt tip de poezie dominant la dvs. e
poezia în care eul poetic e altcineva, cineva care cu siguranţă nu e autorul,
unde personajul e foarte natural, de parcă ar vorbi fără ajutorul scriitorului.
Ce simţiţi cînd priviţi prin ochii personajelor, să zicem eul poetic din O femeie tînără spune, sau Vasile din
Balamuc?
Evident, încerc în
acest fel să simt altceva decît simt
în calitatea mea de „eu însumi”. Explicaţia interesului meu pentru monologul
dramatic se poate lega de răspunsul la întrebarea precedentă. Spuneam mai sus
că poezia este, în egală măsură, atît afirmarea ireductibilităţii prieteniei,
cît şi a limitelor ei „fatale”. Prietenia, altfel spus, este centrală în lumea
mea, dar lumea mea nu este, neapărat, în centrul Lumii cu L mare – există în
lume şi altceva decît prietenia şi afecţiunea. În secolul al XVIII-lea,
sesizarea acestei „indiferenţe” a lumii în raport cu fiinţa umană a reprezentat
una dintre cele mai importante experienţe emoţionale – şi deci literare.
Voltaire spunea, la un moment dat, că soarta tragică a omului nu impresionează
mai mult universul decît soarta şobolanilor de pe un vapor care se scufundă.
Acesta era modul patetic de a sesiza că nu poţi atribui cu impunitate
intenţiile şi aspiraţiile tale universului în ansamblu. În sensul reflecţiei şi
sensibilităţii morale, însă, însemna o recuperare a stoicismului antic, care
era ştiinţa de a rămîne imperturbabil în faţa unui univers instabil şi
imprevizibil. O formă, adică, de „ieşire din tine”, care dă măsura civilizaţiei.
Ei bine, poeziile „cu personaj” reprezintă asemenea exerciţii de distanţare –
sînt forme de a realiza o impersonalitate personalizată, ca să spun aşa. A te
transporta în altă perspectivă reprezintă – spun asta tot în spiritul moralei
stoice pe care am evocat-o deja – un leac împotriva angoaselor şi nevrozelor.
Adică, o alternativă la toată acea linie de evoluţie a modernităţii care
sacralizează nevrozele şi angoasele.
Deşi cea mai recentă carte de poezie publicată de dvs., Deadevă, e un experiment deosebit de
radical, carte în care e exploatată o combinaţie mai puţin obişnuită între
oralitate şi limbajul scris, se mizează iarăşi pe autenticitate, ca-n Efebia sau Spălîndu-mi ciorapii. Următoarea dvs. carte de poezie se scrie,
e în lucru?
Nu, din păcate nu
se prea scrie. Proiectele mele prioritare ţin de alte genuri. Însă mă gîndesc
cu seriozitate că, în momentul cînd aş reveni la poezie, mi-ar plăcea să scriu
un gen de poeme-conversaţie de o politeţe ostentativă – puţin în spiritul
secolului clasic –, în care ironia cea mai muşcătoare trebuia îmbrăcată
întotdeauna în hainele unei perfecte sociabilităţi şi ale unei infinit de
subtile deferenţe. Ar fi un fel de contrapondere la figuraţia plebee din Deadevă.
Cum vă par scriitorii şi mai ales poeţii tineri? Cum
vedeţi poezia viitorului apropiat?
Întrebarea
dumneavoastră mă forţează, cumva, să mă plasez în poziţia unui „adult” faţă de „tineri”.
Într-un fel, mi se pare normal să fac asta – ţin să-mi afirm convingerea că la
35 de ani oricine se află în deplinătatea facultăţilor mintale trebuie
considerat o persoană adultă. Astfel încît nu sînt dispus să accept ifosele
paternaliste ale nimănui, tutuiala nesimţită care ţi se aplică pe motive de „vîrstă”
sau aerele de superioritate ale celor ce se cred legitmiaţi de o „bogată
experienţă de viaţă”. Într-o democraţie funcţională, persoanele mature sînt
virtual egale şi îşi datorează acelaşi respect. Din punctul meu de vedere, ceea
ce primează în relaţiile publice este obligaţia acestui respect reciproc: dacă principiile
noastre sînt clare şi împărtăşite, atunci este evident că sîntem egali în
raport cu ele; dacă principiile noastre sînt eterogene, incomunicabile sau
incomparabile, înseamnă că stăm pe un butoi cu pulbere şi este cu atît mai
necesar să avem un mod de raportare reciprocă prudent-echitabil, profilactic-„egalitar”,
lipsit de afirmarea agresivă a priorităţilor şi privilegiilor de orice fel –
incluzîndu-le aici şi pe cele bazate pe vîrstă. Dacă simt asta în raport cu cei
„mai bătrîni”, mi se pare firesc să aplic regula şi celor care sînt mai tineri
decît mine. Îi consider egalii mei, fiindcă indiferent cît a realizat fiecare
dintre noi pînă în acest punct, ceea ce contează pentru oamenii cu adevărat
creativi este ceea ce vor realiza de aici încolo, pe asta sînt concentraţi şi
asta îi aduce într-o condiţie de egalitate, într-o poziţie de start în
competiţie. Aşadar, cred că nici „tinereţea”, nici „bătrîneţea” nu au
handicapuri sau privilegii inerente şi că ne aflăm într-un moment de
transformare generală, în care generaţiile sînt, cu atît mai mult, aduse în
acelaşi plan. În ceea ce priveşte poezia viitorului apropiat – lucrul care aş
dori să se întîmple ar fi diminuarea cantităţii de văicăreală, de
autocompătimire, reducerea cotelor de condamnare a „politicii” şi „societăţii
de consum” (toată această „critică socială” de trei parale, care nu face decît
să zornăie la infinit două-trei idei primite de-a gata), ca şi temperarea unor
elanuri misticoide care ţin, de atîtea ori, de neputinţa de a înţelege complexitatea.
Îmi doresc asta fiindcă tot acest „kitsch acru” are, pe termen lung, o funcţie
corozivă pentru cultură. Şi pentru că îmi asum complet ideea lui Carl Popper că
pesimismul este cel mai mare duşman al democraţiilor.
(august 2001)
Comentarii
Trimiteți un comentariu