La mulţi ani, Paul Vinicius!

Mihail Vakulovski:  Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Paul Vinicius: Păi, ca tot copchilul neastâmpărat care am fost, am jucat și eu de toate și cam toate mi-au plăcut – de-a v-ați ascunselea, țară, țară, vrem ostași, regina pe furate, am pierdut o batistuță, de-a tata și de-a mama, de-a doctorița și pacientul, de-a doctorul și pacienta, leapșa pe ouate, bâza, țările, lapte gros, șapte pietre, capace, hoții și vardiștii, perinița –, însă, preferatul meu a fost un joc pe care l-am inventat de unul singur, dar pe care nu l-am putut juca decât o singură dată: de-a eclipsa de soare... Asta s-a-ntâmplat pe când aveam 8 ani, cu prilejul eclipsei totale de soare din 15 februarie 1961, de care-a beneficiat din plin tot poporu’ muncitor, dar și eu, fiindcă atunci am îndrăznit să îmi sărut colega de bancă, pentru că „beznoaica” ne-a prins la școală, în timpul orelor de curs... Cum următoarea eclipsă vizibilă pe teritoriul strămoșesc s-a întâmplat de-abia, hăt!, în 1999 – și aceea, doar parțială –, e lesne de priceput de ce nu l-am mai jucat, plus că eram deja ditai hăndrălăul... În adolescență, jocurile preferate au fost blăteanul, călătoritul feroviar cu nașu’, săritul gardurilor și cam atât, fiindcă, de prin clasa a șaptea m-am apucat de sport de performanță, care îmi și ocupa timp și îmi mai și tăia din apetitul pentru jucăreli…

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

- Când avem vreme berechet la dispoziție – și despre unul și despre altul, însă, cel puțin eu, care sunt un nostalgic al copilăriei și adolescenței, hai să zic că încerc mai tot timpul să cârmesc discuția către vremurile cele vechi, al căror parfum îl mai păstrez, cu sfințenie, și acum. Și fiindcă încă îmi mai place să mă joc.

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

- Paradoxal, deși timp de 16 ani am practicat sporturi de performanță, nu am rămas în niciun fel vreun ahtiat al vreunui sport și cu atât mai puțin vreun microbist frenetic. Pasiunea mea pentru sport s-a focalizat în jurul ideii de călire fizică la o vârstă la care poți atinge performanțe, însă, totodată, nu am intenționat niciodată să îmi abandonez studiile sau hobby-urile, deși am obținut rezultate frumoase în disciplinele sportive. În plus, nu pot trece peste faptul că pe vremea hectarelor de steaguri roșii și a pogoanelor de milițieni nici nu aveai prea multe opțiuni de urmat în petrecerea timpului liber, iar sportul era una dintre cele puține, mai neîngrădite și mai serioase activități cărora te-ai fi putut dedica.

Asta nu înseamnă că la competițiile de anvergură nu mă mai uit, din când în când. Și acelea, însă, printre picături, câtă vreme cam 90% din atenția mea e îndreptată asupra scrisului, lecturilor și documentărilor conexe.

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

- Trăind în limitele credinței, moralei și conduitei creștine, ca om și cetățean mă conduc după perceptele acestor valori, așa că nu mă văd făcând o sumedenie de lucruri. Ca autor, se schimbă calimera, fiindcă trebuie să surprinzi toate „tușele” fine ale acestei lumi dimprejurul tău, în toată diversitatea ei, care posedă un registru de manifestări uriaș. Fiindcă viața reală are un caracter simfonic, nu e monocordă. Astfel că personajele e musai să semene cu ea, altfel n-ar rămâne din ele decât niște biete marionete din tuș și hârtie, lipsite de viață. În plus, fiind și puternic ancorat în real și aplecat asupra condiției și psihologiei umane, nu am cum proiecta o lume confecționată numai din bine și frumos. Așa stând lucrurile, scriitorul are o libertate infinită.

Iar ca să revin la întrebarea personalizată, n-am să vă răspund decât că tot ceea ce-i omenesc nu îmi e străin – nici chiar acele mereu discutate știri de la ora cinci, de la ProTV...

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

- Cea de redactor de carte la o editură, cum este și activitatea mea actuală, pe care o desfășor de aproape 15 ani la editura Muzeului Național al Literaturii Române, este exact profesia ideală pentru mine. Dacă ar fi totuși să mă gândesc la o schimbare echivalentă – fiindcă, mai mult de atât nici că mi-aș dori –, ar fi cea de editor de programe la un post de radio, unde mi-ar plăcea să fac emisiuni de poezie și de muzică rock, nu neapărat separate. Iar când spun asta, nu o spun ca și cum mi-aș dori luna de pe cer, fiindcă, lăsând la o parte orice falsă modestie, în astea două domenii chiar știu că aș face treabă bună.

- Ce sentimente/stări te enervează?

- Două, ar fi... Ei, bine, sunt ele mai multe, însă astea două sunt extrem de agasante pentru mine și mă scot, efectiv, din papuci... Una este starea de așteptare. Datorată, de regulă, unor indivizi care una vorbesc și alta fumează, n-au nicio treabă nici cu punctualitatea, nici cu ducerea la îndeplinire a cuvântului dat.

Cea de-a doua este monotonia, starea de regularitate absolută a unui program zilnic anchilozat și anchilozant, deja în ghips... Chestie care mă plictisește și mă deprimă. Eu nu merg niciodată pe aceleași drumuri – mai ales pe cele „bătătorite” - și îmi repugnă să am ore fixe și activități fixe două zile la rând. Cred că se poate observa lesne acest lucru și din felul cum îmi scriu cărțile, nepăstrând vreodată nicio rețetă „de succes”, fiindcă altfel m-aș plictisi de moarte și, bănuiesc, m-aș lăsa de scris.

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

- Copiilor le-aș spune că de mult ce-i iubesc am purtat mereu (după apariția lor) prezervativ. Iar cea mai mare bucurie produsă părinților mei a fost, probabil – în afara faptului că mi-am luat bacalaureatul –, că m-au revăzut în viață după ce sărisem cu mașina de pe un pod, ajungând pe malul celălalt – în ciuda faptului că le făcusem autoturismul praștie...

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

- Păi, chiar am cântat rock, la chitară bass, prin câteva trupe, în tinerețurile mele și n-am făcut niciodată loc în repertoriul nostru pieselor pe care ni le prescriau activiștii de pe la casele de cultură pe la care ne perindam, chit că pe vremea aia melodiile alea mai „blânde”, mai puțin „zbuciumate” pe care vroiau să ni le vâre nouă pe gât erau cu mult mai comestibile și mai de ținută decât specia asta de doi zloți de a prins rădăcini p-acilea, printre bizoni. Or, dacă n-am acceptat-o atunci, de ce mi-aș strica stilul acu’?

Cât despre întrebarea de la coadă, ce să zic, nu e clar? N-aș accepta nicio cenzură bazată pe centre de forță – adică, mai pe românește, cu toporul. A!... Are redactorul de carte al unei edituri cu care am semnat un contract pentru apariția unui volum de-al meu anumite puncte de vedere estetice diferite de cele lecturate în manuscris, ok, le putem discuta și, în măsura în care ne-am putea înțelege, putem continua colaborarea. Altfel nu aș accepta să mi se umble cu foarfeca printr-o carte de-a mea, clar, oricât de mare nevoie de bani aș avea.

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

- Întrebarea asta e belea curată: aproape oricum ai răspunde la ea, tot șifonat și etichetat ai ieși dinăuntrul ei. Fie egoist, fie lup moralist. Seamănă cu o mare planetă necunoscută, fiindcă conține o sumedenie de factori neprecizați. Și mai clar (fiindcă este o situație extrem de plauzibilă cea pe care v-o propun aici): admitem că premiatul (locul întâi) e un spirit obiectiv, generos, echilibrat etc., etc. și renunță la premiu, recuzându-se, pe motivul conținut în întrebare. Bun. În urma acestui eveniment, juriul deliberează și, ei bine... acordă premiul locului trei. Ăsta a fost doar un mic „masaj” pentru a vă aduce cu picioarele pe pământ, curioșilor...

Ei, și dacă tot m-ați întrebat, vă răspund, nah: eu – atât cât mă cunosc și făcând abstracție de kilogramele de necunoscute – aș renunța la premiu.

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

- Nimic mai simplu: având impresia că ăsta-i drumul meu, pornind din mine și terminându-se oriunde o fi să se termine. Și: fără șmecherii! Nici la dreapta, nici la stânga. Atât.

(noiembrie 2013)