Scriitor în pandemie: Mihail Vakulovski
Jovi Ene a gîndit - pentru https://filme-carti.ro/ - o anchetă despre cum s-au chinuit scriitorii în pandemie, la care m-a invitat şi pe mine să povestesc:
https://filme-carti.ro/interviu-2/scriitor-in-pandemie-mihail-vakulovski-88893/
1.
Care sunt impresiile tale (la rece) despre anul 2020, cum te-a schimbat, dacă a
făcut-o, pe plan personal? Cum a influențat pandemia felul în care ai scris și
ai trăit ultimele 12 luni, din punct de vedere literar?
2020 rămîne anul
pandemiei (care încă nu s-a terminat!), anul în care toată lumea a fost – o
perioadă – în carantină, în „izolare forţată”, cum spune exact titlul unei
cărţi de la CDPL, compusă din jurnale din perioada carantinei. Toţi oamenii de
pe planetă au stat în case, crezînd c-aşa vom scăpa de Covid 19. Noi am
respectat toate sfaturile medicilor şi în toată perioada carantinei (25 martie
– 15 mai 2020) am ieşit din apartament doar de cîteva ori, pentru a cumpăra
cele necesare din ultimul – cel mai îndepărtat – hipermarket de la ieşirea din
oraş, unde mai erau doar vînzătorii şi foarte puţini cumpărători. Am pierdut
călătoriile programate, două dintre ele plătite dinainte, e prima dată-n viaţa
mea cînd n-am ajuns acasă la părinţi de ziua mea şi a mamei, primul an în care
n-am făcut nici întîlnirile de la CenaKLUb Tiuk (am apucat doar cîteva ediţii,
iar în ultimii ani făceam cam cîte 20-30).
Deşi ar fi trebuit
să-mi priască o astfel de perioadă, în care să nu trebuiască să merg la muncă
şi să fac exact ce vreau, practic mi s-a îndeplinit un vis – am primit o
vacanţă neaşteptată în care să fac doar ce-mi place, să citesc, să scriu sau să
traduc, starea apăsătoare şi îngrijorătoare (în primul rînd cu gîndul la mama,
care e departe, peste graniţă) nu m-a lăsat „să mă simt în pantalonii mei”, ca
să-i citez pe rockerii de la formaţia Leningrad. La început n-am putut să
(re)citesc altceva decît teatru şi poezie care ştiam că-mi place foarte mult. Mi-am
mai revenit doar după ce-am citit toate piesele lui Eugene Ionescu, după care a
mers şi proza. N-am scris nimic în carantină tot din cauza acelei atmosfere
sufocante, a lehamitei şi a stării de neputinţă şi inutilitate, în afară de
cîteva poezii, dar alea se scriu singure, oriunde aş fi şi orice aş face,
existemele mă lovesc ca un fulger şi mă domină pînă nu mă eliberez de ele
scriindu-le. În rest, am scris doar jurnal, n-am putut nici să traduc (nici n-am
încercat, de fapt).
2. Ai
participat la evenimente online (Zoom etc.)? Care a fost experiența? Crezi că
această modalitate de contact cu publicul (inclusiv cu cel de departe) este
eficientă și va continua după pandemie?
Am refuzat categoric să
particip la evenimentele online, dar pînă la urmă n-am putut să le evit chiar pe
toate. N-am putut să citesc atunci live, dar le-am trimis înregistrări mai
vechi unor tineri poeţi, Sorina Rîndaşu şi Toni Chira, care au organizat un
festival de poezie şi un maraton poetic. Tot aşa am procedat şi pentru o
emisiune realizată de poeta Veronica Ştefăneţ, care a ieşit foarte faină. Am
participat şi la trei festivaluri internaţionale de poezie la care acceptasem
să mă duc pe timp de pace, înainte de nebunie, Festivalul 𝐓𝐑𝐀𝐍𝐒𝐏𝐎𝐄𝐒𝐈𝐄
din Bruxelles, PeetMeNotLeave (on-line) şi Festivalul de Literatură
Româno-Britanică România Rocks, Londra. Am mai fost invitat la lansarea
antologiei „Izolare forţată” şi la un CDPL Fest/Zoom pe literatura română,
moderate de Maria Petricu. Dar pe restul le-am refuzat, inclusiv podcasturi
dedicate scrierilor mele, am zis nu şi celui mai mare festival al
traducătorilor din literatura rusă, care trebuia să aibă loc la Sankt
Petersburg, unde aveam, oricum, şi o călătorie (nu în aceeaşi perioadă cu
festivalul – deci în 2020 am ratat de două ori capitala lui Petru I). Eram să
uit că mi-am lansat cel mai recent roman, „Tata mă citeşte şi după moarte
(poVeste 18+ despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii
Sovietice)” (Humanitas), apărut chiar în perioada carantinei, tot on-line, pe
site-ul Humanitas, cu Anda Vişan, Georgeta Drăghici şi Robert Şerban, apoi am
mai fost invitat şi la emisiunile Drept de autor şi Născut în România de la
Radio România Cultural. Iată că, deşi a fost un an îngrozitor, din punct de
vedere literar mi-a mers foarte bine, că-n afară de roman am mai publicat la
Casa de Pariuri Literare „18+ (antologie de proză Tiuk)”, am reeditat „Nemuritor
în păpuşoi” şi „Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău” şi am apărut cu texte
în mai multe antologii.
Sînt
convins că întîlnirile on-line, mai ales cele de la festivalurile
internaţionale, sînt foarte bune şi utile şi vor putea continua on-line şi după
pandemie.
3. Crezi că
s-a citit mai mult în 2020? Crezi că s-a citit mai mult din cărțile tale?
În mod normal – da. Ce
poţi face închis în casă? Mini-sport de apartament, călătorii imaginare, citeşti,
te uiţi la filme şi la spectacole de teatru…
Şi la a doua parte a
întrebării, dragă Jovi, înclin să cred că da. Asta pentru că „Tata mă citeşte
şi după moarte”, cartea editată chiar în carantină, e deja tiraj epuizat la
editură.
4. Recomandă-ne
o carte din literatura română care te-a impresionat în 2020 și cum a făcut-o.
Dar și una din literatura universală, tradusă sau nu în limba română.
Ştii
c-ai pus o întrebare imposibilă pentru cineva care citeşte vreo douăzeci de
cărţi pe lună. Mi-au plăcut multe cărţi, din toate genurile, inclusiv
neliterare, dar hai să respect regulile jocului.
„Prevestirea” de Ioana
Pârvulescu (Humanitas) mi s-a părut unul
din cele mai bune romane din literatura română, un roman universal (cam la
nivelul lui „Laur” de Evgheni Vodolazkin), care are toate şansele de succes –
în orice limbă va fi tradus. Istoria lui Iona povestită de Ioana Pârvulescu e fascinantă,
te ţine în plasele ei de la un capăt la altul. Are acţiune, mister, aventură,
dragoste, miez, trăiri interioare intense – toate povestite impecabil, cumva
vrăjitoreşte – citind, simţi că eşti sub influenţa naratorului, de parcă ar
povesti Iacob.
Din
literatura universală m-a impresionat cel mai tare „Sălbaticul” de Guillermo
Arriaga (Editura Art, Colecţia Musai, 2018, traducere din limba spaniolă de
Marin Mălaicu-Hondrari), citită tot în carantină, cînd probabil că am fost mai
sensibil, ziua citeam, noaptea visam tot „Sălbaticul”, un roman intens şi
violent pe care-l trăieşti alături de personaje. Acţiunea are loc în Mexic, la sfîrșitul
anilor '60, aşa că urmărim scriitura lui Guillermo Arriaga încordaţi la
maximum, ca pe o naraţiune hiper-realistă. Scenele extrem de dure şi
cinematografice despre viaţă, moarte, prietenie, familie, religie, fanatism,
nebunie, corupţie, mită, mafie, bani te ţin mereu agitat, chiar dacă avem şi o
poveste de dragoste la fel de intensă, dar care nu prea reuşeşte să te relaxeze
– şi aici fiind vorba şi de gelozie, şi de iubire patologică, şi de sex
sălbatic; totul e sălbatic în cartea lui Arriaga…
5. Ce îți
propui, pe plan literar, în 2021?
Dacă
îţi spun adevărul, că nu-mi propun nimic pe plan literar în următorul an, mă
crezi?
Am încercat să revăd
manuscrisul romanului „Totul, aproape totul despre tata”, scris cam în acelaşi
stil cu „Tata mă citeşte şi după moarte”, şi m-am bucurat că nu l-am editat –
mi-am dat seama că poate n-o să-l public niciodată, oricum, acum încă nu pot
să-l recitesc, m-am oprit după vreo 10 pagini.
Aş putea să fac o nouă
carte de poezie din sutele de existeme postRiduri, dar ce rost ar avea?
Aş putea să termin de
tradus antologia de proză scurtă a lui Alexandr Kuprin.
Am scris cîteva proze
scurte legate de munca la librărie, care-mi cam plac, poate adun de-o carte sau
poate le topesc într-un roman-jurnal, habar n-am deocamdată, important e că se
scriu cu mare plăcere.
(7 februarie 2021, Braşov)
Comentarii
Trimiteți un comentariu