De ziua lui Ion Mureșan (La Mulți Ani!), textul meu despre Ion Mureșan din Portret de grup cu generația „optzeci”

 Mihail Vakulovski

 

 

Poetul de iarnă

sau Despre corporalitatea bine îmbrăcată a poeziei lui Ion Mureşan

 

 

                                                „Trăieşte-ţi viaţa conform gramaticii”

                                                          „Deci îmbrăcaţi în haine de oraş ne admiram picioarele lungi

                                                            întinse în iarba fragedă

                                                            cuvintele se umflă şi încep să nască în gură

                                                            mîinile se înroşesc se fac mai roşii decît inima”

 

 

Teoria despre poezie a lui Ion Mureşan este foarte convingătoare şi necesară pentru clasele gimnaziale şi pentru omul de rînd, fiind deosebit de simplă şi bazîndu-se pe silogisme infantile precum „sufletul omului este foarte folositor omului” – poezia „influenţează, lucrează asupra sensibilităţii, sufletului şi vieţii tuturor membrilor societăţii” – deci „poezia este un lucru bun” şi „omul nu este doar homo sapiens, homo faber, homo ludens etc., ci este, dincolo de acestea, homo poeticus”. A încerca însă o analiză a poeziei lui Ion Mureşan prin „poetica” lui înseamnă a-ţi rata propriul text, „poetica” lui Ion Mureşan presupunînd eseul Poezia din anul 1979, de unde au fost extrase şi citatele de mai sus (Echinox, nr. 11-12, eseu reluat şi-n Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, Editura Vlasie, Piteşti, 1984). Nu pentru că Poezia e un simplu text, cum puteau fi atîtea altele, dar pentru că Poezia e un text care poate că-l reprezintă pe Ion Mureşan din 1979, poate că pe Ion Mureşan din săptămîna/ziua scrierii textului, nu însă şi pe poetul Ion Mureşan, autor a două cărţi excepţionale de poezie, Cartea de iarnă (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981) şi Poemul care nu poate fi înţeles (Editura Arhipelag, Tîrgu-Mureş, 1993). Această teorie a lui Ion Mureşan despre poezie n-are nici o legătură cu poezia lui Ion Mureşan, lucru care se va repeta, peste timp, şi în cazul lui Ştefan Baştovoi. Ion Mureşan vine cu un program teoretic cu mult depăşit  – şi ca teorie pură  – de textele sale lirice. Această teorie e tot atît de romantică şi fragilă ca şi aceea a lui Vasile Alecsandri cu „tot românul s-a născut poet”, doar că Ion Mureşan lărgeşte aria, generalizarea fiind caracteristica centrală a textului teoretic al lui Ion Mureşan. El încearcă un „neo-antropocentrism” fără a şti să-l numească, astfel susţinîndu-şi direct altă teorie, precum că „de la impresie la expresie nu e o cale tocmai scurtă”. Poetica lui Ion Mureşan, care se bazează pe ideea, mult prea generală şi mult prea laxă, precum că „limbajul poeziei e limbajul umanului”, ar fi valabilă dacă toţi oamenii ar fi clonele lui Daniel Pişcu în perioadele cînd acesta comunică – la propriu – în poezii. Concluzia e că „poetica” lui Ion Mureşan nu i se potriveşte nici lui Ion Mureşan, cel puţin fiindcă acesta e un poet care scrie foarte puţin şi foarte bine.

         Oricum ar fi, poemele lui Ion Mureşan presupun poetul, pe Ion Mureşan cu pixul în mînă, care – concentrat – se află deasupra lor şi urmăreşte mişcarea de trupe (trupuri) cărora le-a dat viaţă. De aceea, cel mai nimerit ar fi de urmărit cu atenţie poezia lui Ion Mureşan, care-l include şi pe Ion Mureşan, şi poetica sa. Ion Mureşan a publicat pînă acum două cărţi de poezie, Cartea de iarnă şi Poemul care nu poate fi înţeles, care însă i-au fost de ajuns ca să fie prezent în toate topurile poeziei contemporane şi, fireşte, în cele „optzeciste”.

            Cartea de iarnă (Rimbaud: „Să mă tem de iarnă, pentru că e anotimpul tihnei”) e un titlu scurs dintr-o obsesie din copilărie de care n-a putut scăpa „pentru că, de cum iau în mînă o carte, chiar şi în miezul verii, în oasele mele se trezeşte frigul…”, spune Ion Mureşan în celălalt volum, de eseuri, Cartea pierdută (o poetică a urmei) (Editura Alatheia, Bistriţa, 1998). Cînd, în copilărie, mergea să comande cărţi, bibliotecara îi arunca priviri răutăcioase, iar în bibliotecă era frig pînă şi vara, astfel asociaţia între frig şi cărţi urmărindu-l toată viaţa, între frig şi cărţi statornicindu-se de-a lungul anilor „o relaţie ciudată”: „O vreme am crezut că frigul e o metodă de conservare a cărţilor. (…) Şi mi-am dat seama că frigul şi praful, departe de a se duşmăni, îşi împart într-o perfectă simbioză, în întuneric, hrana din bibliotecă”. Mai apoi frigul din cărţi va curge şi-n poezie, transformîndu-se în frică, în izgonire-a din poezie. Încă fiind în pielea primei cărţi Ion Mureşan începea să trăiască starea celeilalte cărţi, Poemul despre poezie fiind un fel de avertizare, iar Glasul, primul poem din Cartea de iarnă, la o lectură inversă, poate fi citit ca un potrivit poem de încheiere, în care se sugerează sfîrşitul, alterarea: „în curînd vom avea viziunea unei păsări / deasupra a mari grămezi de fructe”. Poemul despre poezie e o ars poetica, în care poetul-eu poetic îşi pregăteşte, în taină şi cu multă migală, un punct de sprijin pentru viitorul său volum, chiar dacă acesta va apărea cu foarte mare întîrziere. Iniţial, pentru Ion Mureşan poezia e un ajutor, un sprijin, avînd funcţie de apărare. Temporalitatea e exprimată de chiar prima sintagmă a poemului, „Toată viaţa”, şi de „grămada de pantofi vechi”, iar secretul creşterii acestei puteri, care e poezia, - de „ascuns sub pat”: „Toată viaţa am adunat cîrpe să-mi fac o sperietoare / îmi amintesc zilele în care ascuns sub pat îmi desăvîrşeam / lucrarea / grămada de pantofi vechi pe care îmi rezemam capul uneori / cînd adormeam”. Însă, odată cu apariţia senzaţiei trecerii timpului, a fricii de viteza cu care viaţa devine trecut, poezia devine agresivă, chiar şi pentru autorul ei, care, iată, la un moment dat o scapă de sub control: „iar acum cînd e gata noapte de noapte sting lumina şi numai / bănuind-o acolo / încep să urlu de spaimă”. Putem spune că, atunci cînd nu mai are cum să sfideze asalturile poeziei, Ion Mureşan se apără de poezie cu poemele, chiar dacă „poezia refuză să mai intre în poem”, cum va zice în Izgonirea din poezie, poem care „seamănă cu documentul (liric extraordinar) al neputinţei de a scrie, – după cum spune Nicolae Manolescu. – Cineva sau ceva îl izgoneşte pe Ion Mureşan din poezie, care trăieşte, ca altădată Rimbaud, sentimentul de teribilă inutilitate a scrisului” (Cartea de iarnă, România Literară, nr. 38, 1981). În comparaţie cu Poemul care nu poate fi înţeles, Cartea de iarnă are gesturi mai largi, mai voluptoase, în Cartea de iarnă simţindu-se o mai mare plăcere a scrierii poeziei decît în Poemul care nu poate fi înţeles, carte ceva mai ermetică (Andrei Bodiu îl compară pe Ion Mureşan cu Ion Barbu) şi mai timidă, în care autorul mai strînge şuruburile imaginaţiei şi ale metatextualităţii, trăsătură combinată în cea de-a doua carte mai mult cu mitul religios decît cu acea corporalitate savuroasă din Cartea de iarnă. În Poemul care nu poate fi înţeles Mureşan nu mai foloseşte cu atîta ardoare acea juxtapunere poetică, procedeu care a dat roade remarcabile în Cartea de iarnă, unde nu întîmplător cele mai reuşite poeme sînt cele lungi, de proporţii, tip de poezie care aproape că dispare în al doilea volum. Odată cu „îmbătrînirea”, între Cartea de iarnă şi Poemul care nu poate fi înţeles fiind 12 ani de zile, Ion Mureşan se transformă dintr-un insistent maratonist într-un alergător de curse mereu lungite de prietenii de la revista Vatra, dar şi de propria memorie, pierzînd şi din viteză, şi din rezistenţă: a se observa şi trecerea din titluri de la Carte  la Poem.

          Atît primul, cît şi ultimul poem al cărţii de debut sînt metatextuale. Din primul poem, Glasul, se simte o plăcere de a trăi („lucrurile le ating / cum coapse de femeie aş atinge”), combinată cu o voluptate de a scrie („poetul e ca un iaz vînăt toamna - / puterea lui e departe de el”), care va domina toată opera poetică a lui Ion Mureşan, autoreferenţialiatatea din poeziile sale fiind tot atît de puternică („Puterea mea îmi îngheaţă mîinile / Puterea mea îmi îngheaţă inima” – Cît despre frumuseţe) şi importantă ca şi existenţialismul, pînă acum  preferat şi împins înainte de critica literară, cel mai categoric fiind Al. Cistelecan: „Poemele stau sub semnul unor imperative dramatice şi nu sub acela al unor tentative stilistice” (Cartea de iarnă, Familia, nr. 11, 1981). Ion Mureşan însă este un „poeta artifex” prin excelenţă, doar că deosebit de iscusit în a ascunde asta, manierismul său întrecîndu-l şi pe cel al lui Ion Minulescu, şi pe cel al lui Nichita Stănescu, cu voia dumneavoastră. Livrescul lui Ion Mureşan  e o combinaţie dintre un textualism bine manevrat şi o imitaţie de trăiri interioare, care sînt şi ele estetice şi manieriste, pornind de la frumuseţe, memorie, cuvinte-poem-poezie… La Ion Mureşan chiar şi nebunia e jucată şi jucăuşă: „La masa mea de lucru şade nebunia. Îşi ridică ochii galbeni / dintre poemele mele: / - Nu vă supăraţi, stau şi eu la masa dumneavoastră, / consum ce consum şi plec! / Zîmbeşte melancolic, zgîrie scaunul cu unghia” (Izgonirea din poezie). Gheorghe Perian a intuit perfect faptul – fără a accentua însă – că asemănarea dintre Ion Mureşan şi Rimbaud, observată şi de Ioan Buduca şi Nicolae Manolescu, vine dintr-o viziune înrudită asupra frumosului. Această trăsătură, devenită mai mult poetică (literară) decît estetică şi mai mult modernistă decît romantică, nu mai înseamnă acelaşi lucru, atît pentru Ion Mureşan, cît şi pentru Rimbaud, care – aici – au acelaşi model poetic: gustul lor e cultivat de un alt mare poet, cuvîntul căruia se simte în poezia amîndurora: Charles Baudelaire, care – se ştie – înclină balanţa în favoarea urîtului, astfel frumosul tradiţional luînd – şi în poezie – cu totul alte conotaţii. Ion Mureşan are imaginaţia lui Rimbaud şi siguranţa şi „răutatea” lui Baudelaire: „Nu-l primi pe străin în casa ta. / Nu face greşeala aceasta. Nu-i da nici măcar pîine / mucegăită. / El poate mirosi urît, poate aduce lepra, / poate aduce ciuma, poate fi rîios, poate fi păduchios. // Îmbrăcămintea lui e murdară, unghiile negre, / tremuratul lui de piftie cu siguranţă te indispune. / Nu-l primi! / Văicărelile lui sînt mincinoase, mintea tîmpă, / ochii spălăciţi şi crucişi. / Nu-l primi! // Nu te uita că plînge, se preface vicleanul! / Aruncă cu pietre în el, fă-l să schelălăie, asmute / cîinele! / Nu-l lăsa să bea apă din fîntîna ta, nu-l lăsa, / gura lui e plină de bulboane necuviincioase. // După ce eşti sigur că l-ai îndepărtat, închide uşa”, citat din Convorbiri cu diavolul, ultimul poem din Poemul care nu poate fi înţeles, ultima carte de poezie de pînă acum a lui Ion Mureşan, încheierea căreia, „Atunci, nesfîrşitul tunel de buze din spatele / buzelor tale / îşi va înceta bolborositul. Şi cu distincţie va rosti / numele Morţii”, trimite de asemenea la O şedere în iad de Arthur Rimbaud: „Vei rămîne o hienă, etc.”, exclamă demonul care îmi încinsese / fruntea cu o cunună de maci superbi. „Dobîndeşte-ţi moartea, cu toate / poftele tale, cu egoismul tău şi cu toate păcatele tale grele!”, aşa cum se întîmplă şi în alte cazuri. Astfel, pentru Ion Mureşan, care nu se mulţumeşte să-şi treacă în poezie frumuseţea din cotidian, ca Florin Iaru, ci o caută în extreme, frumosul nu mai e acelaşi ca pentru, să zicem, Vasile Alecsandri sau Lucian Blaga. Pentru Ion Mureşan realitatea este „singura prejudecată” şi „tot ceea ce am uitat”, pentru el contează textul, ficţiunea, scriitura luînd locul realităţii, fiind vitală, un fel de să dau cu stilou-n piatră: „Gata cu „mişcarea fără imagini a inimii”, / faţa s-a lipit de piatră, cuţitul a scris în făină” (Mişcarea fără inimă a imaginii). Să nu uităm că soarta aceluia (păunul) care a îndrăznit să spună că „poemul să aştepte patruzeci de zile” (Care cu trestie dulce) e rezolvată de auctore fără ezitare: „Acolo nimeni nu presimte moartea păunului”. Ca şi împăratul Nero, care se bucura de frumuşaţa oraşului în flăcări, Ion Mureşan găseşte – şi gustă – poezia (adică frumosul!) în momente şi situaţii mai puţin obişnuite („Atîta bunăvoinţă cîtă la un mort iarna / după o noapte geroasă i se fac pe pupile flori de gheaţă / o splendoare” sau „Ay nici lucrările zeilor nu-s atît de superbe ca o mare / cultură în declin” – Poemul de iarnă), încît nu e de mirare că mai ales criticii bătrîni au observat în poezia lui Ion Mureşan „o anumită cruzime”, trebuie să recunoaştem, existentă sub toate formele ei posibile, inclusiv sadicul şi masochismul (aici s-ar cere o comparaţie cu marchizul de Sad). „Celebrul verset al lui Rimbaud din Une saison en enfer în care se închipuie cu Frumuseţea pe genunchi, găsind-o amară şi împroşcînd-o cu ocări, nu a rămas fără ecou în poeziile din Cartea de iarnă. Şi pentru Ion Mureşan frumosul artistic, categorie de bază a esteticii tradiţionale, s-a devalorizat şi, ca urmare, se cere evacuarea lui din poezie: „Cît despre frumuseţe: singurul mod de-a mă lipsi de ea / stă în a-i săvîrşi faptele”. Dacă la poetul francez Frumuseţea avea totuşi o înfăţişare omenească, la Ion Mureşan ea se degradează prin zoomorfizare („ca o căţea turbată s-a năpustit frumuseţea asupra mea”).”, spune Gheorghe Perian (Scriitori români postmoderni, p.37), doar că „frumuseţea” lui Ion Mureşan e mult mai apropiată de „frumuseţea” din partea a II-a din Un anotimp în infern, numită Deliruri II (Alchimia verbului) („Astăzi ştiu să salut frumuseţea”) decît de cea din pagina care precede textul propriu zis („Într-o seară, am aşezat pe genunchii mei Frumuseţea. – Găsind-o amară, am împroşcat-o cu ocări”). Tocmai din cauza că autorul Poemului care nu poate fi înţeles  şi al Cărţii de iarnă ţine frumuseţea la distanţă, salutul presupunînd o anume distanţă, în comparaţie cu „versetul” la care trimite criticul clujean, cu Frumuseţea pe genunchii eului poetic rimbauldian; de aici, din refuz şi ţinere la o anumită (necesară) distanţă, - şi atacul viclean („Cu viclenie s-a năpustit frumuseţea asupra mea / ca o căţea turbată s-a năpustit frumuseţea asupra mea” – Splendidele grădini ale aurului) al frumuseţii (cu f mic la Mureşan şi Rimbaud din citatul meu, şi cu F mare la Rimbaud din citatul lui Perian).  Dintre scriitorii din România, frumosul lui Ion Mureşan poate că e cel mai apropiat de frumosul lui William Totok, exemplar în Poezie dimineaţa în zori, acţiunea căreia (n-)are loc „în barul de lîngă staţia de autobuz” (ceea ce îmi aminteşte de Porcecul lui Ioan Es. Pop), unde „chelneriţa îşi serveşte clienţii în cea mai mare grabă / afară de mine toţi sînt grăbiţi / şa asta nu-i o pură întîmplare / mărunţişul se-ntinde peste mese / încerc să mi-o închipui pe chelneriţă-n pat (…) dintr-o dată mă-apucă ruşinea / nu numai din cauza chelneriţei şi-a chipului ei boţit / nu numai din cauza celor ce citesc ziarul şi a orei matinale // mă simt ca un intrus / ca un străin printre oameni (…)”. La un moment dat toţi se ridică şi ies din bar, eul poetic dumirindu-se că începe ziua de lucru, de „muncă” („N-o să muncesc niciodată” - Rimbauld), cheamă chelneriţa, căreia are de gînd să-i spună ceva drăguţ, dar, fiindcă se trezeşte faţă în faţă cu frumuseţea (cu frumuseţea şi cu adevărul în acelaşi timp), uită imediat ce a vrut să-i spună „şi ca vrăjit nu-mi pot lua ochii / de pe chipul ei boţit (…) constat că e într-adevăr frumoasă / privesc fix tăblia mesei / ştiind că nu peste mult / voi părăsi localul”. Dacă majoritatea celorlaltor colegi de generaţie caută frumuseţea/poezia în realitatea din jur, în cotidian, Ion Mureşan şi William Totok au plăcerea s-o găsească în lucrurile mai „boţite”, mai sordide, unde – cînd o găsesc – o constată şi atît, cum se întîmplă şi-n alt poem de-al lui Totok, Întîmplări trăite. O frumuseţe „întrutotul nepotrivită în vreme de pace”, un fel de inconştienţă blazată, ce-mi aminteşte de un prieten care, fiind, în copilărie, alungat de acasă, cîştiga bani pentru existenţă săpînd morminte. Zicea că vîntul bătea părul celor de sus, unde toţi plîngeau, iar jos era linişte şi bine. Linişte şi bine e şi-n sufletul eului poetic din poemul Eu şi înecatul: „Îl ţin de mînă pe înecat, să nu trişeze, să nu / se rostogolească / pe coasta abruptă. Fluturii îmi mănîncă faţa. / Mai multe insecte îmi mănîncă faţa. Sînt foarte / frumos.(…) Totul e să rezist întins pe pătură. Să-l ţin de mînă pe înecat / cît timp mai ţopăie broasca pe bolta cerească. / Sînt foarte frumos”. Ca şi Rimbaud, Ion Mureşan e un enfant terible („copii în mantii sticloase în pivniţele înalte” - Cel ce pictează colina), care, oricîte uşi blindate şi sisteme de semnalizare i-ar pune în cale, pînă la urmă intră în locurile interzise şi face, chiar în cel mai nepotrivit moment, ceea ce-a fost învăţat de părinţi că „nu se poate / nu e frumos”, totuşi fără tupeul lui Mircea Dinescu sau Traian T. Coşovei („Mai bine o mică sindrofie / cu ceai / la care să-mi miros pe furiş subsuorile ca pe nişte plante / ocrotite de lege / şi mă exersez în lăudarea porţelanurilor” – Poemul de iarnă). De altfel, revolta şi aerul de copil teribil („şi jucîndu-mi ochii uscaţi ca lemnul unui copac trăsnit / la complicate şi elegante ceremonii rîd în hohote / şi recit cîntecele stupide” – Splendidele grădini ale aurului) sînt combinate cu o autonegare „conştiincioasă”: „Odihnesc dimineaţa în jilţul de argint / sub peretele gălbui al casei cu sfială vorbesc despre voi / şi zic: uitaţi vinul negru / ce vi l-am promis” (Despre construcţia unui mare hangar), care ne avertizează să nu ne facem iluzii, iar trecutul îşi arată capul mereu în poeziile lui Mureşan, ca acel pui de şarpe din Înălţarea la cer, care-şi scoate „capul răcoros între buze”-le scriitorului-eu poetic. Trecutul la Ion Mureşan e sinonim cu „memoria” şi e valabil doar atîta timp cît e şi adevărat, controlabil de omul viu. Această schimbare de viziune presupune numaidecît şi alte schimbări, în primul rînd cea care vizează crezul poetic: „Oricum, eu stau în faţa crezului poetic ca în faţa unei femei / fără piele / ce îşi pudrează venele, iar dacă o sărut uneori cu ce sînt eu / mai presus / decît măcelarul ce după închiderea prăvăliei plîngînd îşi îngroapă faţa în hălcile de carne / care I-au rămas nevîndute” (Înălţarea la cer), continuarea fiind şi mai teoretică: „Adică eu îmi pun grumazul între lucru şi cauza sa / adică grumazul meu stă între poem şi cauza sa / cum stă uterul femeii între spermatozoid şi ovul.” Prin tonalitate, întrebarea lui Mureşan  aminteşte de întrebarea personajului lui Matei Vişniec din A fost găsit un mort: „cei doi tractorişti s-au aşezat obosiţi / lîngă trupul viguros al mortului / o vreme l-au privit în tăcere strivind / boabe de grîu între măsele / mai apoi s-au întins cu faţa în sus / au privit cerul mai atenţi ca oricînd / la urma urmei spuse unul dintre ei / ce-am realizat noi în viaţă?”. De observat şi desenul grafic din poeziile lui Mureşan, compuse din diferite tipuri de versuri, de obicei primele versuri, să le zicem „principale”, sînt urmate de versuri ajutătoare, „secundare”, mai scurte, care încep de la mijloc, sau foarte scurte, ca o codiţă pentru rîndul „patern”, la sfîrşitul acestuia, doar că în rîndul următor, care sînt de fapt „crema” semantică a textului şi formează acele goluri grafice prin care parcă îndeamnă cititorul la reflecţie:

   „Posteritatea nu are timp să revizuiască iar frumuseţea nu

                                   stînjeneşte vînzările

    capetele de cîine tatuate pe genunchii tăi vor face o bună

                                  impresie

    în spectacolul de gală îţi spun eu Bestia „cel care îşi alege

                                  cuvintele

    cu toată grija iar atunci cînd vorbeşte aerul face băşici

                                  roşcate în jurul lui

   ca şi cum ar vorbi cu capul sub apă”(…)” (Kynos Kephalai).

În general, Ion Mureşan, prin construcţia textelor sale şi dintr-o tradiţie ardelenească de neneglijat, creează multe insuliţe (Insula - Ioan Groşan) de tăcere nu numai în interiorul cărţilor (şi – o-ho-ho!, între ele), dar şi-n trupul poemelor, cele mai interesante – lungi sau foarte lungi, construite pe modelul fragmentului de mai sus, sau, ca şi Semnul, formate din părţi aproape autonome, care sînt unite şi integrate în text prin juxtapunere. În Semnul se simte aproape fiziologic plăcerea de a construi din cuvinte.  Iar poemele scurte ale lui Ion Mureşan îţi dau la sfîrşit o senzaţie de nemulţumire, aproape trupească. Poemul care nu poate fi înţeles aduce o combinaţie între corporalitate şi mitul religios, de care amintesc mai ales laitmotivele, care-mi mai aduc aminte şi de Daniil Harms, autorul textului Versuri greu de înţeles.

Dacă în prima parte a creaţiei sale, numită Cartea de iarnă, livrescul ia faţa vieţii, în partea a doua, Poemul care nu poate fi înţeles, rolurile par a se inversa, din punct de vedere formal, în profunzime însă  e vorba de „o viaţă distrusă de poezie”, ne spune autorul, astfel trăsătura dominantă rămîne de asemenea artificialul, textul, poemul, poezia, versul… Cele două cărţi sînt opuse şi ca mod de gîndire, şi ca stare de spirit, optimismul şi gîndirea pozitivă din prima carte se transformă, în cartea a doua, într-un pesimism răutăcios şi un negativism agresiv. Scriitorul, acum „preocupat numai de propria boală care are numele poemului pe care tocmai îl scrie” (Eugen Simion, Scriitori români de azi, IV, Editura Cartea Românească, 1989, pag. 538) aruncă vina pe spatele poeziei: „vers otrăvit, năpîrcă, cîntă cum ţi-ai lipit buzele / scîrboase de buzele mele. / Cuvintele tale roase de rîie, năpădite de păduchi, / curvele tale de cuvinte / muşcă sînii domnişoarelor, muşcă părul cărunt / de pe pieptul bărbaţilor, / pui de căţea, iubirile mi le-ai schilodit, / viaţa mi-ai vlăguit-o, mierea zilelor mele ai risipit-o / pe limba neruşinaţilor! (…) Cît despre mine / viaţa mi-ai vlăguit-o, mierea zilelor mele ai risipit-o / pe limba neruşinaţilor” (Viaţă distrusă de poezie). Poate că anume aici Ion Mureşan e cu adevărat rimbauldian. Poate că e adevărat că poeţii adevăraţi se lasă (repede) de poezie. Poate că scrii poezie pînă ajungi s-o scrii cu adevărat bine, cum îţi place, cum visai, apoi… mă gîndesc că poate nici critica poeziei n-are rost. (Poate că n-are…). Poate că această lehamite de poezie e o eroare, poate că e o eroare potrivită: „Se săturase de poezie. Zicea: Iapa asta, / iapa asta călărită de Zeu pe coridoarele tribunalului. / O înşiruire potrivită de erori” (Lanţul peste ferestre). Sau poate că şi această frică şi fugă de poezie e, de asemenea, o farsă jucată de Ion Mureşan, care, obişnuindu-se atît de tare cu lucrătura, cu construcţia cărţilor şi poemelor sale, devine un adevărat maniac al textului, un profesionist rarisim de la care aşteptăm, cu insistenţă, cea de-a treia carte de poezie.    

 

 

(din Portret de grup cu generația „optzeci“. Poezia (critică literară, Editura Tracus Arte, București, 2010)