De ziua lui Răzvan Petrescu (LMA!) - o super proză de Răzvan Petrescu dintr-o antologie Tiuk!

                                                                    Răzvan PETRESCU

RUBATO

                                                             Într-o după amiază de vineri

                                                   (din „10 + (antologie de proză Tiuk!)”)

A murit tata. Era un om liniştit, puţin mistic, cu două şanţuri adînci de‑o parte şi de alta a nasului, uneori melancolic, iar duminica, la prînz, obişnuia să facă glume. Arunca lingura de supă în direcţia lustrei şi apoi încerca s‑o prindă. N‑o prindea. Cîteodată spărgea lustra, alteori farfuria cu supă. Supa se răspîndea grasă şi galbenă nu doar pe faţa de masă, ci şi pe pantalonii lui cu dungă, ajungînd în final pînă pe covorul persan, unde devenea extrem de vizibilă şi stabilă. Eu rîdeam cu lacrimi, mama nu. Rîd şi acum, privind Ordinul Muncii Cl. a III‑a primit de tata prin ’68. E o cutie drăguţă, de culoare vişinie, plăcută la pipăit, iar înăuntru se găsesc o insignă de argint, o panglicuţă roşie şi tata. Insigna reprezintă stema ţării, cu raze.

Adevărul e că nu a persecutat pe nimeni, nici măcar un vecin. Dimpotrivă, i‑a ajutat pe toţi, cît a putut. De pildă unul a vrut să plece într‑o primăvară în Venezuela şi tata i‑a făcut rost, cu mari sacrificii, de un astrolab. Din nefericire, omul nu a ştiut unde să şi‑l pună şi n‑a nimerit nici măcar aeroportul, a luat‑o prin pădure, cu pas grăbit, aşa că l‑au împuşcat dintr‑un foişor, exact între ochi. Ni l‑au adus pe înserat să‑l recunoaştem. Cu excepţia feţei, ce părea semnată de Kandinsky (Wassily), era acelaşi profesor de pian pe care‑l cunoşteam cu toţii în bloc, dar mai galben ca de obicei, şi îmbrăcat într‑un foarte expresiv costum negru, închis la gît. Ţin minte că femeia de serviciu a mormăit ceva, în sensul că pute, deşi n‑o invitase nimeni la identificare. Sau la priveghi, pentru că a rămas două zile în hol, ca să‑l vadă lumea.

Tata era un om vesel, purta bretele. Singurul, din tot blocul, care se distra. Găurise uşa de la intrare şi instalase trei vizoare cu gemuleţe verzi, prin care privea în special duminica, notînd cine trece pe scară într‑o agendă neagră. Cînd nu ştia numele celui ce trecea, scrijelea cîte-un x mic pe canat, cam prin dreptul lănţişorului.

Căutînd într‑o zi prin hîrtiile unui vecin suspect de bătrîn (eram mereu îndemnat s‑o fac, cu şperaclul), am dat peste o însemnare mai puţin obişnuită, intitulată Epistolă, scrisă cu caractere voit infantile şi semnată Gabriel, din care citez un scurt fragment: „Un cunoscut scamator (ovaţionat la Madrid şi Stockholm, spunea afişul) a apărut într‑o după‑amiază în arena circului din satul nostru. Ne‑am strîns cu toţii la spectacol, aşteptîndu‑ne la lucruri nemaivăzute. Şi nu mică ne‑a fost mirarea cînd am descoperit, destul de repede, că omul se găsea nu numai în imposibilitatea de a jongla cu mingiuţele din plastic alb, unele roşii, scăpîndu‑le întruna pe jos şi alergînd după ele de colo‑colo, uneori derapînd pe nisip, şi nu numai că răspîndea un soi de fum albăstrui, mirosind a urină de diabetic, ori era cu desăvîrşire incapabil să strige ceva năstruşnic, o ghicitoare, de pildă, ceva pe înţelesul tuturor sau cel puţin al copiilor care, plictisindu‑se, s‑au apucat să taie c‑o pînză de bomfaier stîlpul central al cortului ce‑a căzut pîrîind peste cîteva babe, făcîndu‑le să zbiere, pe bună dreptate, c‑a venit sfîrşitul lumii, dar nici măcar tumba simplă nu‑i reuşea, şi asta nu din cauza aripilor impozante, din placaj, de magician – în realitate semăna mai mult cu un aeroplan decît cu orice altceva – ci din pricina capului său de surprinzătoare dimensiuni, acoperit cu şuviţe de păr astral, cum a remarcat un ţăran exagerînd ca toţi ţăranii, de fapt nişte smocuri meschine, vopsite, noaptea răsucite pe bigudiuri iar ziua lipite cu briantină, smocuri care, recunosc, ar fi putut fi luate la o adică drept macheta unor constelaţii îndepărtate, la vîrsta aceea sau doar dacă locuiai într‑un astfel de sat, fără lumină electrică şi monumente istorice de care să‑ţi aminteşti, te puteai înşela cu uşurinţă în privinţa pilozităţii, şi, la urma urmei, cele mai multe senzaţii depindeau de locul unde te găseai, dacă stăteai în primele rînduri îţi dădeai curînd seama că acel cap enorm îl dezechilibra într‑adevăr pe iluzionistul acrobat, însă nu era pămîntiu, cum ne‑am fi aşteptat, nu avea formă de pară, nu prezenta semne de mutilare, nu sîngera şi nici nu se holba, aşa, cu dinţii rînjiţi, ca să ne facă să rîdem. Era un cap de înger. După două ore am izbutit să‑l ducem la bufet, unde l‑am îmbătat tun.”

Uneori, cînd se lăsa întunericul, ne jucam de‑a spionii. Mai exact, eu eram spionul, iar tata mergea în patru labe pe urmele mele, pînă în baie. Acolo mă prindea, cu admirabilă regularitate, şi‑mi strîngea degetele într‑o menghină meşterită de el, care avea nişte şuruburi mari, de lemn, migălos cizelate. Mă durea, dar trebuia să ţip de plăcere.

Puţin mai tîrziu, cînd am împlinit şaisprezece ani, mi‑am descoperit părintele în camera sa de lucru – unde avea tot felul de microfoane, pocnitori, obiecte greu de identificat însă electrocutante, aparate de fotografiat, pîlnii şi căşti la care asculta ţevile de calorifer – desenînd cu gingăşie o vecină goală. Vecina, deşi era de‑o mare frumuseţe, gemea. Poate şi din pricina faptului că fusese legată de lampadar, cu sîrmă. N‑am mai văzut‑o decît de vreo două ori după aceea, părea schimbată, însă desenul îl păstrez şi‑acum, deasupra patului, e de fapt o guaşă care sugerează extrem de bine atît sînii cît şi lampadarul.

Şi totuşi, repet, tata a fost un om bun. Îmi menţin cu fermitate afirmaţia, în cunoştinţă de cauză şi‑n ciuda faptului că‑n ultima vreme se susţine tot mai vehement c‑a trimis sute de oameni la mare. Unde s‑a aflat că s‑au chinuit îngrozitor. Nu‑i adevărat. Ei n‑aveau altceva de făcut acolo decît să construiască zilnic, după puterile lor, cîte‑un mic castel de nisip, nimeni nu le‑a cerut vreodată să‑l facă prea mare. Singurul lucru mai anevoios era căutatul, pentru că se simţeau obligaţi, dacă nu din bună‑cuviinţă atunci din motive de ordin estetic – pentru a‑şi plăti cumva masa şi casa gratuite – să adune scoicuţe sidefii, din cele numite unghii de sirenă, pe care le înfigeau apoi în vîrful castelelor. Unii, mai comozi, mai bătrîni, mai enigmatici, au preferat să‑şi smulgă propriile unghii, de regulă de la mîini, cu patentul, dar în anumite cazuri şi de la picioare, aşezîndu‑le pe turnul cel mai înalt de nisip colorat astfel şi cu puţin sînge, încercînd prin metoda asta să‑l păcălească pe tata, cînd venea în inspecţie. Bineînţeles că nu‑l păcăleau. Şi erau, în chip firesc, pedepsiţi. Din păcate, ei nu mai pot depune mărturie, deoarece au murit cînd au venit valurile.

Pianina era a mamei. Cred că aveam vreo cinci ani cînd am fost surprins de violenţa cu care tata a decretat, cu capul sub lustră, c‑ar fi cazul să învăţ să cînt. Mama a obiectat că sînt prea mic, şi că oricum nu vede la ce mi‑ar folosi. Mai ales că nici nu începusem încă să vorbesc. N‑are importanţă, a spus tata, e vremea să facă şi el ceva inteligent. În casa noastră, situată în centrul oraşului, nimeni nu cîntase vreodată. Nici măcar mama. Cît despre vecini, n‑am ce povesti, nu îndrăznea nici unul să sară gardul de sîrmă ghimpată. Abia peste trei ani, cînd ne‑am mutat la bloc, lucrurile au căpătat alt aspect. A apărut aşadar un profesor. Era slab, purta ochelari cu lentile rotunde şi‑i era grozav de frică de tata. Cu toate acestea, în cele două ore cît dura lecţia săptămînală de pian, ne jucam, eu şi profesorul, cu teatrul lui de păpuşi în miniatură ori modelam din plastilină. Eram afon. Dar cînd venea tata, nu eu trebuia să arăt ce studiasem în ziua respectivă, ci profesorul. Se aşeza pe taburet cu spatele curbat, mîinile tremurînd vizibil şi pătate cu plastilină roşie galbenă verde, şi interpreta timid o sonată de Chopin, mereu aceeaşi, în si bemol minor opus 35, apoi, spre delectarea familiei adîncite în fotolii, valsul măgarilor, ce sfîrşea prin a‑i adormi pe toţi, pînă şi pe servitoarea care tocmai pusese din nou zahăr în ciulama. În loc de sare. Profesorul a răbdat ciulamaua cu zahăr şi observaţiile de ordin muzical ale tatii aproape şase luni, pînă cînd, într‑o dimineaţă, a intrat în casă purtînd o scufiţă de lînă pe cap, a lovit cu ură claviatura pianinei, pe başi, s‑a închis în debara, a mărturisit că e duşman al poporului iar eu redus mintal şi nu mai suportă – a spus nu mai suportă pe un ton acut – isprăvind cu întrebarea dacă n‑aş vrea să facem amîndoi din plastilină, adusese el o cutie, capul lui Garibaldi pe patul de moarte. L‑am făcut, şi încă bine, cu mustăţi albastre, numai că‑n ziua următoare profesorul nu a mai apărut. Eu, cel puţin, nu l‑am mai văzut decît atunci, seara, cînd ni l‑au adus îmbrăcat în negru. Tata a aruncat capul lui Garibaldi, şi eu am spart placa de bronz a pianinei, apoi i‑am smuls o pedală. Pedala am potrivit‑o mai tîrziu la tricicleta cu care‑am participat la un concurs judeţean de triciclete. Nu l‑am cîştigat, am ieşit chiar ultimul, spre disperarea părinţilor. Visul meu era să ajung artist. Întreaga mea fiinţă năzuia către un asemenea ţel. Vreo zece, douăzeci de ani mai tîrziu, am reuşit ceva în acest sens, fiind ales, după o probă de telegenie, să joc într‑un film religios al cărui nume l‑am uitat, se pare c‑aveam totuşi rolul principal, sau mai precis eram dublura eroului principal şi‑i făceam împreună pe orbi să vadă, pe şchiopi să meargă, pe leproşi să rîdă. Dar lumea filmului nu mi‑a plăcut. Cu toate că mă salut şi acum pe stradă cu orbul pe care l‑am vindecat. Iar în copilărie, în pofida aspiraţiilor mele evidente, a trebuit să învăţ tot soiul de prostii, să patinez, să alerg mia de metri, să sar capra (?), să mă caţăr pe frînghie, şi nu izbuteam, profesorul de sport, un pisălog care nu mai avea decît un an pînă la pensie, m‑a spus tatii, şi aşa au dispărut atît frînghia cît şi profesorul. La istorie nu mă descurcam, din chimie nu‑mi plăceau decît acizii cu care stropeam fustele fetelor, ele nu se amuzau, femeile n‑au simţul umorului, la română eram nul. Însă aveam talent la desen. Desenam fără încetare, cu febrilitate şi cu limba scoasă din gură, personaje minuscule, ca un Bosch copil. Mă jucam mult în cimitir. Smulgeam aripile muştelor, vîram fluturi în aragaz, tăiam rîmele în două, înfigeam ace cu gămălie în ochii şoriceilor. Eram un copil matur. În zilele cînd, de regulă în timpul weekendurilor, auzeam ţipete insuportabile coborînd din podul casei unde muncea tata, făceam o acuarelă şi fugeam iute la mama, care stătea cu nişte căşti stereofonice pe urechi şi o mască neagră pe figură. Nu‑i puteam arăta acuarela pentru că nu‑i puteam scoate masca. Am avut o copilărie dificilă, nu găseam nicăieri nici o alinare. Iar tata lucra. Lucra întruna. Nu‑l puteam deranja în acele clipe, s‑ar fi enervat. Îşi pusese‑n gînd să purifice cartierul. Să‑l cureţe. Luminatorul era în schimb întotdeauna plin de praf.

În orice caz, mărturisesc că aproape niciodată nu m‑a încurajat să pictez. Zicea că asta e o meserie pentru femei. Un bărbat trebuie să sape. Să tragă cu tunul. În plus, afirma că nu‑s în stare să desenez oameni în mişcare, sau măcar uşor de recunoscut. Uită‑te mai bine pe vizor. Învaţă să faci crochiuri, mă sfătuia el. Am făcut tot ce‑am putut, crochiuri, însă nu l‑am văzut vreodată mulţumit. Nu era de acord cu preocupările mele şi nu înţelegeam de ce, doar îmi luase profesor de pian, ori asta era destul de aproape, dacă nu chiar în aceeaşi zonă cu ce‑mi plăcea mie. O singură dată, sus, la Babele, i‑am stîrnit interesul. Am tras spre încîntarea lui două ventuze cu un pistol cu ventuze în soare. N‑am mai găsit proiectilele. Am plîns o zi întreagă, nici nu m‑am atins de blocul de desen. Atunci tata mi‑a promis un pistol adevărat, cînd o să mă fac mare. Cînd m‑am făcut mare, m‑a înscris la o şcoală paralelipipedică pentru copii de cadre. Eram foarte mulţi în clădire, o clădire gri. Profesorii se comportau ciudat, rigid, purtau uniforme. Unii aveau obiceiul să‑şi arunce din uşa clasei catalogul exact pe catedră. Mi‑au spus că visez prea des, prea colorat, prea nefiresc. La orientarea turistică am luat‑o într‑o direcţie greşită, m‑am împiedicat, am găsit o ciupercă roşie. Aceeaşi ciupercă a descoperit‑o şi instructorul, care mi‑a explicat că e o plantă inferioară, lipsită de clorofilă, ce trăieşte ca parazită ori saprofită, şi se înmulţeşte prin spori. Pe urmă mi‑a înşirat numele cîtorva ciuperci otrăvitoare: buretele puturos (Phallus impudicus), bureţii pestriţi (Amanita muscaria), Boletus satanas, Russula emetica, gheba pucioasă (Hypholoma fasciculare). Acesta este, a continuat el smulgîndu‑mi din mînă planta, un Lactarius deliciosus. I se mai zice şi rîşcov. Şi, ca să‑mi demonstreze cît e de delicios rîşcovul, l‑a mîncat. Un minut mai tîrziu a intrat în comă.

Apoi am participat la trageri. Un sergent care‑l cunoştea pe tata m‑a salutat, un caporal m‑a pupat pe amîndoi obrajii, cînd nu eram atent. Problema era să încarc şi să mai trag cu puşca automată. La început am întrebat de ce trebuie să trag, dar cum nu mi‑a răspuns nimeni, am ţintit copacul cel mai apropiat. Era un stejar. L‑am nimerit de două ori în coroană, în aplauzele colegilor. Cîteva păsărele şi‑au luat zborul ciripind. Mi s‑a ordonat să mai trag o dată. Într‑un iepure. Deşi nu l‑am văzut, l‑am făcut bucăţele. Nişte ţigani, ale căror case se învecinau cu zidul dinspre răsărit al cazărmii, cîntau, aveau nuntă. Nu ştiu ce m‑a apucat şi‑am tras şi‑n ei. Am nimerit‑o pe solistă în picior. Au urmat ţipete. Ca să le curm, am mai tras de trei ori. Violonistul a murit pe loc. L‑au înmormîntat în mare viteză lîngă iepure. Dar la oarece distanţă. Şi astfel a luat sfîrşit întreaga afacere, nu s‑au înregistrat plîngeri, tata avea relaţii, eu halucinaţii, aşa au susţinut toţi, cică le‑aveam şi‑n somn, iar muzicantul fusese un om modest, fără familie. De atunci nu mai visez. Peste patru ani am trecut clasa. Apoi am ajuns la spital.

Îmi aduc şi acum aminte cu plăcere de lungile alei umbroase pe care mă plimbam în dimineţile răcoroase de primăvară, în halat de molton, încercînd să ghicesc de la fereastra cărui salon mă privea tata. Ştiam că‑mi observă orice mişcare, se internase o dată cu mine. M‑am simţit bine în spital, poate pentru prima oară în viaţa mea, cu toate că mi se spusese că eram în misiune. Fusesem plasat într‑un pavilion pentru nevroze nu se ştia bine cît de grave, unii înghiţeau furculiţe, alţii alergau după păsări, în orice caz, cei mai mulţi erau mici autişti şi maniaco‑depresivi destul de tăcuţi. Restul îl formau colegi de‑ai mei, de asemenea în misiune. Înjghebasem un fel de echipă în salonul nostru de şase paturi, ne ajutam între noi să ne spălăm pe dinţi, mîncam împreună pachetele aduse de rude, rudele lăcrimau, împărţeam totul, medicamentele, săpunul, spray‑ul contra gîndacilor. Gîndacii de spital sînt nenumăraţi, agili, roşii şi negri, se pare că le place la spital, pentru că‑i vedeam pretutindeni, în noptiere, prin paturi, cu toate că ni se făceau, ca să nu‑i mai vedem, multe injecţii uleioase, după care un timp nici nu mai puteam merge. Infirmierele erau fără excepţie blonde, cred că foste jucătoare de handbal, un soi de urmaşe feminine şi nu prea, ale lui Wilhelm Tell, părerea unanimă, exprimată‑n şoaptă atunci cînd jucam table în hol, fiind aceea că între o arbaletă şi o seringă nu este, practic, nici o diferenţă, nici măcar în ceea ce priveşte distanţa de la care se trage. Timpul trecea. Cîteodată dădeam şase-şase.

Observam indivizi bizari printre cei obişnuiţi care nu făceau decît să se plimbe prin curte în pijama şi papuci. Încă din primele zile am intrat în vorbă cu un pictor, un tip interesant ce încercase să se sinucidă injectîndu‑şi petrosin în venă, nu‑i reuşise şi acum nu mai avea o mînă, Bordea parcă‑l chema, şi‑şi petrecea vremea stînd în permanenţă cu urechea lipită de un radio vechi. Odată l‑am rugat să mi‑l dea şi mie să ascult şi mi‑a spus că nu se aude nimic, pentru că nu‑i dă drumul. Şi nici nu putea să‑i dea drumul, fiindcă‑i lipseau aproape toate piesele. Un altul, un stomatolog, după ce m‑a somat să deschid gura, m‑a întrebat în două rînduri dacă am văzut fantome. El le văzuse, lîngă Cişmigiu, veneau dinspre Brezoianu. Ce era ciudat era că purtau pălării. În plus, părea poponar, în ambele dăţi, la sfîrşitul povestirii cu fantome, m‑a invitat melancolic să trec pe la el la externare – era internat de zece ani –, avea o garsonieră ca o bijuterie undeva pe lîngă Statuia Aviatorilor, uitase precis unde, i‑am răspuns amabil că nu pot. Deşi părea convingător, la un moment dat tocmai mă uitam la televizorul din sala de mese la un concert pentru vioară de Mozart, cu Oistrach, care murise de patru ani, apropo de fantome. Şi oarecum în legătură cu asta, îmi amintesc că părinţii ne vizitau cu multă conştiinciozitate în fiecare duminică. Ne aduceau sucuri, tuburi de culori, şosete. Pictam acum busole, în maniera lui Braque. Lui tata nu‑i plăcea Braque, în schimb am observat într‑o iarnă că‑i plăcea o muncitoare, de la Fabrica de Pîine. Era internată în altă clădire, la femei. Şi era frig, ningea ca dintr‑un flaut, muncitoarea mergea desculţă prin zăpadă. Tot atunci am făcut cunoştinţă cu un nou coleg, un tip posomorît, la vreo şaizeci de ani. Problema lui era că nu putea să doarmă, şi se plimba ore‑n şir pe culoar, de la un capăt la celălalt, fumînd întruna, înaintînd cu paşi sacadaţi, perfect egali, motiv pentru care fusese botezat trenuleţul. Într‑o după‑amiază de decembrie a făcut o neprevăzută escală în casa scărilor şi, printr‑o piruetă de ultim moment, impecabilă, a căzut în cap pe trepte, un etaj întreg. Aşa că pe el, cel puţin, nu a mai trebuit să‑l supraveghez. Totuşi i‑am făcut un portret destul de reuşit, cu un ochi vînăt şi baza craniului sfărîmată, cînd îl duceau la morgă pe o targă grea.

La externare am primit îndrumări amănunţite de la un domn bine înfăşurat într‑o pătură‑n carouri, despre modul cum trebuie urmăriţi şi denunţaţi cetăţenii care au un comportament deviant în societate. I‑am admirat pătura şi am urmat indicaţiile sale cît am putut mai bine. Eram însă descoperit întotdeauna şi, curios lucru, toţi îmi ofereau cîte o îngheţată cu vanilie. Acasă, tata studia cornetul pe care aveam grijă să i‑l aduc intact, la microscop. Atunci îmi demonstra ce e paralaxa, îmi arăta cîte‑un parameci zvîcnind sub lentilă sau încerca să‑mi explice modul de funcţionare a unei camere de luat vederi, a unei prize ori a satelitului ce trecea în fiecare seară pe deasupra casei noastre. Cred că simpla manevrare a ocularului îi trezea nostalgii, pentru că se apuca să‑mi povestească din nou, în paralel cu scurte lămuriri asupra vieţii în ape dulci a infuzorilor, istoria familiei lui, maică‑sa fusese o femeie frumoasă, suferind de tuberculoză şi pe vremea aceea nu se găsea hidrazidă, aşa că lua paracetamol, se tundea sport, avînd grijă, în ciuda faptului că scuipa sînge încontinuu, peste tot, de soţul violent şi de cei doi copii, soră‑sa devenise inginer pe‑un şantier de construcţii, unde‑l cunoscuse într‑o baracă pe viitorul ei soţ, un expert în dinamită ce avea să ajungă consul, iar tatăl, patronul acelei mici lumi, bunicul meu adică, avea deja gradul de general cînd îşi cumpărase primul automobil cu clacson pară din oraş, cu care îl călcase pe băcan. Se pare că era un om bine clădit, distant, cunoscător a două limbi străine în care vorbea fluent în faţa oglinzii de la baie, şi care mai tîrziu a ţinut un jurnal intim foarte bogat în detalii, unde a notat numele şi viciile tuturor vecinilor şi, pînă cu o oră înainte de‑a muri, felul cum îşi împărţea pensia: un leu gaz pentru lampă, trei lei pîine, zece bani chibrituri, nouă sute ţuică. Tata îmi spunea, zîmbind ambiguu, că bunicul ar reprezenta un model magistral al felului în care trăim, dac‑ar mai fi în viaţă. Neglijent. Infantil. Sau mai degrabă inconştient, pierzîndu‑ne vremea cu fleacuri. Ca exemplu viu mă dădea pe mine. Ştia că vreau să mă fac pictor, cu toate că el sperase să ajung iluzionist. Mai ales după episodul cu şcoala. În viaţă nu faci ce‑ţi place, zicea, şi o zicea des, poate îi suna bine fraza, şi‑atunci eşti nevoit să întreprinzi ceva în folosul celorlalţi, care‑s neajutoraţi, al societăţii, care‑i veşnică, şi asta cît încă se mai poate, doar avem tot timpul în faţa ochilor o imagine a limitei, o cunoşti, deşi s‑ar spune că nu prea te‑ajută creierul, c‑am văzut şi eu undele de pe electroencefalograma ta, parcă‑s dintr‑un caiet liniat, cimitirul, asta e mira, reprezentarea ultimă, pe unele cruci scrie Ionescu, pe altele nu, nu te vom uita niciodată, aici zace Tata, sau Fiica noastră adorată, de multă vreme, s‑a dus dracului mormîntul, s‑a tasat din cauza ploilor, e de groază cît plouă pe‑aici, cînd eram mic furam dude din copacii crescuţi din burţile, fesele şi obrajii celor împăcaţi pe sub pămînt, dacă s‑or împăca, vitamine şi viermi laolaltă, în dudă, viermii fiind bogaţi în proteine şi dudele‑n vitamine, şi‑n timp ce le ronţăiam mă uitam la inscripţiile executate de artişti adevăraţi, la cifre, datele naşterii şi ale morţii, de multe ori gravate greşit, dar nu mai conta, în marmură sau lemn. Şi cîte‑o fotografie. El militar, ea la liceu ori la azil, într‑un instantaneu vechi, bătînd în sepia, sub cîte‑un gemuleţ crăpat. Majoritatea nefăcînd altceva în timpul vieţii lor de mizerie decît să se zbată să iasă din mizerie, neînţelegînd, bieţii de ei, nişte imbecili, că sărăcia îi ajută să fie mai aproape de soarele în care‑ai tras cu ventuza, să se reculeagă, să transpire şi să dispară fără regrete în eter. Oamenii sînt periculoşi, ăsta‑i adevărul, cu ei nu a fost niciodată şi nici nu e nimic de făcut. Îţi trebuie cîteva minute pînă şi să le‑nţelegi numele de pe monumente.

Tata avea un ciocan. În urmă cu douăzeci de ani, era miercuri, după ce‑am văzut unealta aceea plină de sînge închegat şi fire de păr, a început să plouă. Nu înţeleg de ce atît de tîrziu, dar abia atunci m‑am gîndit că tata omora oameni cu ciocanul, în grădină. Apăruseră multe moviliţe suspecte printre zarzavaturi. Şi făcea ce făcea, sînt absolut convins, cu asentimentul dacă nu chiar imboldul mătuşilor mele nemăritate, avînd nişte picioare tulburătoare, cu tălpi triple, le zăream prin gaura cheii de la camera lor de culcare cu perdeluţe scrobite, nişte cucoane în ultimă instanţă destul de ciudate, care se prefăceau că merg la biserică atunci cînd nu se duceau, de fapt, decît pînă la toaleta din fundul curţii, unde aşezasem eu un păianjen uriaş. Dar tîmpit, deoarece n‑a izbutit în doi ani de zile nici măcar să le împiedice să‑şi facă nevoile, ce să mai vorbesc de speriat. Era atît de blînd, săracul. Nu putea mînca nici o muscă, darămite două mătuşi. Eu cred că ele au fost cauza tuturor relelor, pentru că, printre altele, se dezbrăcau la oglindă şi pe urmă spuneau Tatăl nostru în pielea goală. Aşa cum mă iritau pe mine îl puteau scoate din minţi şi pe tata, mai ales că începuse să stea prost cu sănătatea şi, indiferent de cît de calm ai fi fost, tot ai fi ajuns în stare să faci moarte de om doar ascultîndu‑le. Ori văzîndu‑le cum îşi periau părul rar în chiuvetă uitînd pe urmă să o spele sau, dacă totuşi o făceau, înfundînd sifonul, cum fredonau melodii populare neliniştitoare cu fereastra deschisă, cum vorbeau singure, plimbîndu‑se prin toată casa, cum îi reproşau mamei că nu pune elemente nutritive‑n ciorbă, aşa că puneau ele, cartofi necurăţaţi, coaja conţinînd tocoferol, cum priveau muncitorii de la fabrică, gîfîind ca‑n Mai la stînga, trei ciocane, o piesă celebră în epocă, cum ocupau baia dimineaţa şi cum făceau ridicări în braţe pe bătătorul de covoare. Ei, şi‑n ziua aceea cînd a plouat, m‑am uitat la păsări. Erau cîteva mierle, o cioară şi doi piţigoi. Mîncaseră mult, le lăsase cineva o pîine întreagă înmuiată în apă pe prag, sau poate o înmuiase în altceva, poate în puţin spirt, şi au isprăvit‑o‑n două ore. La un moment dat cioara a picat fulgerată. Un piţigoi s‑a izbit de mai multe ori cu capul de fereastră, iar celorlalte zburătoare le‑a fost rău pînă seara tîrziu pe la nouă. Au sughiţat fără oprire, unele au căzut de pe firul de telefon. Noroc că nu era asfaltată curtea.

Atunci am început să înţeleg.

Încă nu ştiam prea bine ce. Dar mă gîndeam cu nesfîrşită emoţie la cioară. La viaţa noastră care se duce.

Peste cîtăva vreme, preotul, prins cu cititul, s‑a încurcat şi, în loc să arunce cu pămînt peste coşciug, l‑a aruncat pe mine. Iar eu eram şi răcit în ziua aceea. M‑am şters la nas de pămînt cu un colţ al panglicii pe care scria regrete eterne. Tuşul fiind proaspăt, s‑au luat regretele şi n‑au mai rămas decît eterne. Din blocul de lîngă cimitir se auzeau Tablouri dintr‑o expoziţie, de Musorgski.

Să nu mai povestesc cîte probleme am avut cu sicriul. Am intrat într‑o mulţime de magazine ori cum se numesc astea, şi peste tot mi s‑a explicat pe un ton lipicios, castaniu şi suferind, oarecum religios, susurat de nişte indivizi politicoşi, castanii şi cu ochii apropiaţi, extrem de mici, că există considerabile diferenţe de preţ între obiectele respective, pentru că unele sînt mai uşoare, de plop, altele din stejar sau fag, ar mai fi şi cîteva cu profil aerodinamic, din aluminiu, pentru ocazii speciale, în orice caz e mult mai scump un sicriu cu incrustaţii decît unul fără. Am privit cîteva exponate, care, din fericire, erau goale. Şi‑am mai aflat, cu acelaşi prilej, că incrustaţiile reprezintă fără excepţie un sortiment de floricele specific japoneze, era adevărat, am remarcat că sînt lucrate cu o răbdare pe măsura fanatismului japonez, în aşa fel încît presupun că pînă şi viermii abia apăruţi pe lume le dispreţuiesc, în caz că nu se amuză, cel puţin o vreme.

Apoi s‑a pus problema mînerelor. Un mîner de alamă costă de te usucă, aducîndu‑te în situaţia de a‑l urî brusc, cu înverşunare, de a dori să‑l smulgi, să‑l calci în picioare, să‑l topeşti, ce să mai zic de patru. Aşa c‑am ales pînă la urmă un sicriu micuţ, simplu, negeluit, fără perniţă şi fără mînere. M‑am gîndit că în definitiv îl puteam căra şi pe umeri.

Dar pentru că la înmormîntare n‑au participat decît trei persoane, dintre care două erau femei, l‑am tîrît.

Tata privea cruciş.

Dacă îmi amintesc bine, şi privirea asta s‑a numărat printre motivele ce m‑au iritat atît de tare în după‑amiaza aceea de vineri cînd, după ce s‑a uitat nepăsător la ultimul tablou, era cu un trenuleţ, şi mi‑a spus că nu am nici un pic de talent, tata a încercat să mă facă să înţeleg ce e talentul. Muncă. Vocaţie. Devotament. Ştii ce‑i aia vocaţie? a întrebat. Uite! Şi mi‑a arătat medalia, insigna lui de argint cu stema ţării, primită „pentru servicii deosebite aduse în apărarea orînduirii sociale şi de stat”. Pe urmă mi‑a pus o bandă de magnetofon. Era o bandă Agfa. Am auzit o voce de femeie care cerea apă. L‑am rugat să lase banda să meargă. După cîteva clipe de tăcere am desluşit aceeaşi voce, dar acum parcă mai poetică. Probabil că nu‑i dăduse nimeni apă. Ce i‑au făcut femeii cei de acolo nu era înregistrat. L‑am privit pe tata dintr‑o parte. Pentru apărarea orînduirii de stat, a repetat el aranjînd perdeaua care nu ştiu din ce pricină flutura. Apoi mi‑a mărturisit că lucrează în meseria asta de optsprezece ani, o meserie aproape muzicală, de nu cumva e muzică pură, deoarece numai într‑o asemenea profesie poţi asculta în fiecare săptămînă pe cineva cerînd apă cu ochii arşi ori ţipînd în si bemol, ca‑n sonata lui Chopin ce‑i plăcea atît de mult cînd mînca liniştit ciulama cu zahăr, şi şi‑a isprăvit tirada cu ochiul lipit de vizor, spunînd că e mîndru. L‑am întrebat de ce. N‑a putut să‑mi răspundă, mai ales că trecea o doamnă cu pălărie. După ce‑am făcut o pauză pentru doamnă, l‑am rugat să ia un si bemol. Nici asta n‑a reuşit. Astfel încît l‑am izbit cu ciocanul, o singură dată. Avea capul foarte moale.