Interviu cu Simona POPESCU, realizat de Mihail Vakulovski

 „Poezia mea e un raport între mine şi „poezia” neaşteptată a lumii”

 

Dragă Simona Popescu, scriaţi, în Juventus, „vezi figuri necunoscute şi brusc te bucuri şi-ai vrea să le-opreşti”. Vi s-a întîmplat vreodată să opriţi, aşa, pur şi simplu, un necunoscut?

Nu, nu deranjez pe nimeni, chiar dacă aş vrea s-o fac. Dar mi se întîmplă uneori, pe stradă, de pildă, să mă iau după cîte un personaj „de-al meu”. Mă opresc, îmi fac de lucru în jurul lui şi trag cu urechea, îl studiez. Nu pentru literatura mea, că nu scriu literatură cu personaje. Mă atrag, pur şi simplu, unele fiinţe în felul în care te atrage o carte necunoscută, cu titlu special (de cele mai multe ori, dacă o deschizi, cartea te dezamăgeşte). Mi s-a întîmplat să vreau să opresc pe cîte cineva şi, uneori, fără cel mai mic efort din partea mea, s-a întîmplat să vină el (ea) singur(ă) la mine, habar n-am datorită căror „forţe”. Uite, de exemplu, atrag copii şi nebuni. Odată aş fi vrut s-o opresc pe-o femeie îmbrăcată cu multe haine şi peste ele cu un palton de blană în plină vară. Atît de mult aş fi vrut să o opresc că a „simţit”. A venit spre mine şi, pentru că mi s-a făcut frică şi am privit în altă parte, mi-a tras un cot în stomac, abia mai puteam să respir. Ar fi trebuit să-i spun ceva, s-o întreb ceva ca să o „deviez”, ştiam că o să-mi facă ceva rău. Aşa, cred că s-a simţit respinsă (după ce fusese, într-un fel, chemată!). M-am mai întîlnit o dată cu femeia asta. M-a întrebat de un anticariat şi de o carte. I-am descris cu amănunte pe unde trebuie să o ia ca să ajungă sigur. M-am uitat după ea, am văzut-o oprindu-se în mijlocul străzii şi dirijînd maşinile. Uitase de carte şi de anticariat.

 

Într-un eseu despre scris şi citit, la un moment dat, cam pe neaşteptate, în spirit suprarealist, vă puneţi o întrebare: „Chiar, oare sînt pescăruşi în centrul Bucureştiului?” V-am văzut odată, vă țineați cu o mînă de bara de la intrarea în staţia de metrou de la Universitate, cu cealaltă vă aranjaţi bareta de la sanda şi, în acelaşi timp, mîncaţi dintr-un covrig. Trecea o grămadă de lume pe lîngă dumneavoastră. Nu mai ştiu ce anume aveam de gînd să vă întreb, poate dacă aţi văzut pînă la urmă pescărușii din centrul Bucureştiului...

Zilele trecute, pe terasa de la Motor (cea de pe acoperişul Teatrului Naţional), fiica mea, Alexandra, care are doi ani şi două luni, mi-a arătat pe cer o grămadă de pescăruşi. Era noapte deja şi cerul plin de ei. Nu ştiu cum i-a văzut. De obicei avem impresia că ăştia mici văd doar ce mişcă pe pămînt, aproape de ei, gîndăcei, furnici, gîze şi cînd colo ea, ca toţi copiii, probabil, e foarte atentă la ce se întîmplă hăt departe pe cer. În parc îmi arată aproape zilnic avioane cu reacţie. Am văzut într-o singură vară mai multe decît în toată viaţa mea. Cînd era şi mai mică, unul din primele cuvinte pe care le-a spus a fost cuvîntul „luna”. I-o arătasem într-o carte cu poveşti. Iar într-o seară, o văd că se opreşte în mijlocul trotuarului, ridică degetul şi spune: „luna”. Aşa că, iată, pot să-ţi spun că, uneori, e plin cerul Bucureş­tiului de pescăruşi. Trebuie să ai un copil lîngă tine ca să-i vezi.

 

Scriaţi în Exuvii că la început nu vă plăcea poezia. Şi că odată aţi scris nişte poezii pentru care v-a lăudat nu ştiu ce profesoară, dar a ţinut doar 48 de ore. Cînd a început să vă placă poezia – şi poezia pe care o scrieţi?

În copilărie detestam poeziile. Era un chin să le învăţ pe de rost. Mi se părea sinistru la şcoală, cînd trebuia să ne ridicăm în picioare pe rînd şi să continuăm să spunem strofa următoare, după colegul de bancă. Cînd se termina, poezia era luată de la capăt pînă treceau toţi testul. Cred că de-asta nu-mi plăcea nici de Moş Crăciun. Mi-era frică de el. Adică de ce trebuia să-i spui, tremurînd, poezii ca să primeşti o jucărie? În adolescenţă mă făceam că mă dau în vînt după poezie, dar tot nu-mi plăcea. Nu aflam nimic despre mine de la poeţii pe care îi citeam pe atunci.

            Am început să scriu poezie, ca toţi colegii din clasă, cînd ne-am cumpărat maşini de scris (majori­tatea chinezeşti, dar eu primisem o maşină de scris veche, mare şi grea, interbelică, am impresia) pentru orele de steno-dactilo­grafie. Băteam toţi deodată tastaturile, era o hărmălaie... Şi ne-am apucat, cum spuneam, să scriem poezii, nu trebuia să te concentrezi să duci o frază pînă la capăt, să pui corect semnele de punctuaţie, era un fel de lucru manual care ne cuprinsese pe toţi ca o isterie. Făceam dicteu automat fără să ştim (dicteu automat artizanal!). Cu astfel de chestii scrise în cîteva minute m-am dus la Cenaclul de Luni, unde am avut, zic eu, un succes cu totul disproporţionat faţă de viteza şi lejeritatea cu care le produsesem. M-am gîndit atunci că orice şmecher poate avea succes de cenaclu, mi-a fost cam silă.

            Cîţiva ani mai tîrziu, am fost invitată într-o tabără de elevi, terminasem facultatea. Ăştia scriau toţi ca Nichita Stănescu, ca Sorescu. După cîteva cursuri de poezie ţinute de Cărtărescu, de Iaru şi de Bogdan, au început să scrie ca optzeciştii, chiar onorabil. Se „îmbrăcau” cu un limbaj la modă, funcţia le crease organul, cum se zice. Îi vorbea noul limbaj, îi ducea valul. Atunci am avut o senzaţie ciudată. Poezia nu e limbaj, e obsesie personală, filozofie personală, un ritm al vorbirii şi respiraţiei tale. Limbajul îl învaţă toţi, ca pe o limbă străină. Puţini îl folosesc ca să şi spună ceva. Numai al lor.

            Nu ştiu dacă îmi place poezia mea. Nu mă gîndesc aşa la ea, în termenii de plăcere-neplăcere. E ca şi cum m-ai întreba dacă-mi place de mine. Uite, să fiu frivolă: uneori mă duc într-un magazin şi probez ceva la modă. Nu-mi stă rău, dar nu mă simt eu. O prietenă mi-a spus de curînd: „Ai putea să te îmbraci­ foarte mişto, dacă ai vrea, dar nu ştiu dacă ai mai fi tu”. Mă duc uneori la oglindă, înainte să ies din casă. Nu ţin să arăt bine (nici nu-mi place să pun pe mine bijuterii, accesorii), dar ţin să mă simt eu acolo în oglindă. Nu ţin minte cum sînt îmbrăcaţi oamenii cu care mă văd, ţin minte ce-mi spun, cum mă simt cu ei. Cred că am început să fiu eu în poezia mea cînd am găsit temele mele, cînd mi-am scris poezie dintr-un soi de nevoie de autoclarificare, de autointerpretare fără de care oamenii ca mine nu pot trăi. Chestia asta o rezolvă, poate, pentru cei care nu scriu, visul. Tot ceea ce scriu, indiferent de forma pe care o ia „Autocosmosul” meu (cuvîntul e al lui Urmuz), mă ajută să înţeleg ce-i cu mine, mă ajută să susţin raportul cu lumea în care trăiesc (cu lumea de cînd lumea în care trăiesc). Aşa că nu ştiu dacă îmi place poezia mea, dar ştiu ce-mi place în “poezia” lumii pe care o urmăresc (nu mă refer la literatură). De exemplu, am văzut ieri un reportaj despre şerpi. O şerpoaică poate da naştere unui pui cînd are ea chef, chiar după şapte ani de la acuplare. Asta e ceva ce ţine, după mine, de poezia lumii. Înţelegi? Poezia mea e un raport între mine şi „poezia” neaşteptată a lumii.

 

Aţi mai citit la Cenaclul de Luni după aceea? Ce vă amintiţi de Nicolae Manolescu-cel-de-la-cenaclu?

N-am mai apucat să revin la Cenaclul de Luni pentru că pînă în toamnă, cînd am ajuns eu la Bucureşti, la facultate, avea să se desfiinţeze. Am fost la Universitas-ul condus de Mircea Martin şi la Junimea lui Crohmălniceanu, unde veneau „bătrînii” optzecişti. De domnul Manolescu nu-mi amintesc nimic. Nu-mi amintesc nimic de nimeni. Ţin minte doar că era sala plină cu tineri drăguţi, fete şi băieţi, că au rîs cu simpatie în timp ce citeam, că nişte băieţi, studenţi, m-au cam lăudat la sfîrşit. Ţin minte că a rămas acolo singura poezie la care ţineam, Dumnezoaica (mi-am închipuit că a oprit-o cineva suvenir şi nu mi-a mai părut rău că s-a pierdut).

 

Cum v-aţi întîlnit cu ceilalţi trei prieteni din Pauză de respiraţie? Cum erau (eraţi) atunci, în adolescenţă?

Cu Andrei şi Marius eram colegă de clasă la liceu (dintr-a unsprezecea, după examenul de treaptă - fiecare venise din altă clasă). Caius a dat şi el treapta la filologie un an mai tîrziu, venind de la un liceu de mate-fizică. M-am împrietenit mai întîi cu Andrei, făceam un fel de pregătire pentru treaptă, eu am citit o lucrare în care făceam rău de tot pe deşteapta, iar el a zis la sfîrşit că am făcut o lucrare bombastică (sau aşa ceva), apoi m-a condus la staţia de autobuz. Era un băiat frumos, impertinent şi scria ca Dinescu. Avea o mare calitate: împărţea cu mine sandvişurile pe care i le făcea mama lui. Marius scria ca Sorescu, avea un succes nebun la cenaclul nostru de elevi, în plus era un tip excentric, pleca, chiulea de la şcoală, venea după cîteva zile cu rucsacul plin de „vestigii”, de „cioburi” milenare găsite de el pe coclaurile pe unde umbla de unul singur, avea o colecţie pe care a donat-o Muzeului de Istorie din Braşov. Îl lăsau în pace pe chestia asta. Pe Caius l-am cunoscut la un cenaclu din Braşov, unde i-am întîlnit şi pe Gheorghe Crăciun şi Alexandru Muşina. Ţin minte cînd a citit poemul care-mi place cel mai mult din tot ce a scris: Baia de tablă. Ceea ce m-a şocat la el atunci era că avea unghiile date cu sidef (să fi fost doar o impresie?). Nu ştiu ce ne-a făcut să devenim prieteni noi patru (şi nu cinci, şi nu şase). Cu Marius aveam nişte discuţii foarte ciudate în liceu, legate de sinucidere şi de psihedelism. La petreceri îmi plăcea să dansez cu el, se dădeau ceilalţi deoparte ca să se uite la noi. Cu Caius aveam discuţii epuizante în contrad­ictoriu despre cărţi (dar nu numai despre cărţi). Ne plăcea să ne tachinăm. De fapt, relaţia noastră, între noi patru, nu era una comodă. Eram foarte duri unul cu altul, mai ales cu poeziile pe care le scriam. Asta ceva mai tîrziu, cînd am început să ne luăm în serios – că ne lua Muşina în serios, nu de alta. Dar eram foarte solidari în public, ne apăram unii pe alţii ca leii (ca leii?). Prietenia lor mi-a dat mult curaj, m-a responsabi­lizat şi a creat în mine o autoexigenţă pe viaţă. Gombrowicz zicea undeva că vai de scriitorul care nu are în spatele lui, în timp ce scrie, pe tînărul care a fost. În timp ce scriu, deasupra umărului meu stă aplecată nu doar o fată nemulţumită, mai vin şi trei băieţi!

 

Cum v-aţi constituit ca grup?

Nu mai ştiu dacă ne-am zis noi, la un moment dat, într-o doară, „Grupul de la Braşov” sau dacă nu am fost numiţi de alţii aşa. Ne-am întîlnit abia acum cîteva luni, cu ocazia unui festival de poezie româno-francez (pe afiş eram trecuţi ca fiind „Cercul de la Braşov!”), ca grup, după 10 ani. În zece ani n-am fost în stare să mai fim vreodată toţi patru împreună. Nu-mi imaginez o discuţie literară azi între noi. Ce mă miră este că nici măcar nu mai simţim nevoia să ne arătăm unii altora fragmente din ceea ce tocmai scriem. Nu mai sîntem grup literar, sîntem un grup de prieteni. Ne leagă puternic tinereţea noastră, o legătură care nu se poate şterge, ca prima iubire, nu? Tîrgoviştenii, de pildă, scriau unii despre alţii, unii pentru alţii, se întîlneau, se iubeau foarte mult, am impresia, pe planul ăsta literar. Mai bine zis, lăsau să se vadă asta. Dar e mai bine aşa, în cazul nostru. Poate că de la o vîrstă încolo nu mai suporţi vehemenţa propriilor tăi prieteni, ori la noi totul era bazat pe o reciprocă vehemenţă. Ne certam cu drag tot timpul. Uneori, cînd ne întîlnim (cîte doi, cîte trei, niciodată patru), mai ies la suprafaţă vechi apucături, ironii, înţepături, ceva din relaţia dură a adolescenţei noastre, dar nu mai merge aşa. Acum ne face rău ce ne făcea bine altădată. Cred că, pe măsură ce înaintezi în vîrstă, ai tot mai multă nevoie de căldura prieteniei, de susţinere, e invers decît am crezut. Dar acolo, în sala în care am avut lectura publică, la festivalul româno-francez, m-am simţit extraor­dinar alături de ei, ca în zilele noastre bune din liceu, atunci cînd stăteam toţi pe o bancă şi pălăvrăgeam fumînd în neştire sau ca atunci cînd am făcut pozele pentru Pauză de respiraţie şi am umblat prin gara de la Braşov rugînd pe unul, altul să ne prindă în obiectiv sau atunci cînd ne-am cocoşat de rîs căutînd nume pentru volumul nostru colectiv. Sau ca în taberele pe unde ne duceam şi dansam ca nebunii şi umblam toţi patru, nedespărţiţi şi prietenia noastră era o forţă care ne făcea puternici şi foarte frumoşi. Ştiu că tu faci un doctorat despre optzecişti în care incluzi şi grupul nostru. Noi nu sîntem optzecişti, ne înrudim cu ei aşa cum ne înrudim, inevitabil, cu toţi postmodernii (prozatorii mei preferaţi rămîn însă interbelicii: Blecher, Mateiu Caragiale, Fîntîneru, Hortensia Papadat-Bengescu, Holban, iar dintre poeţi, în felul în care înţelege el cuvîntul poezie, sînt rudă apropiată a lui Gellu Naum). Optzecismul e ceva destul de bine delimitat şi ţine deja de istoria literaturii. Literatura scrisă în anii ‘80 este un fragment din ceea ce putem numi generic postmodernism. Noi nu sîntem, cred, nişte continuatori, ci facem parte din această mare paradigmă culturală care nu începe cu optzeciştii şi nici nu se termină cu ei. Hiper-realismul, în care înţeleg că intrăm noi patru, „Grupul de la Braşov”, poate fi un termen operaţional într-o teză de doctorat. Cîndva, în studenţia noastră ne lega o ideologie comună care radicaliza ideile optzeciştilor. Acum ne leagă, în aceeaşi măsură în care ne şi despart, cărţile noastre (nu doar cele de poezie). Ceea ce ne ţine împreună mai e ceva ce nu e de folos nici unei teze de doctorat: felul în care reuşim, cînd ne întîlnim, să rîdem ca nebunii. Cît despre „cerc”, grup (cineva ne numea într-o revistă, am citit zilele trecute, „grupul lui Muşina”!), generaţii şi alte forme de a-gregare îi las pe alţii să-şi bată capul.

 

Ce vă amintiţi de Cercul Literar 19?

Cenaclul 19, parcă aşa îi zicea. Ne întîlneam acolo cu scriitorii din Braşov. Ne-a ochit Muşina. Ne-a băgat în cap că sîntem extraordinari. Poate dacă nu ne băga el în cap chestia asta n-am fi avut curaj de nimic, s-ar fi ales praful de noi în lumea sinistră în care trăiam. Ne-a dus la el acasă, ne-a dat să citim poezie americană, pe Hugo Friedrich, pe optzecişti (la 18 ani îi citisem cam pe toţi). Mi se părea nedrept că Muşina şi colegii lui sînt nişte necunoscuţi într-o ţară în care cunoscute erau nişte figuri jalnice din punct de vedere cultural. Muşina era pe atunci foarte tînăr, cu aproape zece ani mai tînăr decît sînt eu acum. Vorbeam despre contemporanii noştri, scriitorii importanţi ai lumii, îi judecam ca pe nişte muritori de rînd, ca la un cenaclu, şi cu mare seriozitate, cu multă responsabilitate. Nu eram supuşi, îl contraziceam dacă era cazul. Nu se supăra, nici noi nu eram obraznici. Am citit atunci de-am stins. Şi cîte două cărţi pe zi (zi-noapte). Nu scriam cine ştie ce pe vremea aia, nu dădeam doi bani pe ce scriam (deşi mă supăram dacă nu le plăcea băieţilor ce scriam, asta însemna că nu mă mai iubesc). Mi-aduc aminte că într-o zi Gheorghe Crăciun, care nu ne dădea prea mult nas – sau nu aşa ca Muşina! – mi-a spus că eu cîndva am să scriu proză. M-a mîhnit teribil treaba asta. Adică cum, mă sfătuia, subtil, să las baltă poezia? Dintre toţi, mulţi ani mai tirziu, a fost singurul cu care am vorbit despre Exuvii. E singurul care-mi arată ce scrie, e singurul căruia aş avea chef să-i arăt ce fac, ce scriu. De felul cum gîndeşte şi de felul lui de a fi mă simt azi cel mai aproape.

 

Se ştie că aţi scris un manifest – maşscrismul, despre care, însă, nu se ştie nimic.

Parcă a scris unul dintre băieţi, poate Caius, un textuleţ în care spunea o chestie de genul: „maşscrismul – ca şi cum m-aş scrie”. Noi am fi fost „maşscrişti”. Acum are rezonanţe textualiste, dar atunci accentul cădea pe scrîşnirea cuvîntului, pe atitudinea noastră de „(maş)scrîşnitori”, de subversivi – şi cred că eram subversivi, ne plăcea să deranjăm, băieţii au şi fost luaţi în vizor de Securitate, eu şi Caius am fost picaţi de cenzură cînd a fost să intrăm într-o antologie (un fel de caiete colective, singura şansă să debutezi pe la sfîrşitul anilor ‘80), deşi cîştigasem concursul de debut cu un juriu alcătuit din scriitori serioşi, critici literari demni de tot respectul. Nu eram simpatizaţi de colegii noştri de generaţie, eram antipatici, îi detestam pe mediocri. Au fost unii care au vrut să intre, la un moment dat, în grup. Dar... au fost refuzaţi! Nu eram un grup în care se intra pe bază de adeziune la o ideologie. Eram, în primul rînd, un grup de prieteni, dintr-aceia pe care îi leagă libertatea adolescenţei comune şi faptul că au crescut împreună.

 

Într-un eseu din revista Interval puneaţi cîteva întrebări (în general puneţi foarte multe întrebări!), întrebări pe care vi le pasez, cu plăcere, tot dumneavoastră: „Ce fac din tine cărţile tale? Ce fac din tine lucrurile rămase pe dinafara unei cărţi?”

 

Cărţile tale fac din tine o fiinţă cu o oarecare continuitate, creează pentru tine un soi de coerenţă personală care te protejează, te separă de neaveniţi (care şi devin cîrtitorii tăi), îţi fac prieteni de care nici nu ştii (unii mai trimit cîte o scrisoare, alţii te opresc pe stradă şi îţi strîng mîna, alţii te apără, în absenţa ta, de ceilalţi, de cîrtitori). Cărţile tale te obligă (să nu dezamăgeşti). Sau fac din tine un om tot mai singur. Asta în plan social, ca să zic aşa. Altfel, vorba lui Valery, autorul e fiul (fiica?) operei sale. Pe mine cărţile mele nu m-au schimbat profund. Mi-au amintit de mine (că putea să mă acopere un alt eu minoritar al meu – care ar fi devenit dominant!), m-au făcut să mă simt în largul meu. Îmi place să scriu, îmi place să stau cu mine, nu din narcisism, ci pentru că e linişte şi e un fel de a ameţi cu o plăcere la fel de mare ca în copilărie, cînd făceam pe gheaţă nesfîrşite opturi cu patinele. Şi mai e o oboseală care te face fericit. O oboseală – deşi stai ţintuit pe un scaun – care te „transparentizează”, nu ştiu cum să explic, e o senzaţie fizică. Eşti foarte liniştit. Nu mai există pe lume nimic care să te umilească sau să-ţi producă frică. E ca atunci cînd eşti însărcinată în ultimele luni şi ţi se pare că toată lumea te iubeşte, şi îi iubeşti şi tu pe toţi, urîţi şi răi şi cum or fi.

            Ce fac din tine lucrurile rămase pe dinafară? Ele sînt importante pentru cărţile tale viitoare, pe care nu le gîndeşti ca pe proiecte literare, ci ca pe linii ale tale de dezvoltare personală - n-aş zice spirituală, nu-mi place cum sună, să zicem dezvoltarea consistenţei tale. Şi cele care nu intră nicăieri se duc în vise, se duc în conversaţiile tale cu prietenii sau se pierd pur şi simplu (deşi cred că se duc ele undeva, mai vedem la Judecata de Apoi!).

 

Altă întrebare suna aşa: „Ce fac din tine gîndurile care n-ar putea intra niciodată într-o carte?” Şi v-aş întreba, cam ce fel de gînduri nu pot intra în cărţile dvs., foarte îndrăzneţe, ca să zic aşa...

Unde baţi? Uite, aşa cum e formulat, acest „îndrăzneţ” îl percep – sau mai bine îl asociez – cu cuvîntul „fîşneţ” (la masculin, deşi el se foloseşte mai mult la feminin: „fîşneaţă”). Eu ce am de spus spun, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai tîrziu. Pe dinafară rămîn specii diferite de lucruri: unele care i-ar putea răni pe alţii, altele care trebuie să fie numai şi numai ale mele. De pildă, într-o carte despre vise eu nu am spus mai nimic, sau am spus în trecere, despre cele cîteva vise esenţiale ale mele. Astea nu se pot spune aşa, oricum. De fapt, nu se pot spune sub nici o formă. Sînt lucruri prea complicate, prea fru­moase (şi înfricoşătoare – nu găsesc al cuvînt) ca să le afle te miri cine. Fac parte din structura ta genetică. Nu poţi să-ţi faci public ADN-ul! Un scriitor trebuie să aibă secretele lui, să ştie să şi tacă (vorba filozofului: despre ce nu se poate vorbi, să se tacă!). Secretul e parte din motorul cărţilor mele. De pildă, multe lucruri din Exuvii pe care le simt şi gîndesc matură fiind, le-am atribuit copilului care am fost. Altfel, par caraghioase, deşi ele sînt serioase şi profunde. Nu le puteam atribui decît copilului care am fost (şi pe care l-am moştenit) sau unui nebun (dacă aş fi scris literatură cu personaje). Pe mine mă dezamăgesc cei despre care ştii tot, care vor să spună tot, sau dau impresia, cei care sînt „an open book”. Eu nu sînt „an open book”!

 

Ce simte un om care chiar crede că „totul trebuie să se schimbe”?

Cînd un om crede că “totul trebuie să se schimbe”, lucrurile încep să se schimbe!

 

Spuneaţi la Sighişoara că nimeni nu mai are o putere „literară” asupra gîndacilor cînd a scris despre ei, atît de bine, Dumitru Crudu, care, recunosc, îmi place şi mie foarte mult. Îmi amintisem atunci un rînd din Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine (Juventus), „despre insomnia ta panicată cînd simţi continuu ceea ce poate simte doar o secundă un gîndac descoperit şi pus pe fugă”, despre care poate că v-aş fi spus că-mi place şi e „cu gîndac”. Credeţi că o temă poate fi epuizată sau monopolizată de un singur scriitor?

 

Glumeam atunci la o bere... vorbeam despre varani şi alte ciudăţenii, era un băiat din Cluj care ştia mai multe lucruri despre animale decît mine, ceea ce mi se părea o provocare... În acest context o fi venit vorba despre „gîndacii” lui Crudu. Ştii, am citit odată o poezie a lui cu un gîndac, dar era o poezie despre starea de... „extraterestru”. I-am spus atunci rizînd: „Tu ar trebui să scrii o carte întreagă despre gîndaci”. Şi a scris-o! Dudu e un fel de extraterestru. Vede şi simte altfel. A doua oară cînd l-am întîlnit venise la noi la facultate, în Bucureşti, cu cîţiva poeţi din Chişinău, să citească poezie. Era la începutul anilor ‘90. A treia oară a fost chiar a doua zi. Peste noapte se răsese în cap!

            Cred că nimeni nu poate epuiza o temă, nici un scriitor. Se va scrie despre dragoste şi prietenie şi copilărie şi... şi gîndaci pînă la sfîrşitul lumii de nu ştiu cîte ori.

 

„Există doar 4 scriitori în tot ce am citit pînă acum, dinaintea erei noastre pînă azi, care mi-au vorbit despre mine, impecabil, ameţitor, fără greşeală” (Exuvii). Ce cărţi v-au influenţat ca scriitor?

M-au influenţat cei care au devenit pentru mine, cu o vorbă a lui Barthes, „amintiri circulare”. De fapt, nu m-au influenţat. Eu am nevoie de ei ca de o sursă a consistenţei mele. La anumite intervale de timp, simt nevoia să citesc cîţiva autori „ai mei”. Uneori ajunge doar să le deschid cărţile ca să mă simt acasă la mine. Uite, unul e Musil, ultimul de care am făcut dependenţă. Nu-l pot (re)citi decît cu pauze, pe sărite, aşa cum am citit toate cărţile pe care le iubesc: de zeci de ori pe sărite (dar le-am citit, cred, în felul ăsta, cel puţin o dată şi în întregime!). Altfel, „bucăţi” din mine, din vocea mea, de parcă m-aş fi auzit pe mine din cărţile altora, sînt mai multe. Aş putea face cîndva o carte extraordinară din astfel de fragmente: de la causticii latini Juvenal şi Martial la minunatul Lucreţiu, de la epopeea lui Ghilgameş, care mi-a insuflat, probabil, cultul prieteniei, pînă la Senancour, de la fragmente din Nabokov (pe care le citesc cu o senzaţie fizică de plăcere şi linişte, ca şi cum aş mîngîia o blană stufoasă de pisică) la monotonia ameţitoare şi sfîşietoare a lui Mircea Ivănescu, de la Blecher, care te „deviază” la ecolalicul Bacovia, de la pasaje semnate de Georges Poulet sau Starobinski la aberaţiile lui Castaneda, de la visceralitatea lui Artaud la M. Bahtin (poate cel mai important autor care mi-a impulsionat, fără să fiu conştientă o vreme, cărţile) şi Deleuze (conceptul lui de „devenire”, descoperit destul de tîrziu, era unul din nucleele literaturii mele), de la privirea aceea de alien a lui Handke la „hip-hop”-ismul intelectualist al lui David Antin. Şi hai să mă opresc aici, că sînt o mulţime. Pe cei mai importanţi (mereu vizitaţii) nici nu i-am numit!

 

Scriaţi că îi citiţi uneori, cu mult interes, prin reviste, pe autorii foarte tineri, de care n-aţi auzit niciodată. Ce (cine) v-a plăcut mai mult în ultima vreme şi ce revistă(e) v-a făcut mai multe astfel de surprize?

Citeam texte semnate de oameni tineri (nu poezie şi proză!) în Vineri, suplimentul revistei Dilema. Tot în Dilema citesc scrisorile de la cititori (majoritatea oameni tineri) cu mare plăcere. E acolo „stilul” epocii, „freamătul” ei inteligent şi relaxat, amicii cu care m-aş duce la o bere (dar eu aş bea vin roşu!). Sau era o revistă de filosofie scrisă de studenţi de la Cluj care practicau un discurs foarte „intelo-simpatic”, se numea Philosophy and Stuff.

 

Spuneaţi într-un eseu din Contrapunct („Aştia nu sînt poeţi, sînt intelectuali”): „Eu cred că poetul sfîrşitului de secol şi cel al începutului de mileniu va fi altceva decît pînă acum”. Doamnă Simona Popescu, ce fel de altfel de poet v-ar plăcea să vedeţi?

Un poet care să ştie să se manifeste în varii discursuri, un poet erudit şi colocvial, exigent şi autoexigent, solitar, fără gaşcă, fără generaţie, dar prietenos (civilizat şi prietenos chiar în felul lui de a se separa de alţii), subversiv fără a fi grobian, un ins moral, cu bun simţ uman şi poetic (opusul acestora ar fi nesimţit), un poet de cursă lungă, unul care să-şi vadă de treabă calm, cu calmul pe care i-l dă valoarea, şi nu isteric, un european şi nu un balcanic, cineva care să fie capabil să vorbească despre ceea ce face şi ceea ce fac alţii în literatură, cineva cu opţiuni ferme şi novatoare, un purtător de demnitate şi de insurgenţă curată, nu un purtător de servietă şi de puseuri umorale. În sfîrşit, poetul noului mileniu ar fi, pentru mine, unul care ştie deopotrivă pe ce lume culturală, pe ce lume poetică se află (şi cînd spun poetică nu mă gîndesc la lumea poeziei scrise, ci la acea vastă lume poetică de peste tot în jurul nostru). Şi tocmai pentru că ştie să se poarte ca unul care mai ştie şi că nu ştie nimic. Bunul şi sofisticatul naiv al zilelor noastre...

 

(Bucureşti, iulie 2001)