De ziua lui Andrei Gheorghe - textele lui Andrei din prima antologie de proză Tiuk!

 

 Andrei GHEORGHE

 

AshNash

 

 

Prospătură de noapte

 

În Bucureşti am găsit numai curve grase, bătrîne şi ştirbe! O experienţă aproape paranormală: întîlnirea cu cele mai vechi meseriaşe din lume!

 

Iar e noapte. Şi iar mă sui în maşină să alunec prin oraş. Trec pe lîngă parcarea din spatele casei Vernescu şi, ca de obicei, la ora aia văd fetele aliniate la marginea drumului. Tenuri murdare, ciorapi rupţi şi pantofi ieftini. Se uită la tine cu poftă-umilinţă şi dispreţ, toate combinate într-o singură ocheadă. Nu am fost în viaţa mea cu o prostituată şi resimt cumva un soi de regret vicios. Parcă aş fi trecut pe lîngă o experienţă. Îmi aduc aminte de Steinbeck şi Dostoievski, de curvele cu inima de înger, de Sonicika… Am ajuns pe Mătăsari şi la stop îmi bate cineva în geam. Văd un combinator mic de tot, care de-abia îmi ajunge cu mucii pînă la portieră. „Şefu’, vrei o fată?, mişto, am unamarfăpentrutine!”. Strigă ceva neinteligibil şi pînă să mă trezesc iese din umbră una dintre cele mai urîte femei pe care le-am văzut în viaţa mea. Şocat, mă uit la pitic şi nu ştiu ce să-i spun, iar el interpretează tăcerea mea şi mă încurajează, „lasă, sefu’, mai am şi altele! Prospătură!” îi fac semn să urce în maşină şi mă uit mai atent la el. În jur de 12 ani, tricou Versace şi freză uleioasă. Mergem pe Moşilor, unde refuz să opresc, că erau prea mulţi clienţi înghesuiţi în stradă. Hai pe Schei. O casă la stradă, un fluierat şi ies afară vreo 7-8 pocitanii. Nu vreau. Neimpresionat, puştiul mă îndrumă spre fostele grajduri regale, unde din tufişuri, ca în noaptea morţilor vii, însoţite de un şmecher mirosind a colonie ies altele. Îi dau puştiului nişte bani de deranj, el nu se arată nici uimit, nici dezamăgit şi îmi spune la plecare „Şefu’ te-am recunoscut!” Îngheţ. „Eşti ăla de la… Sarmalele Reci”. Zîmbesc, demarez şi-mi promit în minte, că atunci cînd ajung acasă să arunc pe geam Pretty Woman. Filmul, nu cîntecul.

 

 

Isteria literaturii române

 

Nu-i destul să fii celebru, ca să te cunoască lumea.

 

Aş vrea ca lumea să mă citească. Aş vrea ca lumea să mă laude-aplaude. Să spună despre mine că sunt un mare poet - cîntăreţ al... Al cui oare? Închid ochii şi îmi închipui iar ce văd, nu îmi prea place. George Stanca mîncînd gratis la o masă. Rîgîie a mici şi bere şi compune poezii despre Rapid. Puah! Dispari malefică vedere! Intru în Casa Scriitorilor (parcă aşa îi spune) şi arunc o privire de Savroghin de’FalezaNord von Constanţa. La o masă; ca mai la toate; scriitorii beau cu patimă şi meşteşug. Unul dintre ei mă vede şi se ridică grăbit. Vine spre mine, are în mîini, oh Doamne!, o servietă, din care scoate grăbit; nu, te rog, nu!; cîteva foi mototolite. E prieten bun cu Sîrbu, se-cunosc-se-vizitează, dacă vrea poa’ să-l şi sune chiar acum da’ n’are chef şi are un proiect de emisiune despre PARANORMAL. Nu ia în seamă răceala mea şi insistă. Insistă, insistă. Insistă. Nu mai rezist, cedez şi, sfătuit de furie, îl jignesc bine şi temeinic, aşa cum numai eu ştiu atunci cînd cîte vreun nou psihopat mi se tot bagă în intimitate. Se dă un pas înapoi şi revine: „Animalule, porcule, boule, istoria-i a mea, viito’ul e tot al meu, mîine eu voi fi în manualul de literatură iar tu tot un nimeni, un rahat, un ratat, un boule, porcule care eşti”. Îşi face vînt să mă scuipe, dar nu apucă. Îi dau o palmă şi cade pe jos cu saliva în barbă. Păşesc peste el. Mă urc în maşină, opresc la Piranha, comand un Miller, nu are. Îmi aprind o ţigară şi mă uit. Fete frumoase, băieţi boncăluind. Viitorul? E al scriitorilor. Prezentul? Al lui Sechelariu. Iar eu, decid că decît să mă citească lumea pe mine, mai bine o scriu eu pe ea. Balzac pe mă-ta!

 

 

Fandoseală monocromă

 

Lupul şi cu mîrlănia

Îşi dau mîna-n România

 

Foarte multă lume îmbrăcată în negru. („Negru’ subţiază” – îmi spune o prietenă). L-am văzut la televizor pe Dan Grigore îmbrăcat în cămaşă neagră, cu pantaloni negri, la un pian negru, pe un scaun negru, cu brăţară de aur la mînă! La mîna dreaptă, clincănind în timp ce lovea clapele. Asta-i ţară de ţărani! Se-mbracă în negru că subţiază sau că e „hollywood chic” sau că au văzut în Vogue că „tendinţele acestui an sunt monocrome” şi umblă îmbrăcaţi ca nişte gropari. Ştiu o tipă care sparge lunar 10 mii de dolari pe cîrpe la Paris, Milano sau Viena şi care vorbeşte cu „faaată!”. Cunosc un miliardar care şi-a construit o casă de cîteva milioane de dolari şi care şi-a pus chiuvete în fiecare cameră. Nu glumesc! Am fost o dată la el şi m-am simţit ca la bordel. Sau: îşi cumpără o casă veche, dă jos tîmplăria şi pune termopane albe. Am fost chemat la o prezentare în Băneasa ca să cumpăr o vilă a unui fost director de la Bancorex. „E nouă, neatinsă. L-au prins înainte să se mute în ea. A terminat-o, e la cheie – lux, domnu’ Gheorghe, o ocazie deosebită” cu o sufragerie imensă cu gresie albă pe jos. M-am simţit ca-ntr-un veceu public. M-a apucat micţiunea (pentru milionarii ăştia deştepţi, micţiune e pipi). De aceea nu-mi cumpăr 500 SEL, nu merg la Nababbo şi nu-l ascult pe Dan Grigore. Beau Bloody Mary, am în portofel un bilet de la ultimul concert al lui Richter, stau seara împreună cu prietenii într-un bar modest (DR. INK’s) şi-ascult Moloko.

 

 

Giocco di mano

 

AshNash pentru boieri şi conaşI

 

Am inventat un joc cu prietenii mei. Se numeşte „AshNash”. Se joacă în felul următor: stai undeva într-un bar, te uiţi la femeile care trec şi spui repede: „aş fute-o/n-aş fute-o”. Jocul e uşor, simplu şi educativ. Vi-l propun şi vouă, e dătător de mari satisfacţii şi născător de momente de intensă veselie. După ce ajungi să excelezi în „AshNash”, începi să-l îmbunătăţeşti. De exemplu, îl joci în timp ce treci cu maşina pe lîngă o staţie de troleibuz. Cere concentrare şi iuţeală în reacţii. Trebuie să le vezi pe toate şi să anunţi instantaneu cum le-ai categorisit. Săracele femei, habar n-au că fără ştiinţa lor se petrece o asemenea mitocănie! Că toate barurile, restaurantele, tramvaiele şi troleibuzele sunt ticsite de masculi care joacă „AshNash” în grup sau în singurătate. Căci aici e minunea şi farmecul ludicei noastre propuneri: după ce devii specialist, nu mai ai nevoie de coechipieri. Îl joci singur, la nesfîrşit. Apoi, pe măsură ce noaptea se întunecă şi ziua se luminează, intensitatea jocului scade; îşi face loc plictiseala, iar gura ţi se strînge pungă, ca o subţioară de gorilă neepilată. Ai băut prea mult, ai mîncat prea mult, ai rîs prea mult, ai vorbit prea mult, ai poftit prea mult. Te duci acasă, cetitorule, să te culci. Şi în vis lumea renaşte şi se face că eşti într-un bar, cu prietenii tăi, joci „AshNash”. Ea vine la tine, te sărută… Ştii că visezi, dar faci eforturi să nu te trezeşti, să nu pierzi clipa. Şi iată că ai noroc: se-ntîmplă! Mai e puţin. Atît de puţin şi-atît de mult. Atît de devreme şi-atît de tîrziu. Atît de tîrziu că-ţi sună ceasul. Şi te trezeşti. E frig, în pat eşti singur, iar la tine-n casă femeile-s doar la televizor.

 

 

Nătărăi cu trei mobile

 

Primiţi cu

coprolalia?

 

Femeile sunt cele mai proaste femei. Ele insistă să iasă seara în restaurante, baruri şi cafenele, cu bărbaţi proşti, urîţi şi mitocani. Ele se aşează la masă cu mîrlani care urlă-n gura mare după chelneri, cu nătărăi care-şi ţin pe masă trei mobile, cu imbecili care le rag în receptor poveşti scabroase. Cu fraieri care-şi setează soneria de la telefon la cel mai înalt nivel, să urle cea mai proastă manea posibilă. Cu papiţoi duhnind a parfum, cu ghiolbani cu ghiul de aur, cu maimuţoi în trening cu sclipici. Le tolerează beţia, prostia, putoarea gurii, poveştile mitomane împănate cu înjurături, buzele băloase şi ochii mincinoşi. Se uită la ei pierdute sau stînjenite, încîntate sau angoasate, dar stau cu ei la masă şi nu îi părăsesc. În locul vostru, le-aş trage-o palmă sau le-aş vărsa paharul în cap.

Cum poţi să stai la o masă o seară-ntreagă cînd ei se hăhăie şi povestesc în gura mare, neîntrerupt, glume cu băşini şi cu căcat? Cum poţi să rezişti cînd la fiecare „p” ploziv, saliva lui îţi atinge ca o boare faţa? Dacă înduri înseamnă că îţi place, iar dacă-ţi

place înseamnă că eşti proastă. Iar dacă eşti proastă, primeşti ceea ce meriţi. Să nu te mai plîngi că în România nu există bărbaţi. Greşit! Nu există femei care să le impună băieţilor să renunţe la masturbare.

 

 

Noaptea de după noapte

 

Timpul trece

ca un nesimţit

 

Viaţa se împarte în trei: noapte şi zi. Ziua-i a tuturor, a familiei, a şcolii, a colegilor, a locului de muncă. Noaptea însă-i numai a ta. La început, noaptea e seară, cînd se urlă după tine: „treci imediat în casă!” şi tu răspunzi „Imediat, numa’ juma de oră!”. Apoi noaptea se întunecă şi începi să te duci la petreceri, ceaiuri, chefuri, bairamuri, chindii unde pîndeşti cu atenţie bluzurile şi balconul. La un moment dat, însă, balcoanele se închid, veceurile se golesc de perechi şi ajungi iar acasă, unde ţi se spune „bine, mamă, da’ nu te-am rugat să dai şi tu un telefon?! Ţi-am spus că poţi să stai oricît, să faci ce vrei, atîta doar: să ştiu unde eşti”. Apoi noaptea devine beznă serioasă; eşti numai tu cu ea. Poţi să faci ce vrei, poţi să întîrzii cît vrei, să te duci unde vrei, să te întorci cînd ai chef….Ah, dulce nebunie, cît sunt de tare, cît sunt de cool! La un moment dat în noaptea asta, tocmai cînd te distrezi mai bine, apare o femelă care te iubeşte aşa cum eşti tu – nebun - şi alături de care începi tu să îţi petreci nopţile. Peste ceva timp, începe să plîngă cineva în noapte. Orăcăie, chirăie, se pişă, se cacă… noaptea acuma-i a lui, a Copilului. Dai drumul la televizor, citeşti o carte şi cînd te uiţi pe geam vezi că s-a întunecat. E deja ora 9. Deschizi fereastra şi începi să strigi: „treci imediat în casă!”. Şi astfel cercul se închide: întîi se urlă la tine să intri în casă, pe urmă se tace şi noaptea-i a ta, apoi urli tu la geam după alţii. Bucură-te de noaptea de la mijloc, căci nu durează mult.

 

 

Românii se trag de şireturi cu Dumnezeu

 

Goţii, vizigoţii

şi bigoţii

 

„Dumnezeu s-a-ntors cu faţa la români.” Da’ pînă atunci cu ce stătea, cu curu’? „Azi, Dumnezeu a fost român” - spune comentatorul sportiv lăcrimînd de emoţie la victoria echipei naţionale. Da’ ieri ce era, ungur? „Aşa a vrut Dumnezeu”, „Dumnezeu a ţinut cu băieţii noştri”… Pe stradă trec tineri care-şi fac cruci pe lîngă biserică. Autobuze întregi bat mătănii alunecînd pe lîngă turle. Merg cu maşina prin ţară şi şoferul face cruci cînd gonim prin sate şi comune. La un moment dat îl surprind că se închină în faţa bufetului. Mă apucă rîsu’ şi el îmi spune că-i din reflex. „Nu strică!” Marele post, sfintele sărbători… şi Dumnezeu devine dietetician. E ora 2 noaptea şi-o rog pe Carmen să mă ducă acasă. Petrecerea nu s-a terminat încă, dar eu m-am plictisit. În faţa blocului, un grup de pensionari i-au înţepat cauciucurile, i le-au tăiat cu cuţitu’ iar acum îi zgîrie maşina. Fug şi încearcă să se ascundă. Unul dintre ei nu e suficient de sprinten. Mă reped la el şi îi dau una cu bastonul în cap, drept în frunte, cît pot de tare. Căpăţîna pîrîie, cade în genunchi şi începe să-i curgă sînge. E chel şi are pete hepatice pe pielea capului. Ca nişte zombi, pensionarii ascunşi în tufişuri încearcă să prindă curaj, să se întoarcă la mine să mă înfrunte şi-şi screm vitejia în întuneric. „Derbedeule! Drogatule!”… O piatră zboară şi mă loveşte în coastă, iar bătrînii se înveselesc şi strigă în cor: „Dumnezeii mă-tii de nesimţit!”

 

 

Obiecte ca subiecte

 

Văzut din afară

par neinteresant

 

Sunt o cană de ceai. Proprietara mea, Ştefana, fierbe în fratele meu, ibricul, fel de fel de rădăcini şi bea apa clocotindă, spunînd că e o băutură minunată. Îi spune ceai, dar eu ştiu că nu e aşa. Ştefana e bolnavă de cancer, e tînără şi de vreo trei ani de zile doctorii spun că o să moară într-un an. Doarme două ore pe noapte, asta atunci cînd doarme. În rest

e hiperactivă, nu stă locului, scrie, desenează, se agită, iar uneori se aşază pe marginea canapelei şi stă. Mă ţine în palme şi mă învîrte încet, ticăind cu unghiile pe smalţul meu. Uneori vine Andrei Gheorghe, neanunţat, aiurea, fumează şi vorbeşte tîmpenii. Nu ştiu oare ce văd oamenii la el. Sunt un hamster. Mă cheamă Zoe. Acum stau la Liudmila. Mi-a aşezat cuşca lîngă perdea, am apucat perdeaua cu ghearele şi am mîncat-o. Perdeaua e bună, cleioasă. Îmi umple fălcile. Iar Liudmila vorbeşte toată ziua la telefon, se uită la filme şi povesteşte altora ce a văzut. Uneori trece pe aici Andrei Gheorghe. Stă niţel, fumează şi pleacă. Nu mi se pare interesant. Atîta doar că uneori mă scoate din cuşcă şi pot să alerg prin cameră. Sunt o scrumieră. Sunt într-un bar. Rada e patroana barului. Munceşte de dimineaţa pînă noaptea şi e tot timpul datoare. În fiecare lună munceşte ca să-şi plătească datoriile lunii anterioare. Uneori trece pe aici Andrei Gheorghe, care are cont deschis la noi. Plăteşte cînd i se năzare, vine cînd i se scoală şi pleacă atunci cînd nu mai are chef. Vorbeşte cu Rada de politică şi fumează încontinuu. El fumează, Rada fumează, clienţii fumează. O ţară plină de fum.

 

 

Candidatul perfect

 

Nu văd de ce nu

m-aţi vota. Haideţi, vă rog io, votaţi-mă!

 

De ce vreau să mă votaţi? Eu vreau să mă votaţi ca să vă fut în gură! Pentru că pula penisului meu tînjeşte după atingerea ta tactilă! Dragă alegătorule, într-un noian de derbedei, eu – cu rîvnă şi Dumnezeu lîngă mine – am venit să fac ochei şi să-i bat pe derbedei! Ne-am săturat de mafia care ne fură parcurile, ovarele, virtutea şi integrarea europeană. Ce-am făcut eu pentru voi? Nimic. Şi aceasta voi face mai departe şi mai mult de-atît! Mulţi vă promit vouă vrute şi nevrute, eu însă vin în faţa dumneavoastră cu Dumnezeu. Uitaţi-vă în jurul vostru. Părerea mea - ca şi a voastră, de altfel – îmi spune că avem nevoie de o schimbare! Drept urmare, votaţi-mă ca să continuăm împreună! Numai împreună vom reuşi! Căci ce e omul de unul singur?! O plantă, un rîu, un zăcămînt de bauxită…. Singur, umil, nedescoperit de sapa agricultorului, ştuţul minerului şi pixul din penarul intelectualului. Celor care mă contrazic şi celor care sunt împotriva mea le spun: la muie, mă, la muie! Nu uitaţi că banu’ are două feţe şi moneda două declinări: o monedă, doi monezi! Votaţi-mă, vă rog frumos! Sunt om, aproape ca şi voi. Am un copil, trăim împreună într-o garsonerie în Cucur Bobor şi am 64 de maşini în leasing. Toate sunt pe banii soţiei mele care munceşte, săraca, de dimineaţa pînă seara, hărnicuţă ca o furnicuţă, cu sînii ei ca pite dospite pe cuptorul palmelor crăpate ale bunicilor mei de la ţară, căci cu toţii ne tragem din păşunea cîmpului în care au murit străbunii noştri! Vă iubesc şi v-aş mai spune multe, da’ n-am timp, că mă duc să mă privatizez! La bună reauzire şi, gherotoiule, dacă ţi-l mai prind p-ăla micu’ şi mucosu’ că-mi zgîriie selecau’, îţi sparg mecla şi lu’ ţie, şi lu’ mă-ta, şi lu’ toată familia ta de iredentişti! Fir-aţi ai dracu’ biciclişti! (aplauze)

 

 

Ţară mică,

oameni mari

 

Cel mai mult urăsc şovinismul şi pe unguri.

 

Nu sunt homosexual. Sunt bărbat, ce dracu’. Şi pe ăştia, pe toţi, i-aş cafti – nu că aş avea ceva împotriva lor, dar mă enervează. Poartă haine de alea, chicotesc şi rîd, nişte fraieri. Papagali. Nu sunt nici ţigan. Pe ăştia, pe toţi dacă i-aş prinde, nu ştiu ce le-aş face. Că bine zicea Antonescu. Asta e, ce e drept, e drept. Ăştia toată ziua fură, se înmulţesc şi, din cauza lor, ţara nu merge bine. Nu sunt rasist, nu am nimic cu nimeni, dar să ne lase în pace cu ţărişoara noastră. Eu, de exemplu, sunt naţionalist. Sunt mîndru că suntem aici de cîteva mii de ani şi că, la vremea cînd ei îşi construiau catedrale, noi apăram creştinătatea. Noi. Noi suntem aici de mii de ani în Europa asta şi nu înţeleg de ce şi de unde pînă unde acum trebuie să ne înveţe cineva pe noi ce înseamnă să fii european. Avem artă, avem sport, avem cultură, ţara noastră e una dintre cele mai frumoase din lume, cuprinzînd toate formele de relief: munţi, dealuri, cîmpii şi mare. Puţine ţări mai sunt aşa! Suntem o insulă de latinitate într-o mare slavă. Slavă, în afară de unguri. Nici cu ungurii nu am nimic. De exemplu, cămaşa mea e ungurească. Şi am un prieten bun, ungur. Nu l-am mai văzut de mult. Da’ parcă ar trebui să ţină minte măcelurile pe care le-au făcut la noi, şi opinca agăţată de Palatul Parlamentului în Budapesta. Asta e cu mine: la mine, ce e în guşă e şi-n căpuşă. Şi să nu mă enervezi, că io-s nebun, să ştii, mă! Românul îndură ce îndură, dar să te ferească Dumnezeu de explozia mămăligii. Nu are de ce să-mi fie teamă şi ruşine, iar lui Sergiu Nicolaescu i-au strîns mîna la Hollywood chiar şi cei mai mari regizori. Se zice că Matrix e copiat după el. Asta e problema frate: ţară mică, arbitri străini. N-am avut noroc.

 

 

Gladiator

cu frica-n slip

 

Fiind şi el om, Andrei Gheorghe merge prin WC-uri

 

Mi-e frică să scriu. Astăzi pentru că fiecare ascultător-privitor mă poate cîntări aşa cum în goneta imaginii-sunet nu poate. Poate să-mi mestece vorbele şi să mă judece aşa cum judecat nu vreau să fiu. Rău. Prost. Lipsă. Ieri, îmi era frică să scriu. Pentru că fata-băiatul pe care îi încîntam cu vorbe şi prezenţă de spirit, cu drojdie şi artificii, mă puteau cîntări. Mă puteau atîrna în balanţă şi decide dacă lipsesc sau sunt prezent. Mîine tot aia; o să-mi fie frică. Să scriu. Să nu mă citească vreun gladiator şi să mă trezesc în pielea goală. Şi mai rău, să mă uit în oglindă şi să mă prind că mi se vede cocoşelul. Ca beţivanului pe care l-am văzut ieri, în Mamaia. Trecînd pe lîngă el am intrat în toaletă şi în timp ce închideam uşa am auzit un glas de copil cu urechi clăpăuge cum întreba pe cineva: „unde e cabina în care poţi să te caci?” Foială, foşnete, paşi tîrşîiţi şi uşi trîntite. Ies şi în faţa mea, un puşti de cam trei ani, se uită la mine, cu urechile ciulite şi mă întreabă pe un ton răstit: „ai terminat?” Da, am terminat piticanie, m-am răstit, aşa cum îi dă bine unui megastar cu reputaţie de băiat rău, după care, m-am întors la masă şi mi-am luat echipa, la Vama Veche, unde dincolo de primul cordon de miliţieni, coborînd spre plajă, m-am întîlnit cu boemia şi mirosul de pişat. Era aceeaşi budă, cea tocmai părăsită, în care fete cu tatuaje-pe-incisivi amăgeau băieţi ascultători de reggae. Şi toţi miroseau a urină ca scăldătorii din urina-piscină, înotătorii de AquaMagic şi mîncătorii de căcat. Mi-e somn, e 4 dimineaţa şi pînă acasă mai sunt 200 de kilometri şi 40 de ani.

 

 

Claustrobobia: cîteva simptome ale mele

 

Unii mă acuză că sunt paranoic. Recunosc: sunt cel mai tare! Doctor docent! Tocmai

mi-am descoperit o boală nouă!

 

La Marriott - Costel Bobic, Cristiana Răduţă şi Hrebenciuc stau de vorbă. Despre ce oare vorbesc? Mor de curiozitate şi, dacă aş putea, le-aş pune un microfon la masă. Paranoic cum sunt, mă gîndesc că vorbesc de mine. Mai bine plec şi-mi văd de drum. Mă duc în parcarea înţesată de maşini de parlamentari săraci; proprietatea nevestelor sau a copiilor probabil; mă sui în cruiser şi plec la Hilton. Parchez între două bmw-uri, intru şi îl văd la o masă pe Dan Andronic. Acelaşi Dan Andronic cel-care-i-a-furat-nevasta lui Vîntu şi acelaşi Dan Andronic apropiat lui Costel Bobic. Ce dracu’, nu mai scap de ăştia? Unde să mă mai duc? La Crowne Plaza? Nu, că acolo-i gaşca lui Dinu Vamă, alt apropiat al lui Bobic-prietenul-guvernului; asta aşa, ca să citez din cuvintele lui Năstase. Plec spre Acvarium unde la intrare, lîngă maşina lui Vova Cohn, îl văd pe Bogdan… am uitat cum îl mai cheamă, dar ştiu sigur că şi el e în gaşcă cu Bobic. Primeşte comenzi politice parcă. Încerc la Angel’s. Pe stradă - înghesuială de n-ai loc să parchezi şi tu o Dacie. Nu că ar fi vreuna parcată prin zonă. Ideea chiar mă amuză şi, chicotind, mă îndrept spre intrare, cînd, îmi ridic ochii şi îl văd pe Mitică Dragomir. Fac stînga împrejur, mă duc acasă şi îmi pun un film cu Jackie Chan, la care mă uit suspicios. Nu cumva şi Jackie o fi în cîrdăşie cu Bobic? Am înnebunit, camera mi se pare prea strîmtă şi lumea prea îngustă.

Am devenit claustrobobic!

 

 

Puliu de muliu

 

Într-un loc cu fiţe, poţi să inventezi orice expresie: nici un fiţos de-acolo n-o să te întrebe ce înseamnă, ca să nu se zică despre el că nu ştie limbi străine.

            Cîrciuma ţinută de Dinu Pescariu şi de nevastă-sa, Ileana. Loc curat, mîncare bună, fiţe cît cuprinde. Poţi să comanzi puliu de muliu cu sos de liliu de zizu. Conversaţia e destul de expatriată, adică condimentată de consumer insight, financial margin şi targeted market. E o zi de naştere; cu lume foarte puliu de muliu; parfum, havane şi scotch de doisprezece ani. Fete de politicieni, oameni de afaceri şi atîrnători de prin media şi entertainment. Lume bună. Pe Chişu nu îl văd. Afară, la intrare, Porsche, AMG, Brabus şi un Jaguar. Bemeveurile sunt toate şaptesute patru zeci şi cinci. Nici mai mult nici mai puţin. Rînjesc, mă aşez într-un colţ şi mă holbez cu băieţii la Ileana. Mamă ce bună e, mă! În rest fete triste, transpirate. La Provence. Afară, la lac, pe terasă. E o altă zi de naştere cu lume de eşalonul doi. Afară, Wolksvagene Passat şi un BMW seria trei. Cămăşi descheiate, muzică tare, mese ocupate şi un grătar sfîrîind vesel. Bărbaţii rînjesc la Ileana. Femeile rîd de bărbaţi şi eu beau toată seara suc de portocale şi nu mă plictisesc. Suntem cu soţiile şi dacă mai pun ăştia Bonnie M încă o dată, eu mă apuc să dansez. Pe la două, mă ridic şi plec. În drum, pe lîngă casa mea, trec pe lîngă o terasă. Muzica bubuie, Daciile se ambalează în draci şi în general e un vacarm. Sus, de la un geam, cineva aruncă cu o pungă cu apă. Rîsete zgomotoase. Mesenii ies afară în stradă şi încep să danseze în jurul unei navete de bere. Urc scările, intru în casă, îmi întind picioarele pe masă şi mă uit la ziare. În Evenimentul Zilei un titlu: Iordănescu, nu mănîncă şi plînge. Rîd şi mă duc la frigider, să mănînc ceva. Un sandviş cu maioneză şi măsline şi limbă rece. Hai România! Odată şi odată, tot ne-om califica!

 

 

Noaptea toate tragediile sunt negre

 

Romanian dream, American drink

 

Plouă. Atît de mult că am putrezit. Intru într-un restaurant cu specific românesc, mă aşez la o masă şi între telefoane privesc cu interes la consumatori. Plouaţi; cum le şade bine clienţilor unui restaurant cu specific românesc, la miez de noapte; unii beau vin roşu cu cola, alţii picură încet pe pardoseală. La masa mea se aşază neinvitat un cunoscut. Genul acela de individ pe care îl saluţi uşor din cap, dar cu care nu intri niciodată în vorbă. Bogat, chiar spectaculos de bogat, cărunt şi masiv, se clatină puţin şi vorbeşte cu un ton trist de victimă supravieţuitoare a unui accident de tren. L-a părăsit soţia. Are în bancă cam 20.000.000 usd (douăzeci de milioane de dolari!) îmi spune şi îl cred, căci îi ştiu afacerile. L-a părăsit pentru instructorul de yoga, un bărbos nespălat. A păcălit-o, a făcut-o de cap, nu se ştie ce dracu’ i-a făcut, dar l-a părăsit în mod specific românesc. Tocmai terminase de renovat ultima sa achiziţie: o casă. Casă spune el, eu, care o ştiu, zic că-i un han-hotel cu vreo patruzeci de camere; veche, cumpărată pe gustul ei şi refăcută la marele fix. La marele fix zice el, eu, care am văzut-o, ştiu că e un vechi conac boieresc transformat de termopane albe şi acoperiş de tablă argintie într-un vis cu specific românesc. Se ridică de la masă, afară beznă şi ploaie, se întoarce brusc către mine, se apleacă şi-mi spune: „şi toate firmele, dar, înţelegi, toate, absolut toate, sunt trecute pe numele ei”. Iese din cîrciumă, se duce la Land Rover şi demarează, specific românesc, stropind paznicul parcării. Sfîrşit. Specific românesc.

 

 

Bărbatul e capul

 

Poate eu sunt

un geniu

 

Un tip într-un bar îi spune unei femei: în spatele oricărui bărbat de succes stă o femeie puternică. Doamne, cît de plictisitoare sunt clişeele astea. Cum de oare nu se satură să le spună la nesfîrşit şi cum de oare ele nu se satură să le asculte? Doar ştii din prima ce are să zică. Ea îi zîmbeşte, chicoteşte şi răspunde: „Aşa este, bărbatul este capul, iar femeia gîtul”. Nu pot să cred. Ştiu continuarea, şi o aud în timp ce îmi amintesc „gîtul mişcă capul”. Plec din bar şi mă duc acasă. Zapez şi ajung pe MTV sau Atomic. E tîrziu şi un tip aşa, mai rock, 30–35 de ani, geacă de piele, voce gîjîită, cîntă. „Te aştept…”.

Schimb canalul şi în acel moment de blank între cele două posturi în minte îmi răsare continuarea: „să te întorci mereu la mine”. Revin pe MTV sau Atomic şi aud rockerul spunînd cuvînt cu cuvînt ceea ce am gîndit eu. Mă gîndesc în acele momente că poate eu sunt un geniu. Mă gîndesc că poate am puterea clarviziunii, mă gîndesc că sunt un X-man periculos, malefic. Că văd în viitor, că citesc gîndurile oamenilor, că ar trebui să mi se facă o statuie în piaţa publică. După care revin la realitate, sting ţigara în scrumieră şi concluzionez: nu, eu nu sunt un geniu. Doar că ei sunt foarte proşti.

 

 

Oameni din circuit

 

 Atenţie!

Interzis pudicilor!

 

„Să mor eu dacă ştiu cum am rămas gravidă”. 20 de ani, frumuşică într-un mod serafic, à la Gwyneth Paltrow, fiică de multimultimilionar român, conversînd cu prietena ei curvă de lux, „şi e cu atît mai inexplicabil cu cît noi nu ne-o tragem. Noi facem fist fucking, mai exact ass fisting. E, spune şi tu, cum era să rămîn gravidă?” Are în jur de 40 şi ceva de kilograme, şi un accent britanic. Trăieşte în majoritatea timpului la Londra. Ea şi cu prietena ei fac parte din Circuit. Circuitul este o lume paralelă lumii pe care voi o cunoaşteţi şi este formată din oameni care nu fac nimic. Bine, unii dintre ei pretind că fac. Unii dintre ei spun că sunt designeri, alţii dintre ei că au biznisuri proprii. În realitate trăiesc din banii părinţilor sau se fut în cur. Pe bani. Curve masculine, care dispar 2-3-4 luni din ţară şi se întorc cu bijuterii frumoase şi sclipitoare. În weekend-uri se întîlnesc în restaurante şi se bîrfesc unul pe altul, cu nesaţ, toxic. Se sfîşie, se sfîrtecă şi cînd se întîlnesc lansează chiote de încîntare şi-şi sărută zgomotos aerul de lîngă urechi. Fetele se căsătoresc cu homosexuali pentru a nu avea complicaţii, iar homosexualii se căsătoresc cu fete pentru că „aşa trebuie, dragă. România e o ţară atît de neevoluată. Primitivi, ce să zic.” Se culcă alandala între ei, şi-o trag cu şoferii părinţilor şi se bălăbăne ca nişte muşte îngheţate în piftia depresiei cotidiene. Lasă cartea jos, cititorule, şi dacă te afli într-un restaurant priveşte în jurul tău. S-ar putea să fie la masa de vizavi, lîngă tine, sau s-ar putea, şi mai rău, să fii chiar tu unul din ei.

 

 

Siliconul s-a topit

şi s-a scurs pe pămînt

 

Ţîţă cu explozie întîrziată

 

Unei vedete româneşti i s-a spart mamelonul. Numai ce am scris propoziţia asta şi am pufnit în rîs. Hîc! Acuma, nu ştiu dacă e ăla stîng sau ăla drept, însă ce ştiu cu siguranţă e că i-a pocnit siliconul la mamea şi îi scîrţie. Mameaua starului pierde lichid. Stara e puţin cam disperată şi stă timidă prin cluburi seara, în colţuri, niţel gîrbovită, şi fumează nervos. Oamenii, cînd se apropie de ea îi salută serios, fără obişnuitele efuziuni specifice show-biz-ului românesc: „Pa , dragă! Ce mai faci? Te pup!”. Fata zîmbeşte, braţele se ridică în părţi şi se deschid a crucificare sau manea, după care gura se ţuguie şi interlocutorii se iau niţel în braţe, pupîndu-se pe obraz. Ţoc, ţoc. Pe cîte o fesă a fetei, căci în engleză, în cazul în care nu aţi ştiut, la buci se spune „cheeks” (obraji). În timpul strîngerii, pieptul se atinge de pieptul partenerului şi, în funcţie de sex, interes sau dorinţă, se chicoteşte mai mult sau mai puţin. Femela noastră nu prea mai poate participa la acest ritual şi de–aia ţine în mînă un pahar şi cu cealaltă mînă fumează, mimează stînjenită cumva dorinţa de a trece prin acţiunile cuvenite, se preface că nu ştie unde să-şi pună paharul şi îţi înfige în stern brusc un cot sau un umăr, ţinînd astfel cît mai departe de tine anatomia perforată. Îmi închipui cum stă ea acolo, tristă, singură şi profundă, şi în clipa în care DJ-ul face o secundă de linişte, dacă stai suficient de aproape de ea, auzi un fîşit sugusat, ca baloanele, cînd tragi de buza lor, făcîndu-le să ţiuie. Pe podea, după ce a plecat, chelnerii alunecă, călcînd într-o băltoacă de lichid suspect. Sticlele sar, paharele lovesc clienţii, şi lumea bombăne enervată: „Iar a picurat proasta aia a dracu’ sub masă!”

 

 

Jocdebirou.com

 

Mă loghez să joc şerpişorul.

 

La serviciu oamenii stăteau şi Solitaire singuri jucau. Outiştii lu’ peşte prăjit! Toţi joacă „Solitaire”, dar nu vor să recunoască. „Ce faci?” „Lucrez!” – şi îi vezi ochii cum caută regele. „Minesweeper”, „Hearts”, deschizi Windows, dai un clic şi te-aşezi la un joc mic. Ăştia care nu recunosc că joacă, au jucat sau vor juca Solitaire sunt suspecţi. Două ipoteze: şi-au vîndut sufletul Diavolului sau o au prea mică. După care, încep să-şi compare scorurile. După care, stai pe un site de jocuri şi te semnezi - „mi, zămaitichilăr” sau „frumuşica” - şi aduni puncte într-un joc virtual. P-ormă vine un fraier şi se loghează de pe calculatoru’ tău, cu parola ta şi-ţi face un scor de căcat şi se duce dracu’ tot ce-ai muncit. Clădit, nu muncit, că-n clădit e şi muncă, e şi pasiune, sunt şi nervi… Care sunt jocurile României, din ‘89 încoace? Jocurile de birou… Am văzut redacţii aduse la marginea isteriei de War Craft sau reţele întregi umflate, stînd să pocnească, de download-uri XXX. Ăsta-i altceva. Ba şi, şi ăsta-i tot un joc. Un joc de labagii.

MP3-uri sau chat… În radio, în live, DJ-ii cetuiesc, agăţînd urîte de pe Internet ca să descopere, la sfîrşitul conversaţiei, ca sunt colegii lor de la ştiri. Şi mă grăbesc să termin, să mă loghez din nou la zone.com, să joc şerpişoru’, în timp ce un coleg surfează printre monştrii de pe rotten.com. Cineva îmi strigă că s-a pus „Kill Bill 2” pe reţea. Dacă nu înţelegi nimic din ceea ce s-a scris aici, ai peste 40 de ani, nu mai ai nici o şansă să te angajeze nimeni şi nici vreun credit n-o să pupi vreodată.

 

 

Să scrii despre viaţa de noapte

 

Erotiza-m-aş

şi n-am cum

 

Să scrii despre viaţa de noapte. Despre maşini şi fraieri, despre femei şi aventuri, despre ce se întîmplă interesant în oraş pe întuneric. Despre ce merită să faci după douăsprezece noaptea. Şi descopăr că toate poveştile-povestirile mele se sfîrşesc în acelaşi loc. Şi în locul ăla e cel mai bine. Cea mai bună viaţă de noapte este între picioarele unei femei. În interiorul coapsei se află o zonă dulce şi foarte fină. Sunt tactil; cunosc atingînd; şi îmi place tare, dar tare mult să ating pielea acolo, cu vîrful degetelor. De fapt nu cu vîrful, căci ăla e cam ascuţit şi zgîriecios, ci cu buricele degetelor care sunt moi şi plăcute la pipăit. Plăcute să pipăie şi plăcute să atingă. Apoi, în spatele feselor este o linie. Trece pe sub fund ca o crevaşă. Uneori vara e puţin transpirată, dar acum toamna şi iarna e uscată şi alunecoasă. În plus, noaptea e foarte bine să stai cu piciorul între nişte picioare. Cînd dorm, pun piciorul peste tine ca şi cum aş vrea să mă asigur că nu pleci. Sau iţi desfac picioarele şi intru şi eu acolo, iar cînd ne întoarcem în somn, piciorul tău caută picioarele mele. Cred că priviţi din exterior arătăm amuzant, încîrligătură de membre peste şi pe sub cearceafuri. Şi îmi mai place să stau cu mîna pe sînii tăi, cu degetele la ceafă sau cu palma pe burtă. Îmi place să te ating, îmi place sa dorm cu tine şi cred că mare dreptate am avut şi am în continuare, cînd am spus că cea mai bună viaţă de noapte e între picioarele unei femei. Noapte bună, eu mă duc să mă culc.

 

 

Lamentatio in integrum

 

Orişicum am

potrivi-o, vă spun că toţi veţi mierli-o.

 

Dacă citeşti acest text o să mori. Atenţie, te-am prevenit! Aceasta este prima prevenire.

La cea de-a treia o să mori. Vorbesc serios. Dacă citeşti acest text vei muri. Atenţie, aceasta este cea de-a doua prevenire. Te-am prevenit a doua oară şi la a treia prevenire vei muri. Şi nu numai că vei muri, îţi vei pierde şi sufletul nemuritor. Vei ajunge în iad, vei fi sortit infernului, vei fi la nesfîrşire blestemat, sfîşiat, chinuit. Numele tău va fi Lamentatio. Acum vorbesc serios. Dacă există 0,0001 la sută şanse, că doar eşti om raţional şi funcţionezi în cifre şi probabilităţi, ca acest text să fie ceea ce spune el că este şi ca acest pericol să fie real, ce vei face tu, omule raţional? Uită-te în jurul tău şi pregăteşte-te să citeşti al treilea enunţ. Gîndeşte-te bine, e pentru ultima oară, dar absolut ultima oară cînd vezi toate acestea. Fă o pauză, nu mai citi, trage aer în piept, deschide ochii şi priveşte: unde eşti? Ce e în jurul tău? Uită-te atent, revino-ţi. Acum te anunţ: chiar ai de gînd să citeşti restul textului? Nu mai e mult. Doar cîteva cuvinte, cîteva fraze, cîteva propoziţii, cîteva structuri ternare. Gîndeşte-te bine. Cînd vei citi următoarea afirmaţie nu vei mai fi. Cînd vei citi acest text o să mori. Gata, ai murit, prostule!

A meritat?