Despre Simona Popescu, din „Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri)”, Tracus Arte, 2010

 

Matrioşkitatea Simonei Popescu

sau Despre frenezia internă personală

 

             „sînt lucruri pe care nu le poţi spune mai tîrziu”

       „ceea ce sînt / ceea ce-am fost / voi rămîne mereu”

 

 

Dacă ar fi s-o credem pe Simona Popescu, fiecare scriitor are o temă „numai a lui”, împrumutînd ceva „din „natura vegetală” a plantelor agripante. Întocmai iederii, el îşi caută un „obiect”, o temă numai a lui pe care să o cucerească, să o înfăşoare cu propria lui „împletitură” de cuvinte, idei, „simţuri”. Întocmai ei, scriitorul este un soi de vampir pasiv” (Volubilis, Piteşti, Editura Paralela 45, 1998). „Obiectul” de vampirizare literară al Simonei Popescu este eul propriu, fie şi multiplicat, datorită principiului vîrstelor, şi în jurul acestei teme-subiect se înfăşoară celelalte teme majore ale ei – tinereţea şi prietenia, dar şi toată energia şi ideatica literară a autoarei, începînd cu poezia (Xilofonul şi alte poeme, Bucureşti, Editura Litera, 1990; Juventus, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1994; Noapte sau zi, Piteşti, Editura Paralela 45 şi coautor în volumul colectiv Pauză de respiraţie, împreună cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu şi Marius Oprea), proza (Exuvii, Bucureşti, Editura Nemira, 1997) şi terminînd cu eseistica (Volubilis), unde îşi permite să viseze la timpuri mai normale, mai volubile: „Îmi imaginez ce reacţii stupide, isterice s-ar declanşa dacă ar apărea, ca prin minune, un nou Nu ionescian. Reacţiile ar veni, sînt convinsă, din partea mediocrilor şi constipaţilor culturali, celor obişnuiţi cu infailibilitatea propriilor gusturi, nemuritoare… Valorile sînt impuse, servite sub forma discursului oficial sau şcolar, anacronizate prin sforăitoare laude inutile şi obositoare. Îmi imaginez o vreme cînd tinerii, plictisiţi de industria culturală, plictisiţi de lecţia şcolărească, de dictatura ierarhiilor primite, vor cuceri cultura adevărată” (Dictatura bătrîncioşilor, în Volubilis). Acest vis s-a cam întîmplat, măcar în cazul Şcolii de la Braşov, care nu e nici şcoală medie, nici gaşcă de bufet, e un grup, deşi cam mic pentru intenţiile anunţate, însă important pentru cultura contemporană, format din scriitori polivalenţi foarte talentaţi şi care au ştiut să se impună şi să intre lejer în elita culturală, nu numai prin „chestii estetice”, poezii şi proză, care, cel puţin pentru Simona Popescu, nu sînt pur şi simplu „poezii” şi „proză”,  ci şi printr-o eseistică îndrăzneaţă şi luări de poziţii culturale şi sociale deosebit de radicale.  Şi s-ar putea ca sfîrşitul secolului să însemne şi sfîrşitul „dictaturii bătrîncioşilor” şi „optzeciştii” care, inevitabil, vor îmbătrîni, nu vor deveni nişte acrituri, ci pur şi simplu nişte bătrînei isteţi şi simpatici, vor asculta în continuare Lennon, Morrison, Metallica, Beatles, Nirvana, vor citi şi cita în continuare din Generaţia beat, despre care au scris teze de licenţă, etc. şi vor fi atît de energici ca Nicolae Manolescu, ca, pînă nu demult, bunicu-meu şi Eugene Ionesco, ca bătrînul Henry Miller, domnilor! Sau Paul Goma, Alexandr Soljeniţin. Aceasta ar fi cu adevărat o revoluţie, nu numai culturală, însă – din păcate – utopică, ştiu şi eu şi ştie şi Simona Popescu.

            Am putea spune că Simona Popescu scrie la o singură carte. Ca şi Liviu Ioan Stoiciu. Ca şi Florin Iaru. Sau Ernesto Sabato, Peter Handke, Salinger, Celine, Bodiu, Galaicu-Păun? „Toate vorbesc, în felul lor, despre aceleaşi lucruri, pentru că în toate vorbesc despre mine. Cred că Anton Holban spunea odată că există scriitori în cazul cărora cărţile se influenţează între ele. Ei bine, mie mi se întîmplă asta: toate cărţile pe care le-am scris se influenţează între ele”, spunea Simona Popescu într-un interviu (Nu sînt în căutarea timpului pierdut pentru că nu l-am pierdut niciodată, interviu realizat de Paul Cernat şi Bogdan Ciubuc, pentru Vineri, suplimentul revistei Dilema, prezent şi-n Volubilis), unde insista asupra acestui subiect: „Îmi vine să spun că în Exuvii nu fac literatură: în Exuvii mă ocup cu cea mai mare seriozitate de mine!” – „Poezia şi proza mea (să-i zicem aşa) sînt doar forme diferite de a mă exprima” – „Eu experimentez, fără anestezie, pe mine însămi” – „Eu am pariat, pentru totdeauna, pe autenticitate” – „Fiecare scriitor trăieşte pe cont propriu”. Simona Popescu inversează nu numai locurile dintre eul scriitorului şi textul pe care-l produce, ci şi rolurile. Scriitorul, care e – automat – şi primul cititor, devine mai important decît textul pe care-l scrie nu fiindcă scrie, ci fiindcă e o fiinţă vie, un om, Simona Popescu accentuînd pe personaj, pe personalul şi personalitatea omului. „Nu mai e credibil, azi, poetul „delirant”, aşa cum  nu mai e suficientă doar experienţa bunului meseriaş, care malaxează cuvinte, forme literare, tehnici şi stiluri, fără a avea în tot ce face un fond uman puternic”, va spune Simona Popescu într-un eseu, Nebunii şi nebunii, publicat în 1990 în Convorbiri literare. Poezia Simonei Popescu e un fel de ego-neo-antropocentrism, poeta închizîndu-se în propriul eu ca o broască ţestoasă în cochilia-i, persoana întîi singular ţinîndu-i loc şi pentru temă, şi pentru subiect, şi pentru toate celelalte, învăţate la şcoală. Un eu omniprezent care se multiplică continuu şi se caută pînă la paranoie, ca-n poezia psihozei: „sînt de o mie de feluri / nu-mi ştiu destinul” (Juventus). Prezent masiv în toate cărţile Simonei Popescu, acest ego-centrism atinge nivelul maxim în Noapte sau zi, cea mai recentă carte a poetei, o carte toată ziua (şi noaptea de asemenea) despre cel/cea care a scris-o. Poate de aceea e o carte dintr-o răsuflare (Andrei Bodiu: „Ziua a fost foarte scurtă. / Şi noaptea a fost foarte scurtă” – Trezirea), o carte-poem de 80 de pagini, ceva mai manieristă decît primele două, o carte scrisă parcă din, deja, postura de poetă la locul (casa) ei, adevărul vital cedînd destul de mult în faţa adevărului livresc, psihico-textualist. O hiper-realitate de bibliotecă şi nostalgică după trecutul care pînă la urmă-şi spune cuvintele, întîmplările şi stările, o carte care mi-a amintit de piesele antice. O altfel de hiper-realitate decît în celelalte două cărţi, unde hiper-realism e cînd „încerc doar să-nţeleg ceva / din ce se petrece cu mine”, „cînd iubeşti groaznic şi amestecat / şi nu mai ştii ce-i real şi ce imaginat” şi cînd „te-ntorci la singurătatea ta  / şi-aştepţi să te salveze ceva  cineva / cînd umbli prin muzee cu-atîta orgoliu / că eşti viu (eşti viu! eşti viu!) / cînd te uiţi la familia de gorile-mpăiate / şi gorilele au priviri triste şi vinovate / cînd încă poţi să spui prietenului tău orice / fără prudenţă şi fără teamă că-l pierzi / cînd el la rîndul lui nu caută răzbunare / cînd dai muzica tare / cînd faci brăţări din fire de iarbă / cînd nu te plictiseşti citind poezie / cînd ţi-e tot timpul foame / cînd ai chef ai chef /cînd poţi să bei apă după unul ca tine / fără scîrbă şi fără să ştergi gura sticlei înainte / cînd urli cu bucurie că eşti într-un grup / că mergi cu ei într-o drumeţie / şi-o să cîntaţi o să coaceţi cartofi / o să rîdeţi o să deschideţi conserve / o să dansaţi sub stele fără muzică / lîngă cort ca nişte nebuni / o să aveţi emoţii / trecînd peste o punte îngustă / cînd / chiar dacă singur eşti / ţi-ajungi / căci sfînt trup şi hrană sieşi… / cînd te laşi alintat mîrîind / cînd săruţi în minte mîna celui ce te-alintă / şi te iartă şi-ţi spune „ţuşcă” / fără să ştie că animalul cuminte şi bleg / muşcă” (Interval; în Juventus). Poezia Simonei Popescu rămîne însă şi în Noapte sau zi o căutare a adevărului, care e „o viziune a propriei vieţi”, şi care nu e vis: „Dar nu de noapte sau de zi şi nu / de vis sau de trezie-i vorba / ci / de viaţa ta”. Ziua acestei vieţi e „a Conştiinţei şi a Raţiunii / cu care mii de lucruri poţi să inventezi / dacă ai vrea (dar nu vrei!)”. Iar noaptea e cînd  „mergeam – un fel de-a zice- / mă prelingeam” şi cînd „pot vedea perfect chiar fără ochelari”. De multe ori eul poetic ziua îşi aminteşte de vise („Cum merg pe o stradă pustie / brusc îmi aduc aminte / (mai mult un sentiment mai mult o presimţire ) / ce mi se întîmplase într-un vis / acum cîteva nopţi”), dar şi de trecutul din care aduce citate, din „caietul studentului S.” şi din compunerile elevilor săi, ca-n Plicty, foarte multe şi care s-ar fi potrivit şi-n Balamuc–ul lui Caius Dobrescu, iar noaptea e un prilej de a se întoarce în trecut. Aşa că, în mod firesc, cartea se termină („şi poemul n-am să-l termin / n-am să-l termin / n-am să-l termin”) cu înfrăţirea şi îmbinarea celor două cuvinte – Zinoapte, Noaptezi: „noaptea-i un peşte indigo / în burta lui mă plimb / printr-un ocean de forme / inteligente şi primejdioase / ziua-i un peşte orb” – „Uite se lasă noaptea sau ziua / nici nu mai ştii”. Poezia Simonei Popescu e la prezent, despre „mine” şi „viaţa mea” aşa cum e: „Mi-e silă de precocitatea ofilită / mi-e scîrbă de senzaţiile literare / toată lumea vorbeşte despre altădată / despre odinioară despre cum era / eu stau pe loc şi fac din mine / un punct al nimicului / un punct suferitor / eu fac din mine o posibilitate o alternativă / de-aici îmi încep poveştile despre viitor / caut să dau preţ vieţii mele aşa cum e” (Monologuri la sfîrşit de secol). Pentru Simona Popescu realitatea „este şansa unui nou dialog” (Sensul poeziei, astăzi), iar pentru exprimarea ei e nevoie de un limbaj firesc, natural, adică „un limbaj tranzitiv, transparent, nemediat, multifuncţional, care să-şi recîştige funcţia de comunicare reală, cu implicaţii morale, psihologice, etice în sensul cel mai înalt (estetic) al acestor cuvinte” (Sensul poeziei, astăzi). Simona Popescu foloseşte în poezie exact limbajul, – cuvintele şi expresiile, – fireşti, care-i sună bine, fără a se gîndi la „furia” profesorilor şi criticilor („Nu recunosc nici un profesor” – Monologuri la sfîrşit de secol):  mişto, nasol, tip, profu ăla de mate, aiurea-n tramvai, mi-e tîrşă, şmecheria, nătîng, fain, hăpăit, gagici, pupici, tipă zurlie, hahaleră, ţîfnă, babacalîc, a şmangli, a lălăi, fraier… (Juventus). Nu întîmplător Simona Popescu introduce în interiorul poeziei sale această mişcare, prin dialog, fie şi cu sine la diferite vîrste, prin multiple metode de comunicare, exemplul cel mai potrivit fiind poemul care

înseamnă ultima parte, a III-a, a cărţii de debut, Xilofonul şi alte poeme, poemul

Plicty. Un poem foarte lung despre plictis („Profesorii noştri vorbind despre /

otomani firul de lînă prezentul gramatical / despre cum au fost ei pe vremea noastră /

despre relaţiile dintre oameni despre tinereţe / în aşa fel încît / toate astea au prea

puţină legătură cu noi / aşteptînd cuminţi şi nerăbdători / zece minute pînă la pauză /

(Feli spunîndu-i lui Sandu – doi colegi de-ai mei - : / „Măi Sandule, tu îţi dai seama –

noi toţi dorim acum cel / mai mult să treacă zece minute din viaţa noastră”)”), care la

prima lectură, cu destul de mulţi ani în urmă, m-a plictisit groaznic, şi m-am gîndit că

acesta-i scopul poemului, bine făcut, dar citindu-l acum, mi-a părut un poem de-a

dreptul pasionant. Un poem cu citate din clasici, din scriitori contemporani, dar şi din

compunerile copiilor, ale elevilor şi studenţilor, fragmente de interviu, chestionar,

muncă de ziarist, de folclorist, de pedagog şi de istoric literar, note post-factum,

adăugite după scrierea poemului ş.a.m.d.

În ciuda acestei frenezii interne personale, care e un egoism cronic („Ca scriitor, nu ştiu ce-aş face fără ele, fără „defectele” mele”), Simona Popescu e, cum spuneam, o poetă cu cultul prieteniei. De aici – cultul simplităţii, sincerităţii, autenticităţii, directeţii, naturaleţii, verosimilităţii, firescului, al limbajului direct, coerent şi comunicaţional. Aş simplifica şi aş minimilaliza dacă aş spune că poezia Simonei Popescu e auto-biografică. Poezia Simonei Popescu e Simona Popescu însăşi („Scriitura mea seamănă cu mine” – Exuvii, pag. 281). Poezie-jurnal, prin jurnal înţelegînd lumea interioară a lumii interioare a lumii Simonei Popescu, toată Simona Popescu, începînd cu fetiţa care se ascundea în debara, ca personajul lui Federman din romanul Celor pe care i-ar putea interesa: (şi din celelalte), şi pînă la Simona Popescu din timpul scrierii, pînă în timpul cînd scrie despre cine şi ce ar vrea să scrie. Scrie despre sine, despre tinereţe şi despre prieteni, Juventus fiind, de exemplu, un fel de Eu şi cîţiva prieteni (Radu Andriescu), dacă vrem o lectură oarecum inversă.  Simona Popescu vede „poezia de azi” ca pe ceva care seamănă mult cu arta cinematografică, detaliu la care ţine foarte mult şi pe care-l aminteşte de fiecare dată cînd se iveşte ocazia. Poezia ei, epică, narativă, e într-adevăr ca un film, care a început atunci cînd a început să ţină minte, să conştientizeze realitatea biografică, un film cu subiect, imagini, sunet, senzaţii, stări…, interesînd-o mai mult stările, chiar şi-n eseuri: plictiseala, apatia, indiferenţa, violenţa, nebunia… Un film-matrioşkă, în care încap mai multe Simone, altfel decît le-ar fi construit un Rimbaud, cu care, ca spirit, ca reacţie de revoltă, Simona Popescu se aseamănă izbitor, mai ales că şi ea şi Caius Dobrescu sînt neo-avangardişti porniţi spre experiment, spre schimbare. Din debut, Xilofonul şi alte poeme, s-a văzut atracţia „cinematografică” a scriitoarei: înşiruiri de întîmplări, scene şi imagini, legate de obicei de-o idee fixă, un laitmotiv, cum e, de exemplu, „şi noi după ce vom muri ne vom face cîini şi pisici şi şoareci” (După ce vom muri) sau pur şi simplu o obsesie, cum e „Femeile înainte de a muri se prefac în bărbaţi” (Dodoloi), sau vreo parafrază a vreunui joc din copilărie, ca-n Vacanţa de iarnă, un poem care se compune din fragmente din realitate, care pot umple o vacanţă, de vară sau de iarnă, – de varnă. S-a tot povestit că Simona Popescu ar scrie „o poezie de criză”, începînd cu postfaţatorul cărţii de debut, Livius Ciocârlie, şi terminînd cu cei mai tineri critici literari. Livius Ciocârlie spunea că e o criză a schimbării: „Este criza cînd, după ce – în copilărie – pletora de imagini proaspete se aduna ca penele într-un cuib proteguitor, acum culorile lumii au început să se şteargă, prietenii să nu mai fie aceiaşi şi fiinţa să se despartă de sine. Acum, cînd feţele se fac cenuşii şi se ascund sub măşti de plastic, ea descoperă nimicul, care nu este încă un gol înspăimîntător ci numai un soi de maidan meschin.” Ovidiu Moceanu zice că e „criza existenţială a căutării identităţii” (Plîngere, după Simona…, în Experienţa lecturii (Studii, cronici şi recenzii, eseuri), Braşov, Editura Aula, 1997), iar Romulus Bucur merge şi mai departe şi observă şi o „criză a limbajului, tristeţe a cuvintelor care nu mai au ce transmite şi, de fapt, nu se adresează nimănui” (Vid fără plin din Poeţi optzecişti (şi nu numai) în anii ’90, Piteşti, Editura Paralela 45, 2000). Această criză e, de fapt, o stare de revoltă, foarte violentă, agresivă şi foarte activă, de aceea n-aş numi-o în nici un caz „criză” şi poate că acest cuvînt „pasiv” n-ar fi fost niciodată legat de această poetă hiper-energică, dacă n-ar fi primit eticheta chiar pe spatele cărţii de debut, de la un critic atît de respectat ca Livius Ciocârlie (fiindcă e undeva departe, la Timişoara). E mai degrabă acel antiromantism „cît se poate de evident” (Nicolae Manolescu, Marea plictiseală, România Literară, nr.15, 1990) despre care scria Nicolae Manolescu în cronica sa la aceeaşi carte de debut a Simonei Popescu. Prima întrebare al, se pare, primului interviu cu Simona Popescu, Totul trebuie să se schimbe (interviu de Dumitru Crudu, 1991), e, de asemenea, despre criză, cuvînt pe care scriitoarea, deşi nu-l respinge, îl pune între ghilimele, acceptîndu-l ca pe un „soi de nelinişte existenţială”, „(o maximă intransigenţă faţă de mine, o reducere cinică a propriei mele persoane la zero)”, „E nenorocirea unuia ca mine, care, într-un sfîrşit de secol superactiv, se ocupă cu cea mai puţin avantajoasă dintre „preocupări”. „Literatura” e soluţia mea personală în faţa existenţei, e iluzia mea. Dacă aş putea, aş face filme…”. Necesitatea „cinematografică” a Simonei Popescu e, ca şi în cazul lui Frank O’Hara, nevoia de libertate, de o libertate mai mare, de spaţiu, de acţiune, de mişcare, de viteză. Nevoia de ceva imediat, ca şi teatrul, de exemplu, unde regizorul şi scriitorul pot să-şi vadă în timp record „rezultatul muncii”, aşa cum se întîmpla şi-n poemul lui O’Hara, nu cu poemul, ci cu tabloul personajului său, Mike Glodberg, care se face în acelaşi timp cu facerea poemului, şi pe care poetul îl vede într-o galerie, pe care o aduce în poem, astfel această expoziţie, cu tot cu tablou, îşi mai lungeşte viaţa, pentru nu se ştie cît timp („dă-mi putere pentru încă o zi” – Caius Dobrescu). Din aceeaşi nevoie de schimbare poemul Simonei Popescu se deosebeşte destul de tare de aşa-numitul poem tradiţional. Ea scrie de fapt poeme-cărţi, „bildungspoeme”, după cum le-a numit Andrei Bodiu (Bildungspoeme, Interval, Braşov, nr. 3, 1990), cărţile sale fiind un tot întreg comparabil cu o carte de proză, să zicem, un roman, Nicolae Manolescu numind izbitoare atît „arhitectura” textelor, cît şi a volumelor Simonei Popescu (Marea plictiseală, România Literară, nr. 15, 1990). Simona Popescu îmbină, fireşte că intenţionat, cu o radicalitate violentă, registrele, nu doar speciile, ci şi genurile literare. În Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine (Juventus), un text liric versurile căruia sînt duse pînă la capătul paginii, şi paginile sînt mai late decît multe cărţi de proză, Simona Popescu transformă epicul în liric, liricul tradiţional plictisind-o de multă vreme. Iată ce odă îi „trage”, în Noapte sau zi, Poeziei, care se învaţă la şcoală, cu P mare: „Dar dintre toţi / poate avea dreptate Moco / cel cu limba iute dar altfel cu suflet de hulub / neprihănit: „Ia dă-o-n mă-sa, Poezia! / Nu vezi că ne-a blegit pe toţi? Ne trage-n piept! / Luăm plasă, băi! / Voi nu vedeţi c-o pupă-n bot tot felul de cretini / şi tanti proaste şi funcţionari uscaţi / şi juni cleioşi? / Vă ameţeşte motoraşul tic-tacul ei? / Voi nu vedeţi că poezia minte? / Voi nu vedeţi că nu ne mai exprimă? / Că e bătrînă depărtată moartă? / Mai dă-o-n mă-sa, Poezia! / Ori faceţi alta, zău! / Ci hai mai bine să dansăm să înotăm să facem focul / să vă învăţ să prindeţi peşte cu mîna goală. Hai măăă / mai dă-o-n mă-sa, Poezia…/ Uite fragi / vouă dragi!”.”. Chiar aşa. Ceea ce scrie Simona Popescu, dar şi majoritatea celorlalţi scriitori „optzecişti” de valoare, era/este pentru prieteni, nu pentru manuale, cu atît mai mult că atunci nici măcar nu puteai să publici, nici măcar în revistele literare. Simona Popescu poate să spună, ca şi Frank O’Hara în manifestul personismului, că „nimeni nu ar trebui să trăiască o anumită experienţă pe care nu o resimte ca necesară şi, dacă unii nu au nevoie de poezie, bravo lor. Mie, de exemplu, îmi plac şi filmele” ( Frank O’Hara, Personismul: un manifest, în Antologie de poezie modernă. Poeţi moderni despre poezie (manifeste, eseuri, fragmente teoretice), Editura Leka Brîncuş, an neprecizat, traducere de Tania Anton). Întorcîndu-ne la Despre mine aş fi vrut să scriu despre tine – nu poţi să nu observi ritmul violent, al revoltei celuia care e în miezul lucrurilor şi ştie ce, cine, cu şi despre cine… :

„Aş fi vrut să scriu despre vîrstele de-atîtea feluri prin care-am trecut

pînă acum, fără să-mi dau seama, despre cele ce ne-apropie sau ne des-

part de ceea ce sîntem, de ceea ce rămînem cu adevărat; despre neputinţa

de a vorbi despre tine însuţi ca despre o fiinţă unitară, despre oroarea

că-n orice timp prezent nu eşti, de fapt, decît un intermediar, un pre-

cursor; despre dezgustătoarea idee că vei ajunge odată să fii propria

ta bunică, mătuşă şi tanti, supravieţuind copiilor şi gloatei de tineri ce-ai

fost, despre căderea în forma lăbărţată a „fiarei bătrîne”; despre încăpă-

ţînarea cu care mergi împotriva valului ştiind că, oricum, te-aşteaptă

cristalizarea: în mamă, funcţionar, lucrătoare sau trîntor al uneia din

diviziunile sociale ale muncii, producător şi donator, rudă a cuiva care

nici nu există încă…; despre umilinţa de a nu şti cine eşti şi ce vei fi

şi despre groaza că ai putea şti ce eşti şi ce vei fi şi pînă cînd îţi e dat a

trăi.

 

Despre(…)”.

Un fel de Gaudeamus igitur, un manifest al tinereţii, al adolescenţei. Nu numai un

„despre ce aş fi vrut să scriu”, ci şi un „despre ce scriu”. Despre asta e poezia Simonei

Popescu, despre „vreme(a) cînd făceam legăminte şi planuri / cînd neştiutul viitor ne

bucura / era o vreme cînd prietenia era atît de puternică / era o vreme cînd te-ai fi

aruncat de pe casă / pentru vreo idee de-a ta / era o vreme cînd plîngeai pentru toate

nedreptăţile / făcute ţie şi altora / era o vreme cînd plîngeai deasupra cărţilor

impresionante / era o vreme cînd cărţile erau impresionante.”  Despre transformarea

sau mai degrabă frica de metamorfozare a tînărului care „n-a făcut încă greşelile / pe

care le va face / pe care le va face / foarte curînd”, într-o „bătrînă jigodie”, „o

murătură matură”(„va veni o vreme cînd vei vrea să faci / cu iubire ceva / vei fi

îmbelşugat ca o rodie / sau te vei fărîmiţa şi vei rămîne / o din ce în ce mai bătrînă

jigodie”). „Despre mine despre bucuria / mea despre planurile mele despre

nimicnicia / mea despre egoismul meu despre nesiguranţa / mea despre entuziasm şi

dorinţă(…)”, citate din Monologuri la sfîrşit de secol, un poem ca o carte de proză

scurtă care e confundată cu un roman, ca şi Nostalgia lui Cărtărescu sau Nevasta lui

Hans de Nichita Danilov, dar şi un poem-spectacol, care poate fi jucat pe scenă, cum

s-a întîmplat cu Levantul aceluiaşi Mircea Cărtărescu. Un poem construit din 18

„monologuri” şi o indicaţie „scenică”: „(voci de fete, băieţi şi alţi figuranţi, / vocile

tale de jouvenceau şi jouvencelle)”, un poem în care corul se uneşte într-o singură

voce, un poem colectiv deosebit de personal, monologuri-dialog şi multilog sau

multilog-monolog, un poem-stare pe care nu-l trăieşte (nu l-a trăit) numai cel care n-a

fost niciodată tînăr. Iar în Prietenii mei (Juventus) găsim alt tip de poezie: poezie-

jurnal, dar şi poezie epistolară, care are rolul de a ajuta autorul să nu uite, sau tocmai

invers -, cu scop igienic – să uite („ca să păstrez lucrurile sub control, scriu” – Despre

bătrîncioşi, ferdydurkieni şi un fel de clandestinitate, în Volubilis). Complexitatea şi

lungimea poemelor Simonei Popescu, dar şi teoria acesteia („Poezia trebuie să fie o

globalitate, integralistă, cuprinzînd deodată, din toate părţile, realităţile de orice fel,

adunîndu-le, sintetizîndu-le” – Sensul poeziei, astăzi) ne mai aminteşte de poeziile

rock-baroc ale lui Mircea Cărtărescu, cu tot cu obsesia lui pentru tot, pentru poemul-

sac, în care să încapă toată lumea fizică şi psihică de pe o rază de nu ştiu cîte zeci de

chilometri, iarăşi, ca-n proză, aşa cum prozatorii tineri încercau să atingă o poezie a

prozei, altfel decît colegii lor celebri din America de Sud, cum observa chiar

Simona Popescu, într-un eseu publicat iniţial în revista Dialog („Există în proza

tinerilor autori şi în poezia colegilor lor un interesant transfer: proza cunoaşte o

preferinţă pentru genul scurt, iar tendinţa poeziei este, mai degrabă, spre poemul

lung; poezia vrea să aibă o cuprindere cît mai mare (aşa cum are proza) şi proza

tinde spre o intensificare a semnificaţiilor, spre o sinteză de tip poetic (privind

lucrurile mai ales la nivelul principiilor de construcţie şi nu al trăsăturilor distinctive,

specifice genurilor)” – Sensul poeziei, astăzi). Simona Popescu a încercat din toate

puterile să rămînă fidelă principiilor şi jurămintelor vîrstei tinere, nu numai în viaţă,

dar şi-n literatură, reuşind, în cele trei cărţi de poezie ale sale, Xilofonul şi alte

poeme, Juventus şi Noapte sau zi, să aducă destule modificări, plastice, pe faţa fină a

poeziei. Şi dacă ne amintim că principiul tinerei poete e că important e să scrii, nu să

publici, ceea ce ne aminteşte de Rolf Bossert din poemul Din viaţa mea, unde „şi

poeziile nepublicate pot / modifica realitatea care le generează”, un poet din Vînt

potrivit pînă la tare, antologia poeţilor germani din România, care a avut un impact

foarte mare asupra unor scriitori „optzecişti”, printre care şi Simona Popescu, care se

aseamănă cu ei în mai multe privinţe, în primul rînd în siguranţa, simplitatea şi

claritatea scriiturii, atunci nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzii definitive,

Simona Popescu mai avînd cîte ceva de spus în poezie.