Ioan Moldovan: „Nu sunt un fan al muncii cu generaţia” (interviu de m.vklvsk)

 

Ioan Moldovan

„Nu sunt un fan al muncii cu generaţia” 

(interviu de Mihail Vakulovski) 

 

Domnule Ioan Moldovan, deşi majoritatea scriitorilor din generaţia dvs. s-au făcut cunoscuţi în Bucureşti, dvs. aţi pătruns în elită din afara Bucureştiului, acum fiind considerat unul dintre cei mai importanţi „optzecişti”… Care ar fi deosebirile majore dintre un scriitor din Bucureşti şi unul care activează altundeva decît în capitală, să zicem, în Cluj. Sau în Oradea.

E cumva un fel de captatio benevolentiae (sunt ardelean, deşi moldovan, şi am urmat româna-latina la Filologia din Cluj, după clasele umaniste ale Liceului Bariţiu din acelaşi Cluj)? Chiar să fi intrat eu în elită, chiar să fiu considerat (de către cine, cînd, de ce?) unul dintre cei mai importanţi „optzecişti”, şi eu să dorm, soro?! Nu, pe bune, cine spune asta? E adevărat că unul sau altul dintre prietenii mei (şi foşti colegi de facultate şi de Echinox) îmi mai spun, aşa, cînd ne întîlnim pe la nişte zile ale Familiei, pe la vreo nuntă a vreunuia dintre copiii noştri, pe altundeva: eşti bun, dom’le (adică poet, că om, îmi place să cred, deşi n-o fi şi asta vreo iluzie, că sunt bun), dar ei sunt, totuşi, prieteni. E adevărat şi că toţi – nu doar colegi, prieteni, congeneraţionişti – cîţi au binevoit a scrie despre cărţile mele au făcut-o cu generozitate; e adevărat că fiii mei, Rareş şi Vlad, şi iubita mea soţie Petronella, cînd cu vreun prilej de lectură a poeziei mele, mă asigură că scriu bine – poezie, adică. Să fie toate astea dovezi suficiente că am intrat în elită? Pe de altă parte, faptul că Nicolae Manolescu n-a scris nici un rînd despre cărţile mele (n-a scris dumnealui nici despre alţi mult mai iluştri echinoxişti, dar ce poţi să zici) nu e de natură să intri la o idee, apoi la o fandaxie etc.? În fine, vorba englezului (în traducere), cui îi pasă? Să păstrez, aşadar, prudenţa şi să(-mi) revin la obiect. Nu sunt deosebiri – nici majore, nici medii, nici minore – între un scriitor român din Bucureşti şi altul din Cluj, Oradea, Alba Iulia, Satu Mare, Baia Mare, Chişinău, Timişoara, Braşov etc., etc. Sunt deosebiri doar de talent, cultură, stil, viziune, forţă expresivă, adică doar de natură scriitoricească. Restul e competiţie (cel mai adesea surdă) de acces la receptare critică, premii, clasamente, burse, călătorii peste hotare, amiciţii loby-stice pentru cine ştie ce funcţie în organe de conducere etc. În ce mă priveşte, oriunde am vieţuit (şi scris) – la Cluj, la Baia Sprie, la Baia Mare, la Oradea ( din primăvara lui 1989 şi pînă acum) – nu m-am simţit frustrat, întristat, înciudat că nu sunt şi nu scriu în Bucureşti. Credeam, cred şi acum (vai? vai!) că sunt şi scriu în literatura română. Altfel, cînd am prilejul să fiu o zi-două în Bucureşti, numaidecît mă bucur, descind în localele (e un plural sărac, un dual, căci e vorba doar despre restaurantul Uniunii şi de terasa Muzeului Literaturii) frecventate de scriitorii bucureşteni (între care mulţi sunt pro-veniţi din provincie) şi mă bucur să-i revăd, să-i ascult, să-i încurajez, să-i îmbrăţişez prieteneşte.

 

Vă mai amintiţi cum aţi început să scrieţi? Dar poezie? Cum erau primele dvs. poezii?

Mă îndemni spre o enclavă a amintirilor din copilărie (ale mele, respectiv a mea). Primul impuls a fost să spun gluma aceea: mi-amintesc că am început să scriu de la stînga la dreapta şi, ciudat, şi azi scriu la fel. Dar asta ţine de amintirile speciei. De amintirile personale ţine imaginea unui copil de vreo 4-5 ani luat de sora sa din clasa a doua, probabil, şi dus cu ea într-o clasă de şcoală de ţară – satul copilăriei mele, Mureşenii de Cîmpie –, clasă unde învăţau simultan a II-a şi a IV-a, şi unde, spre a sta cuminte, mi s-a dat de scris, vorba poetului. Ce anume voi fi desenat atunci cu titlu de litere şi cuvinte nu mai ţin minte, dar asta e prima mea amintire de „scriitor”. Apoi mi-amintesc cum pe vremea primei mele clase (iată, am fost şi eu, totuşi, odată, în prima clasă, în elită, cum ar veni) şi în clasele a doua şi a treia aveam o „materie”, o „disciplină” cvasi-medievală: caligrafia. Aveam toc, peniţă, sugativă, aveam stecluţă cu cerneală, aveam nişte caiete cu foi lucioase şi înmiresmate (ah, mireasma aceea a caietelor de caligrafie de altădată, pe veci pierdută!) şi discret liniate cu suuubţiri linii verzui pe care trebuia să scriem frumos, să caligrafiem, ca nişte mici chinezi, era greu al naibii să caligrafiezi, mă străduiam, eram silitor, cuminte, fruntaş, deh, şi ce-am mai plîns cînd am luat un 5 pentru pagina cu litera D. Şi la ce mi-a folosit? Niciodată n-am ajuns să scriu „frumos”. M-aş mulţumi să ştiu că am scris adevărat. Primele poezii (cam printr-a IV-a) erau exerciţii imitative după lecturile haotice din biblioteca de cartier de unde împrumutam cărţi la voia întîmplării, întîi cărţi pentru şcoală, Coşbuc, Alecsandri, Eminescu, desigur, dar şi Victor Tulbure, Dan Deşliu, mai ştiu eu cine, dar şi mulţi sovietici cu tînăra lor gardă, cu oţelul lor călit etc. Dar eram convins că sunt scriitor, poet, fireşte. Atunci, da. În plus, aveam ideea că, fiind aşadar poet, trebuie să mă inspir din natură (educaţie şcolară, vezi bine) şi mă văd în vacanţele la ţară – familia mea se stabilise la Cluj, tata miliţian, apoi şofer, mama casnică – stînd la marginea pădurii, ascultînd ciripitul păsărelelor, foşnetul copacilor, zborul fluturilor ş.a.m.d. şi imediat compunînd, scriindu-le, descriindu-le într-un caiet, poezii după poezii. O, era, a fost raiul meu de scriitor! După care încet-încet a venit căderea în timp, cum ar zice Cioran, îndoiala, încăpăţînarea de a scrie, bucuria de a scrie, mania de a scrie, viciul mîinii, cum numea nu mai ştiu cine scrisul.

 

Cum aţi debutat?

Am tot debutat, deşi n-aş vrea să par trufaş şi să zic, precum Arghezi, „am rămas debutant în perpetuitate”. N-am reuşit să debutez, cum mi-aş fi dorit,  nici în pioniereştile reviste de pe-atunci Luminiţa, nici în Cutezătorii, deşi am trimis producţiuni la redacţiile lor bucureştene, am debutat tîrziu, întîi într-o revistă manuscrisă (am „scos” doar două numere, dacă bine îmi amintesc) pe care noi, elevii dintr-a XI-a, am editat-o botezînd-o Răcnetul elevilor, apoi în revista Zorile a Liceului George Bariţiu, apoi am debutat cu două poezii în suplimentul Preludiu al Scînteii tineretului (poezii care, mărturisesc doar acum, nu mai păstrau din textele trimise de mine decît cîteva versuri, restul fiind aranjat frumos, pe ritm şi rimă, de către, bănuiesc,Tudor Opriş, un fel de guru al tinerilor creatori din întreaga ţară, cei mai buni fiind adunaţi vara în tabere de creaţie; eu n-am avut ocazia, probabil nefiind din elită. De ce n-oi fi protestat atunci cu „stilizarea”? Cu siguranţă eram prea îmbătat de fericirea de a fi debutat. Am mai debutat, după aceea, la Poşta redacţiei ţinută de Ana Blandiana la Contemporanul, apoi la rubrica similară, intitulată Ave! a lui Adrian Păunescu de la Tribuna clujeană, apoi, în fine, am debutat la Echinox. Şi acesta socotesc că e debutul meu de luat în seamă.

 

Vă amintiţi ce-aţi simţit, la ce v-aţi gîndit cînd aţi văzut pentru prima oară cartea de debut, „Viaţa fără nume” (Editura „Dacia”, 1980), ce-aţi simţit – gîndit, cînd aţi ţinut-o în mîini?

Dacă mă străduiesc puţin, pot construi nişte amintiri în direcţia întrebării, dar la ce bun? Prima carte a venit, după orgoliul meu de pe-atunci, destul de tîrziu. Aveam deja 28 de ani, trecusem din grădinile paradisiace ale studenţiei şi Echinox-ului în „cîmpul muncii” şi vieţii, cu navetă la Cavnic, cu familie, cu profesorat, cu depărtarea de centru, cu eforturi de a menţine o continuitate în scris, cu prieteni ai locului – cărora şi acum le port o amintire tandră, unii dintre ei deveniţi ei înşişi oameni cu cărţi, rămaşi în Baia Mare (Adrian Oţoiu, Augustin Cozmuţa, Gheorghe Pîrja, Ion Bogdan, Ion Burnar, Marian Ilea, bunăoară) sau plecaţi din Maramureş (Aurel Pantea, Mircea Petean – cu care, de altfel, fusesem colegi de grupă/facultate/Echinox şi care prin repartiţie ajunseseră la Borşa Maramureşului –, Horia Ursu, Marius Jucan). Totuşi, ţin minte că apariţia Vieţii fără nume mi-a dat o mare bucurie, mai ales cînd o dădeam sau o trimiteam prietenilor, aproape o sumeţire, mi se părea că scrisul are sens, că multele mele caiete manuscrise au născut ceva important, că poezia e mai ţiitoare, că lumina e mai hrănitoare, că clipa e mai stătătoare, că bio-grafia e mai viitoare.

 

Ca şi majoritatea colegilor de generaţie, aţi publicat şi dvs. o antologie. Ce înseamnă pentru dumneavoastră o antologie, ce înseamnă antologia dvs. de poezie „O uitare de texte” (Ed. „Axa”, Botoşani, 1999?

De fapt, mi s-au publicat două antologii. Prima se numeşte Avantajele insomniei şi a apărut într-un format liliput la editura Helicon din Timişoara; în ea am selectat texte din volumele de pînă la Arta răbdării (1993), inclusiv. Ea recuperează şi titlul pe care în 1989 îl propusesem lui Florin Mugur pentru volumul apărut la Cartea românească şi care atunci nu mi s-a acceptat, nu ştiu de ce, poate pentru că pe atunci n-aveai voie să ai insomnii, dar’mi-te să mai scoţi şi avantaje din ele, aşa că volumul a trebuit să apară cu titlul Insomnii lîngă munţi. A doua e cea numită în întrebare. Amîndouă mi-au fost cerute şi, deci, oferite cu generozitate de editori: poeţii Ioan I. Iancu şi, respectiv, Gellu Dorian – cărora le mulţumesc şi pe această cale. Dacă nu mi-ar fi fost solicitate, nu m-aş fi gîndit să scot o antologie din poeziile mele. Amîndoi editorii m-au lăsat să-mi fac voia cu alegerea textelor, aşa că răspunderea cuprinsului lor îmi revine. Altfel, pentru mine, cel puţin, alcătuirea unei antologii din propria creaţie e un prilej mai mult de întristare decît de exultare. Nu e tocmai înveselitor să te întorci în, cum ar zice poetul, „regiuni de odinioară” şi să prevalezi fragmente pe care ochiul tău critic, cu atît mai mult ochiul critic al celuilalt, le priveşte cu o detaşare adesea mohorîtă. Sigur, pe ici-pe colo, sunt şi momente (şi schiţe) de mulţumire. Antologiile sunt bune mai ales pentru cei care ar dori să te prindă critic în devenirea ta. Poate că titlul celei de-a doua, care preia sintagma dintr-un vers („Am doar o uitare de texte” ) sugerează ce înseamnă pentru mine o antologie-două antologii.

 

După „O uitare de texte” aţi publicat o carte nouă, „Tratat de oboseală” (Ed. „Clusium”, 1999), care, dat fiind faptul că e o carte care se deosebeşte de cele de pînă acum, poate însemna o nouă perioadă în creaţia dvs. Lucraţi la o altă carte? În ce direcţie vă duce ea, fiindcă după „Tratat de oboseală” cititorii dvs. sînt într-o anume încordare…

Aşa, ca alint, precizez că Tratat de oboseală a apărut înaintea antologiei O uitare de texte, dovadă că aceasta din urmă cuprinde şi o selecţie din cel dintîi plus cîteva inedite care ar putea anunţa ceva despre următoarea mea carte. Consider Tratat-ul… drept cea mai bună carte a mea. Pe la lansări, mai în glumă - mai în serios spuneam că tratat nu înseamnă şi vindecat. Acuma, dacă din oboseala de a fi - a scrie va mai ieşi ceva bun, poeticeşte, urmează să vedem. Sper ca Interioarele nebune, cartea pregătită să apară în curînd la Editura Dacia, să ofere un răspuns – de care eu însumi sunt curios să aflu cum sună. Am ajuns la o vîrstă cînd trebuie ca şi vorbirea mea poetică să fie da-da/nu-nu.

 

În poeziile dvs. temporalitatea are un rol foarte important, începînd cu titlurile. Ce rol a avut pentru dvs. ca poet copilăria? Dar adolescenţa? Vă amintiţi cazuri mai interesante, din orice punct de vedere, din acea perioadă? Aveţi întîmplări care v-au marcat, ca om?

E o întrebare atît de grea! Pusă mie, ea ar trebui să mă împingă pe un teritoriu pe care, datorită firii mele, l-am ţinut mereu ocultat. Mă simt de-a dreptul panicat cînd sunt iscodit asupra dedesupturilor fiinţei mele. Acolo sunt interioarele acelea nebune pe care nu le-am dezvăluit decît în poeme, şi şi în poeme cu nu ştiu ce precauţie, cu convertiri, cu sublimări, cu anamorfozări care prezervă încărcătura iradiantă, toxică, demonică, aş zice. Sunt „cazuri” şi „întîmplări” atît de puţin epice, atît de puţin innarabile, atît de puţin obiectivabile şi, totuşi, sunt acolo, în subterană, ca nişte noduli care generează energia scripturală. Ei generează şi informează visele mele, oniria personală, singurul spaţiu în care simt temporalitatea şi în care aceasta are într-adevăr un rol semnificativ. În viaţa cotidiană a insului care sunt, am impresia că mereu e vineri, că mereu a trecut timpul, că mereu s-a mai dus o săptămînă, un timp, un anotimp. E o împovărare cu ceva atît de inconsistent! Copilăria, adolescenţa? Raiuri, „islande”, mai mult sau mai puţin caste, mai mult sau mai puţin reale, cronotopi  misterios remanenţi ai unei/unor „vieţi fără nume”. Titlurile poeziilor? Nişte sintagme de dînsul inventate ca cu a lor putere să ţină oarecum în jug poemul.

 

O întrebare despre inspiraţie, da…

„Inspiraţia, da, da. Multe-am mai trăncănit

pe la ore despre asta

elevilor şi elevelor, copiilor şi copilelor

ani după ani

 

Barba mi-a încărunţit, dorm

tot mai mult şi-aş vrea

să dorm tot mai puţin

 

Inspiraţia. Frumuseţea. Misterul. Şi Altele.

 

Vreau să beau o cafea, o beau

Vreau să scriu o poezea, o scriu

Mi-aduc numaidecît aminte de metafore, de

comparaţii: turturelele-n parc

pe ramuri încă neînverzite – nişte lindeni

 

Da. Şi credinţa, şi coerenţa

principiile, dreapta măsură –

pe la ore, ani după ani, copiilor, copilelor

 

Aş vrea să dorm tot mai puţin”.

 

V-am răspuns (vorba vine) cu poemul de la care cred că aţi pornit întrebarea. Altfel, eu chiar cred că inspiraţia există. Numai că ştiu tot mai puţin ce este ea. Aşa, prin asociere, mi-aduc aminte de poemul acela în proză al lui Baudelaire, Îmbătaţi-vă: „Trebuie să fii mereu beat. Aici e totul: e singura problemă. Ca să nu simţiţi cumplita povară a Timpului care vă zdrobeşte umerii şi vă înconvoaie la pămînt, trebuie să vă îmbătaţi necontenit. Dar cu ce? Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul. Dar îmbătaţi-vă”. Această îmbătare după felul fiecăruia, această în-fericire, provocată totuşi, pare a fi inspiraţia.

 

Aţi scris multe texte narative, v-a tentat vreodată să scrieţi proză sau altceva decît poezie?

Am scris multe texte care se numesc scurtă proză. E un titlu monoton care se vrea însă şi sugestiv: un fel de refuz al poetizării, al aurei canonice şi adesea canonite, căznite a poeticului; un fel de relatare a unei situaţii care-şi conţine poezia dincolo sau dedesupt de tropi, de retorici, de inventarele milenare ale poetizării. Sunt un împătimit cititor de proză. Idolul meu este Cehov. Şi numai marile mele neputinţe scripturale, lipsa de putere, voinţă şi hărnicie m-au adus în starea asta de aşa-zis poet. Toate prozele mele reuşite se scriu, se citesc şi se ard în visurile de peste noapte. Uneori, mai reuşesc ceva-ceva să translez în scurtele proze amintite.

 

Cum vă pare atmosfera literară de acum, prin ce se deosebeşte de cea dinainte de ’89?

Am un deficit de curiozitate socio-culturală comparativă, n-am preocupări de observator în acest domeniu, necum de teoretician. Impresia mea este că atmosfera literară de acum este extrem de atomizată, sunt nesfîrşite grupuri de interese şi solidarităţi punctuale, e un vacarm, un fel de tablou brueghelian cu sărbători şi confruntări împrăştiate pe toată pînza, peste ale cărei ape nu se vede a pluti vreun duh sfînt. Or, poate am îmbătrînit eu şi mi-a slăbit vederea.

 

Care este, după părerea dvs., rolul generaţiei „optzeci”?

Rolul cel mai important al generaţiei „optzeci” este că a apărut la timp, ca un protest, deşi pieziş (precum copacul arghezian ori ploaia caraioniană), la adresa molohului ideologic comunist. Sigur, nu trebuie, „optzeciştii”, să se înfumureze în acest sens, căci au fost şi alţi scriitori ai altor generaţii care n-au suportat şi au protestat după firea şi stilul fiecăruia. Nu sunt un fan al muncii cu generaţia. Consider că e mai degrabă un concept ordonator în istoriile literare sau în studiile de morfologie literară. A fi „optzecist” e un plasament temporal sau de sintaxă literară. De abia de aici încolo vine obligatoria judecată de diferenţă sau de individualizare. Aşa că generaţia „optzeci”, dacă mai are ceva de spus în literatură, nu o poate face în bloc, precum o armată romană aici la porţile Orientului, ci prin fapte de eroism (literar) individuale. Dar asta e valabil – mi se pare limpede la modul axiomatic – pentru orice generaţie, inclusiv pentru cele care nici nu s-au născut încă.

 

Pe cine dintre colegii dvs. de generaţie îi citiţi cu plăcere? Răsfoiţi din cînd în cînd cîte un poet, aşa între două chestii cotidiene?, cam ce poezii căutaţi în asemenea momente?

Îi citesc cu plăcere (fireşte, gradul ei variază de la „oarecare” şi „destulă” pînă la „mare” şi „foarte mare”) pe toţi colegii mei de generaţie care au generozitatea să-mi trimită cărţile. Despre unii, din păcate prea puţini, chiar scriu cronici în Familia. Nu dau nume ca să nu supăr prin nedorită omisiune. De răsfoit nu-i pot răsfoi decît noaptea, cînd chestiile cotidiene dorm mulţumite de cît au îngurgitat din timpul meu. Nu o fac însă sistematic, dar cînd se întîmplă e o bucurie a unei reîntîlniri esenţiale.

 

Care vă pare situaţia revistelor de cultură?

Înfloritoare. Adică, în ciuda dificultăţilor financiare, revistele de tradiţie şi cu istorie apar şi sunt în general bogate în ofertă culturală, iar cele mai noi sau foarte noi, inclusiv cele de pe internet, caută să-şi cîştige prestigiu mizînd pe noutate. E şi multă maculatură, mult amatorism, veleitarism, provincialism, dar e un fenomen firesc, nu i te poţi opune şi nu are rost să i te opui. Mai rău stăm cu cititorii de reviste culturale. Acum parcă nimeni nu mai vrea sau nu mai are timp să citească, ci numai să editeze reviste, să scrie la revistă, să publice. Deocamdată, asta-i situaţia.

 

Fiul dvs., Rareş, a debutat şi el, nu demult, la fel, cu o carte de poezie. Ce înseamnă asta pentru un tată care e şi el poet?

Este o mare bucurie, cu atît mai mult cu cît, atîta cît sentimentul patern îi permite spiritului critic din formatul poetic ce îl reprezint să se exprime, socotesc că Rareş este un poet autentic şi că debutul său cu Seara artificierului este unul de valoare. Bucuria mea va spori atunci cînd cel de-al doilea fiu al meu, Vlad (în prezent student la filozofie în Cluj), va debuta şi el în volum. Or, ca să nu fiu acuzat de subiectivism, să-l citez pe Alexandru Cistelecan, cunoscutul critic de poezie, care, atunci cînd a citit poeziile lui Rareş a spus că el este adevăratul poet Moldovan, în schimb, citind şi poeme de Vlad, a spus că el – Vlad, adică – este poetul Moldovan adevărat. Aşa că am ajuns pe un onorabil loc trei, plus medalie de bronz, bronz care, se ştie de la Horaţiu, este mai puţin durabil decît monumentul… poeziei.

 

Cum vă pare poezia tînără, cum aţi vrea să fie, ce aşteptaţi de la poeţii tineri?

Poezia tînără este un fenomen în ebuliţie, e greu să ai o imagine coerentă a ei, pentru că, în primul rînd, nu poţi citi miile de volume ale tinerilor debutanţi sau la a doua carte. De la cei tineri nu aştept altceva decît de la cei maturi sau foarte maturi: să fie ei înşişi, să scrie poezie, nu literatură (dacă sunt poeţi), să nu se amăgească, să fie puternici şi adevăraţi, să nu transpire pentru a fi la modă, dar nici leneşi la cunoaşterea valorilor, să nu fie trufaşi, ci curajoşi, cultural vorbind, să fie iubiţi de limba română.

 

(martie 2002, Bucureşti – Oradea)