„Istoria albinelor”

Noi – oamenii și albinele

 

„Noi, apicultorii, ştiam prea bine că nu mierea aducea profitul, ci polenizarea. În lipsa albinelor, agricultura nu avea nici o şansă. Kilometri întregi cu flori de migdali sau cu tufe de afin nu aveau nici o valoare în absenţa albinelor care să transporte polenul de la o floare la alta. Albinele puteau acoperi zilnic o suprafaţă de mai mulţi kilometri, respectiv mai multe mii de flori. Fără albine, florile erau la fel de inutile ca toate participantele la un concurs de frumuseţe. Plăcute la vedere, atîta timp cît ţineau, dar fără nici o valoare în perspectivă. Florile se ofileau şi mureau, fără să facă nici un fruct”.

  

Romanul „Istoria albinelor” de Maja Lunde (Humanitas Fiction) începe în viitor, în 2098, în pomii Chinei, pe crengile cărora niște femei pe post de albine polenizează cu mare atenție florile („Asemenea unor păsări mult prea mari, ne balansam pe cîte o creangă fiecare, cu o cutie de plastic într-o mînă și cu un pămătuf din pene în cealaltă”). Fiecare floare trebuie polenizată cu o pensulă micuță din pene de găini crescute exact pentru acest scop. Asta fiindcă planeta e după Colaps, cînd albinele dispăruseră din cauza fenomenelor meteorologice, schimbărilor climatice, dezvoltării civilizației cu care albinele nu au mai putut ține pasul, a poluării și a stropirii pomilor cu pesticide (iată că la Maja Lunde nu e ca la Yōko Ogawa în romanul distopic „Poliția Memoriei”, cînd dispare și cuvîntul atunci cînd dispare obiectul, fiindcă oamenii nu uitau doar de obiecte, ci și denumirile lor). Prima naratoare a romanului e chinezoaica Tao, care face parte din una dintre sutele de echipe de polenizatoare manuale. Acasă are un soț – Kuan, și pe copilul Wei-Wen, de 3 ani. La opt ani copiii își încheie deja școlarizarea și sînt trimiși la polenizare, nu mai au copilărie, trăiesc „o ne-viață”. Tao a auzit că pe vremuri veneau turiști să vadă pomii fructiferi și se întreabă dac-o fi fost frumoși, nu știe, că pentru ea pomii fructiferi înseamnă doar muncă. După serviciul istovitor, Tao încearcă din răsputeri să-și educe copilul și să-l învețe chestii elementare, dar băiatul e tare răsfățat, îndărătnic, neascultător, egoist, neinteresat („- Dacă eu am trei boabe de orez, iar tu doar două, cîte avem împreună? Am luat două boabe de orez din farfuria mea şi le-am pus în farfuria deja goală a lui Wei-Wen. / - Dar de ce tu să ai trei, iar eu numai două? spuse Wei-Wen, care, privind în jos la boabele de orez, se bosumflă”). Cînd Tao se plînge că îi e greu, Kuan o încurajează, spunîndu-i că ar trebui să fie fericiți, pentru că se putea mult mai rău – să locuiască în Europa, de exemplu, deci în viziunea Majei Lunde în viitor Europa va decădea îngrozitor (bine că nu-i autor Vladimir Sorokin, că romanele lui sînt urmate întocmai în destul de scurt timp de realitate, din păcate, și previziunile lui sumbre se adeveresc negreșit). Cînd, în sfîrșit, au o zi liberă, cei trei ies în natură, iar copilul le scapă din vedere și pățește ceva îngrozitor, fiindcă îl găsesc nemișcat și îl duc la ambulanță, care li-l ia. E a doua pierdere subită pentru Tao, căci tot așa i-a fost luată și mama. Deși foarte bine păzit, Tao reușește să intre în spațiul cu spitalul unde a fost dus fiul ei paralizat de-odată, dar s-a convins că nu e acolo, așa că se duce la Beijing, în căutarea lui, numai că acum Beijingul e mai degrabă un oraș părăsit („Eram, în continuare, în țara nimănui). Dar tot s-a găsit cine s-o jefuiască... În fine, într-un tîrziu insistențele lui Tao sînt răsplătite și aceasta e dusă la Li Xiara, „liderul Comitetului”, care îi explică lui Tao că Wei-Wen e acum un simbol, e simbolul reîntoarcerii albinelor, fără de care viața lui homo sapiens nu e posibilă, iar ea, mama lui, acum are alt scop în viață: „Cu o zi în urmă venise pentru ultima dată. Nu mai aveam ce să vorbim, îmi spusese ea. Trebuia să plec acasă, în orăşelul meu, să-mi las deoparte durerea şi să împlinesc un nou ţel. Voia ca eu să ţin cuvîntări în public, să vorbesc despre Wei-Wen, despre revenirea albinelor. Despre scopul pe care ni-l fixaserăm amîndouă, respectiv ea: să crească albinele într-un cadru supravegheat, să facă o apicultură utilă, să le cultive ca pe nişte plante, în speranţa că ele se vor reproduce rapid, astfel încît totul să fie din nou ca odinioară. Mă asigurase că Wei-Wen urma să devină un simbol. Iar eu aveam să mă transform din mama îndoliată în mama care reuşise să înţeleagă întreg contextul şi care se pusese la dispoziţia comunităţii. „Dacă eu, care am pierdut totul, pot, atunci puteţi şi voi.” Nu-mi dădea de ales. Ceva din interiorul meu a înţeles de ce. Am înţeles că şi ea făcea ce trebuia, sau ce credea ea însăşi că trebuie să facă. Chiar şi aşa, tot nu ştiam dacă aveam să reuşesc, dacă aveam resursele necesare să fac ce-mi cerea. Pentru că singurul lucru care îmi dădea un sens în viaţă era el. Faţa lui. Încercam să mă agăţ de ea, de faţa lui încadrată de feţele noastre, a lui Kuan şi a mea. El se uita în sus la noi. „Mai vreau. Mai vreau. Unu, doi, trei, şi hop.” Cravata roşie care flutura în vînt. A doua zi urma să plec. Wei-Wen rămînea în continuare aici. Ulterior, puteam să-i fac o înmormîntare frumoasă. Dar nu era important. Corpul lui mic şi rece, acoperit cu un strat de gheaţă, nu mai semăna oricum cu el. Faţa aceea nu mai era a lui, nu mai semăna oricum cu cea pe care mă străduiam să mi-o amintesc”.

Pe al doilea narator, William, începutul cărții îl surprinde în Anglia anului 1852. Cîndva a fost o mare speranță, a avut o afacere cu semințe și a iubit foarte mult științele naturii, acum e tatăl „unui număr incredibil de mare de fete” (șapte) + un băiat, primul copil, Edmund, în care-și pune mari speranțe. Soția, Thilda, tapetează toată casa cu un brocart galben, ceea ce-l tulbură la maximum și-l aruncă la pat la propriu, îl îmbolnăvește cronic de o suferință necunoscută în acele vremuri nici de medici (după simptome – pică în depresie). Nevastă-sa îl înștiințează c-a închis magazinul și că nu mai au bani, vine să-l vadă – prima oară de cînd s-a retras – și fiu-so, care-l îndeamnă să facă ce-i place, iar cînd se trezește, găsește pe masă cartea „Noi observații despre istoria naturală a albinelor”. Crede că i-a lăsat-o fiu-so și se ridică, se bărbierește („Din oglindă mă privea fix un alt bărbat”), își revine. Comandă toate cărțile despre apicultură și descoperă că nimeni n-a creat stupul la care visează, ăla care să-i permită apicultorului să observe și să conducă activitatea interioară a stupului. Își cumpără un stup de paie și începu să studieze viața albinelor. Deschide și magazinul de semințe, iar oamenii au venit buluc, la aflarea veștii că și-a revenit. Iar seara îl așteptau acasă cărțile. În sfîrșit, putea și să muncească, și să se ocupe de propria pasiune. Iar lîngă el – sau lîngă stup – e mereu una din fetițele lui, Charlotte, la fel de interesată de albine și natură, tot timpul atentă cu tatăl ei, gata să-i sară în ajutor. După ce a studiat atent viața albinelor, a inventat un nou tip de stup, pe care l-a și comandat/primit, încîntat ca un mire. A mutat albinele din stupul de paie în stupul nou, din lemn. Abia a așteptat să-și prezinte invenția lui Rahm, autoritatea supremă în apicultură, iar cînd acesta îi spuse că a reconstruit stupul lui Dzierzon, dar se bucură că și-a revenit, William e profund dezamăgit, se duce la magazin și adoarme cu capul pe tejghea. Cînd trece pe lîngă birt, îl vede pe fiu-so trăgîndu-și-o cu fosta lui angajată, vulgară, scîrboasă și mult mai în vîrstă decît el („Era un „nu” care însemna de fapt „da”, urmat de chicoteli energice. Abia atunci i-am recunoscut vocea. Era Alberta. Nici măcar nu aveam nevoie s-o văd ca să ştiu deja, cu absolută siguranţă, cum sînii ei mari îi ieşeau din decolteu şi să simt mirosul pătrunzător al adînciturii dintre ei ajungînd pînă la mine. Cineva se îndesa în ea, săpînd cu mîinile în toate curburile corpului ei, bolborosind, ameţit, cuvinte incoerente, spre gîtul ei, subjugat fiind de propria dorinţă, de propria intoxicaţie, de propria poftă, adîncindu-se în acest fruct căzut, acest fruct care avea să putrezească şi care, curînd, avea să expandeze timp de nouă luni în ceva de nerecunoscut. Părea un băiat tînăr, judecînd după silueta deşirată, să fi avut vreo cincisprezece-şaisprezece ani, cu vocea încă răguşită şi proaspătă. Era mult mai tînăr decît ea, iar la ora asta ar fi trebuit să fie acasă, în pat, să doarmă sau poate să citească, să studieze, să facă planuri de viitor, ca să-i facă pe alţii mîndri de el, să-şi facă un nume. O uşă se deschise, iar lumina dezvălui identitatea tînărului cu care Alberta făcea sex în picioare şi care începuse mult prea devreme procesul de putrefacţie, absorbit de ceea ce îşi imagina el că ar fi pasiunea, tînărul care chiar în acest moment era pe cale să-şi pericliteze întreaga existenţă, dar nu mă vedea pe mine, tatăl lui, care crezusem că viaţa mea atinsese de mult punctul cel mai de jos, dar simţeam, în această clipă, cum îmi fuge pămîntul de sub picioare. Edmund”). În fine, William își dă seama că Charlotte i-a adus cartea care l-a ridicat în picioare, ea i-a fost mereu alături, a insistat să mănînce, i-a citit, a ținut magazinul ordonat și curat cît timp el vegeta...

George este apicultor și trăiește în SUA, în 2007, și își întîmpină fiul, Tom, care se întoarce acasă, după mai multă vreme, mult mai sfrijit decît plecase, mai slăbit, mai palid, mai lipsit de chef („ședea tot ca o cîrpă pe locul de lîngă mine”, „arăta ca o pară scorojită”, „se mișca mai încet ca melcul”). Învață la un colegiu pe care i-l plătește George, care află, la masă, că fiu-so s-a hotărît să nu mai mănînce carne, ceea ce-l înfurie pe tată, iar Emma, mama lui Tom, încearcă să-i împace. Tom: „Cu ce te afectează pe tine dacă nu mănînc eu carne? Atîta timp cît continui să mănînc miere?” Numai cu trei zile înainte să plece Tom, George încearcă să-l scoată pe acesta la stupi („Albinele mele trebuiau să trăiască în cele mai bune condiții”), știa că înainte se distra la curățarea stupilor („Aveam 324 de stupi și 324 de regine, fiecare cu colonia ei de albine, plasate în diferite locuri din întreg districtul”). Acum băiatul îl refuză, dar pînă la urmă tatăl se impune. La stupi, Tom îi spune că e încurajat de profesorul de engleză să scrie „mai mult” și să continue studiile cu un doctorat. Dar nu pentru engleză l-a trimis George la studii, ci pentru a dezvolta ferma pe viitor, să învețe marketing, economie, din astea utile, „să extindă, să modernizeze, să rentabilizeze afacerea. Și, poate, să creeze o pagină de internet ca lumea. Chestii de-astea ar fi trebuit să-nvețe. De aceea făceam noi sacrificii și economii pentru bani de școală, încă de pe vremea cînd era cît un nod. Nu ne-am permis nici măcar o vacanță în toți acești ani, nici măcar una. Totul mergea în contul pentru colegiu”. Dar Tom e atras de scris, nu de apicultură, practic e primul Savage neinteresat de albine. George are în sufragerie un tablou cu schițele standard ale lui William Savage. În spatele lor se află o istorie pe care familia lui o păstrase. Abia la sfîrșitul romanului (la pagina 337) aflăm că prima femeie din familia lui care a ajuns în SUA e Charlotte, unica fiică a lui William Savage rămasă nemăritată, care a ajuns în SUA doar cu un copil și un cufăr, în care era toată viața ei, inclusiv schițele tatălui ei, care n-a obținut nimic pentru ele doar fiindcă altcineva i-o luase puțin înainte și brevetase – pe altă parte a planetei – invenția. Iar cînd albinele au început să dispară, oricît de mare grijă avea el de ele, și fenomenul acesta avea și un nume – Colony Collapse Disorder/sindromul dispariției coloniei, George s-a înfuriat atît de tare, încît a distrus tabloul și schițele strămoșului său... 

Trei linii de subiect din trei epoci și continente diferite, care se derulează pe rînd, împletindu-se, fiecare cu protagonistul și povestea ei. Se sare de la o voce narativă la alta și tot așa, dar capitolele sînt scurte și captivante, așa că nu ai timp & cum să uiți ce s-a întîmplat pe celelalte continente cu celelalte personaje principale din celelalte linii de subiect. Probabil că Maja Lunde a gîndit și scris cap-coadă fiecare poveste în parte, abia apoi le-a despărțit & lipit în capitole intercalate și a întrepătruns cele trei povești de viață fascinante și dramatice.

Citind tot mai mult, descoperi, încetul cu încetul, tot mai multe chestii, linii de subiect, fire care încep să se lege, să prindă sens și pentru cititor. Cei din familia Savage din prezent, cu George personaj principal, știu că Charlotte, prima femeie Savage care a descălecat în SUA, a venit doar cu o valiză și un copil despre al cărui tată nu se știe nimic. Doar la sfîrșitul romanului aflăm, din linia de subiect din Anglia secolului 19, că e copilul fratelui său curvar și bețiv, Edmund, care nu e în stare să-l crească, iar mama copilului a murit la naștere. Așa că fata care l-a salvat pe tatăl său, William Savage, îl salvează și pe nepotu-so, pe care-l crește ca pe propriul copil, doar că în altă țară, pe alt continent, în altă lume, practic.

Stupul Savage, gîndit și creat de William Savage, împreună cu fiica sa extraordinară, Charlotte, în 1852, în Anglia, n-a fost omologat atunci doar pentru că un alt savant l-a creat în același timp, pe alte meridiane, și a reușit să-l înregistreze înaintea lui William, care, astfel, a căzut iar în acea boală despre care atunci nu se știa, depresia, iar stupul lui nu a adus familiei nici faimă, nici bani. Schițele aduse de Charlotte în SUA au fost distruse, în linia de subiect din prezent, de George, furios pe moartea subită a albinelor, în urma sindromului dispariției coloniei. Dar au fost descrise exact de fiul său, Tom, în unica sa carte, „Apicultorul orb”, iar în planul din viitor, din China, după această descriere din carte e recreat stupul Savage, care salvează omenirea, pentru că datorită lui reapar și se înmulțesc din nou albinele, care țin în viață și omenirea așa cum o știm. Fiindcă așa cum înțelesese George că ne putem distruge unii pe alții, oamenii și albinele, la fel ne putem ține în viață unii pe alții, noi, oamenii și albinele („M-am ridicat din nou. Am rămas în picioare privind albinele, care şi ele se luptau acolo jos, în stup. Luptau pentru viaţa de zi cu zi, pentru urmaşele lor, pentru suficient polen, pentru miere. Şi ele urmau să moară. Nu era viabil nimic din ce făceam. De fiecare dată cînd deschideam un stup, avea să fie exact ca acum. Acelaşi sentiment de incertitudine, dacă sînt vii sau dacă au dispărut. N-avea nici un sens. N-avea nici un sens. Toţi muşchii corpului îmi erau încordaţi. Toată puterea mea se concentră într-un singur picior, cu care am lovit. Stupul căzu pe jos cu o bubuitură şi un roi de albine se ridică în aer. Am scuturat ramele. Iar acum albinele erau peste tot. Enervate şi înfricoşate. Voiau să mă atace, să se răzbune pe mine. Le-am călcat în picioare, am călcat puietul în picioare, copiii lor. Dar sunetul era absent, aproape imperceptibil. Nu era precum acela al sticlei zdrobite în picioare. Totuşi, nu m-am oprit. Am continuat să le distrug. Să le zdrobesc. Să le rup aripile. Pentru că mă năruiseră pe mine. Şi apoi am înţeles. Cît de uşor era. Ne puteam distruge unii pe alţii. Stăteam în mijlocul unui nor de albine nervoase. Se năpusteau asupra mea. Cît era de simplu! Am ridicat mîna la fermoar, la plasa de protecţie. Trebuia doar s-o ridic. Să-mi scot pălăria de pe cap. Să-mi dau jos mănuşile. Să trag repede de fermoar în jos – să ies din combinezon. Să-mi arunc cizmele. Şi să rămîn aşa acolo, lăsîndu-le să-şi ducă treaba pînă la capăt. S-ar fi apărat înţepîndu-mă. Şi-ar fi înfipt acele în mine, dîndu-şi viaţa pentru a o lua pe a mea. Dar de data aceasta nu mai era tatăl meu în preajmă, să mă ia în braţe şi să mă ducă departe de ele, în timp ce norul de albine, deasupra noastră, ne urmărea pînă la rîu, unde ne scufundam amîndoi sub apă, rămînînd acolo pînă la dispariţia pericolului”).

Trebuie să menționez că romanul „Istoria albinelor” de Maja Lunde a avut un mare succes internațional, apreciat de cititori, critici, scriitori și jurii. Bestseller internațional publicat în 35 de țări, cu peste un milion și jumătate de exemplare vîndute, Bokhandlerprisen (Premiul librarilor norvegieni) și Fabelprisen (Premiul Fabel pentru literatură fantastică) în 2015 (anul apariției cărții), cea mai bine vîndută carte în Norvegia în 2015, cea mai bine vîndută carte în Germania în 2017, doi ani consecutiv în topul Der Spiegel, selectată în cadrul programului Books at Berlinale în 2017, una dintre cele mai vîndute zece cărți în traducere din Marea Britanie în 2018, roman în curs de ecranizare. Iar după „Istoria albinelor” Maja Lunde a mai publicat romanele „Istoria apelor” și „Ultimii cai din stepă”, ambele traduse și-n română și publicate la aceeași editură – Humanitas Fiction, în Raftul Denisei. Lectură plăcută și utilă!

 

Maja Lunde, „Istoria albinelor”, Humanitas Fiction, 2019

Traducere de Sanda Tomescu Baciu