„Tu și alte femei” de Dumitru Crudu, Ed. Cartier (fragmentiuk)
Dumitru Crudu
„Tu și alte femei”
Editura Cartier
(fragmentiuk)
Beatrice era singură la masa aia de lângă fereastră, iar eu eram singur de un an de zile, dacă nu punem la socoteală și noaptea cu găgăuzoaica aia voluptuoasă, dar eu zic să n-o punem la socoteală, pentru că a fost doar o singură noapte. Silviu, nepotul poetului Emilian Bucov, m-a adus în barul ăsta. Acolo, mi-a spus pe Ștefan cel Mare, înainte de a o cârni la deal, o să putem agăța câte fete o să vrem. La doi pași de barul ăla de pe Mateevici, pe Silviu l-a zbârnâit nevastă-sa, care urla în telefon că s-a răsturnat de pe scaun și și-a rupt mâna, iar el dracu’ știe pe unde umblă. Vin cu salvarea acasă, a potolit-o Silviu, și l-a țârâit la Spitalul de Urgențe pe un medic cunoscut, iar eu am rămas cu el până a urcat în ambulanță, eu, care de un an de zile eram singur. Beatrice era singura femeie din bar, singură, la masa de lângă geam în care i se scurgea imaginea ei vaporoasă, iar eu eram singurul client încremenit în mijlocul barului în fața a trei mese libere, dintre care două se aflau alături de ea. Am ales-o pe a treia, pe cea la care stătea ea. Fata cu părul roșcat. Totuși nu m-am așezat fără permisiunea ei, ci mai întâi am întrebat-o dacă îmi îngăduie să fac lucrul ăsta. Preț de câteva clipe, m-a privit foarte atent, după care m-a invitat să iau loc pe scaunul de vizavi. M-am așezat acolo unde mi-a arătat ea cu mâna că pot să mă așez. Bea vin. Aproape că își terminase sticla și am mai comandat eu una, servind-o și pe ea. Am ciocnit. Româna ei era foarte proastă și am trecut la rusă, doar pentru a o putea cuceri. După ce m-a lăsat Tanța în urmă cu un an, nu a fost o zi în care să nu fiu singur, exceptând acea noapte de vis cu Sveta, care însă nu a putut sfărma lanțurile de fier în care m-a încătușat singurătatea mea. Speram că în noaptea asta să mi se îndeplinească din nou visul pe care-l cloceam cu atâta patimă în mine de douăsprezece luni de zile: ca să mă culc din nou cu o femeie și pe acea femeie să n-o cheme Tanța sau Sveta. Pentru a mi-l realiza, eram gata să stau chiar și în cap. Am observat că avea o carte deschisă lângă paharul ei de vin. Deci citea. Înainte să apar eu, ea citea. Bea vin și citea. Am observat cum se chema și romanul și cine l-a scris. Liudmila Ulițkaia – Vaș iskrenii Șurik. Îl citisem și eu și îmi plăcuse foarte mult. I-am povestit pasaje întregi, lăsând-o cu gura căscată. La orice se așteptase, numai nu să întâlnească printre bețivii din barul ăla vreun tip care s-o fi citit pe Ulițkaia. Cred că cu asta am și dat-o gata. Am văzut cum i s-au umezit ochii și am înțeles care e punctul ei slab: literatura rusă, și am hotărât să plusez pe asta și am început să-i povestesc tot ce știam și citisem eu din literatura rusă, provocându-i o uimire nețărmurită. De unde eu, un român verde, puteam să cunosc atât de bine literatura rusă. Ei i se părea asta neverosimil, nebănuind nici cu spatele care erau scopurile mele. Când i-am spus că am citit „Casa Pușkin” de Andrei Bitov, mi-a strâns mâna și m-a privit înduioșată. Eu îi vorbeam despre „Casa Pușkin” (reconstituind scene din roman și caracterizând personaje) tot mai înflăcărat și mai înflăcărat, atât de înflăcărat, încât ea uită să-și mai retragă mâna pe de mâna mea. Când i-am povestit că am citit și „Rezervația Pușkin” al lui Serghei Dovlatov, mi-a apucat și cealaltă mână, uitându-se la mine cu niște ochi de căprioară. Am profitat de ocazie și mi-am tras scaunul lângă ea, îmbrățișând-o. Nu s-a opus. Ba chiar și-a culcat capul pe umărul meu, așa cum fac doar îndrăgostiții adevărați și așa cum făcea și Tanța pe vremuri, înainte de a-mi da pașaportul. Beam vin și povesteam aproape că într-un glas despre „Doctor Jivago” sau despre „ Maestrul și Margareta”. Și-a lăsat paharul pe masă și m-a sărutat când i-am spus că am citit și celebra piesă a lui Mihail Bulgakov – Ultimele zile –, unde e vorba despre ultimele zile din viața lui Pușkin. I-am reprodus scenă cu scenă întreaga piesă și ea m-a pupat din nou. Beam vin, ne pupam, povesteam despre Ultimele zile, ne strângeam mâinile și ne priveam cu o infinită duioșie. Nu am pregetat să-i recit și câteva din poemele Marinei Țvetaeva, pe care le-am învățat pe de rost la Tbilisi, ca s-o cuceresc pe profesoara noastră de literatura rusă și n-am cucerit-o. Foarte mult timp am crezut că le-am învățat degeaba, dar acum se pare că îmi erau de un mare folos. Barul se închidea și barmanii ne-au dat afară. Se pare că eram ultimii clienți. Nici n-am observat când au plecat ceilalți. În stradă, ea m-a îmbrățișat și nu voia să mă lase să plec. Mă ruga să-i recit noi și noi poeme de Țvetaeva. Atât de îndrăgostit am fost de profesoara mea de literatură, că am învățat o duzină de poeme și i le-am recitat Beatricei pe toate. După fiecare poem, ea mă îmbrățișa și mă pupa sau îmi îngăduia mie s-o pup și s-o îmbrățișez. După ultimul poem, mă invită la ea acasă. Mi-a spus că la ea era cald și avea un vin foarte bun. Cu mult mai bun ca cel din bar. Și nici nu stătea departe. Mă târa de mână după ea, neștiind că asta era, de fapt, și dorința mea secretă. Neștiind că asta mi-am dorit din clipa când am văzut-o. S-o am, să mă culc cu ea, să fie a mea în noaptea asta. Locuia pe țuguiul dealului, în spatele monumentului soților Doina și Ion Aldea-Teodorovici, pe lângă care am trecut fără să-l privim. Un tip beat tufă cobora scările care duceau la lacul din vale lălăind un cântec fără cuvinte. În casa ei am intrat ținându-ne de mâini. Când a chemat-o pe mama ei ca să ne facă cunoștință, ea era fericită. Mama ei era profesoară de literatură rusă la Universitatea „Ion Creangă”. Pe mama o chema Ema Gavrilovna și pe ea Beatrice, dar, în ciuda acestor nume rusești, ambele erau ucrainence. Nici culoarea naturală a părului ei nu era roșcată, ci auriu. Și l-a vopsit ea singură. Nuanțele aurii nu i se potriveau cu firea ei aprinsă și pătimașă. Mama ei ne-a lăsat o sticlă de vin roșu pe masă – vin găgăuzesc, într-adevăr, mai bun decât cel din bar – și s-a retras pe neobservate. Mama ei era o ființă foarte delicată. Mi-am amintit că, atunci când ne-a deschis ușa, era îmbrăcată în pijama și m-am gândit că, probabil, am trezit-o din somn, dar nu ne-a reproșat nimic. Între timp, Ema Gavrilovna s-a îmbrăcat în haine de oraș. Doar pentru mine. Cât de delicată mai era!!! Când am rămas singuri, Beatrice m-a îmbrățișat singură, m-a îmbrățișat cu patimă, acoperindu-mi fruntea, ochii, nasul și gura cu părul ei roșcat, care mirosea atât de răscolitor. Ne îmbrățișam în picioare. Îmbrățișările din casa ei nu se puteau compara cu îmbrățișările din bar sau din stradă. Erau lungi și călduroase, ca un pulover de lână, iarna. Deși eram îmbrăcat, mă simțeam gol. O simțeam cum mi se lipește de piele ca un maiou sau o cămașă. Mă topeam în brațele ei și mă mir că încă nu luasem foc. Eu sau ea. Sau amândoi. Iar împreună cu noi și hainele noastre sau divanul, covorul de pe podea, covorul de perete, cărțile din bibliotecă, fața de masă și toată casa aia a ei necuprinsă, iar odată cu ea și Chișinăul, așa cum pe vremuri lua foc Tbilisi, Brașovul sau Flutura, arzând până în temelii, de-a valma cu mine și Oksana, cu mine și Tanța sau cu mine și Iulia. Sărutările ei mai dulci decât mierea de albină din Flutura – în Flutura se produce cea mai bună miere de albină din lume – îmi aminteau că visul meu neîmplinit de un an de zile (după ce mă părăsise Tanța – o româncă din Brașov) de-a mă culca cu o femeie, în sfârșit, era pe cale să mi se îndeplinească din nou (prima dată mi s-a îndeplinit când m-am culcat cu Sveta), iar pentru asta ar fi trebuit să le mulțumesc profesorilor mei de literatură universală de la facultatea de filologie din Brașov, adică unor români, lui Mușina, Crăciun, Dobrescu, Cis, Podoabă, că m-au făcut să înțeleg că e o mare diferență între politica imperialistă rusă și marea literatură rusă, care este umanistă în esență. Datorită lor, adică datorită unor români, acum mă săruta atât de lacom și adânc ucraineanca asta rusificată, care iubea la nebunie literatura rusă. O iubea atât de tare, încât era în stare să-i iubească și pe cei care au citit-o și o știau în amănunțime. Era a doua ucraineancă din viața mea pe care o strângeam la piept. Prima a fost Oksana și nu am s-o uit niciodată. Odată pe lună o mai visez și acum. Visez că mă întorc în Tbilisi după ea și o caut și n-o mai găsesc nicăieri. Dar despre asta mai bine să nu-mi amintesc acum. Mă întrebam: oare e mai bine să sting eu lumina sau s-o las s-o stingă ea. Vinul din sticlă se terminase, așa cum acum un an se terminase dragostea dintre mine și fata aia din Brașov. Pe care Beatrice era pe cale s-o trimită în uitare. Acolo unde-i era și locul. Când fata s-a desprins din brațele mele ude, credeam că s-a dus să stingă lumina, dar ea a mai scos o sticlă de vin din frigider. În loc de asta, eu aș fi preferat să-i scot fusta și bluza. A destupat-o și ne-a umplut paharele. Răsufla zgomotos, de parcă ar fi suit în fugă panta pe care se cocoța casa ei. Cu paharul plin ochi mi s-a așezat pe genunchi și m-a întrebat:
— Da pe „Evgheni Oneghin” l-ai citit?
Mă privea foarte curioasă. În timp ce aștepta să-i răspund, goli paharul și-l puse pe masă, și reveni la mine, scoțându-mi tricoul. Am început și eu să-i deschei nasturii de la rochie, grăbit. Am observat că-mi tremurau mâinile. M-am coborât până în zona sânilor ei clinchetitori. Palmele mi-au alunecat ca pe zăpadă peste țâțele ei goale. Erau atât de mari și de zăpușitoare. Parcă aș fi pătruns în mare. I-am atins sfârcurile cu buzele și m-am curentat. Sau m-am fript, n-am înțeles prea bine ce mi s-a întâmplat. Mâinile ei mi s-au strecurat în chilot și l-au tras în jos, eliberându-mi membrul învârtoșat ca un ciomag, încât ai fi putut să spargi și un zid cu el dacă ai fi vrut. Zidul dintre noi. L-a atins cu degetele și am simțit cum mă ia cu amețeli. L-a cuprins cu degetele.
— Ei, l-ai citit?
Cred că era ultima ei întrebare înainte de-a ne-o pune și se vede de la o poștă că era foarte importantă odată ce mi-a adresat-o tocmai acum, când galopam amândoi înnebuniți spre divanul din capătul odăii. Ne aflam pe ultima sută de metri înainte de-a ne prăbuși unul peste altul. Totuși, nimeni dintre noi încă n-a stins lumina. Cred că aștepta răspunsul meu ca să stingă lumina. După care nebunia putea începe.
— Ei bine, îți spun sincer, „Evgheni Oneghin” încă nu l-am citit.
Când i-am spus asta, mâinile mele, care i-au descheiat și ultimii nasturi de la rochie, tocmai îi pătrundeau în chilot. Un chilot roșu. Mi-a pus palmele în piept și m-a împins cu violență. Nu am căzut doar de aceea că în fiecare dimineață obișnuiesc să alerg. M-am îndoit un pic, dar n-am căzut. În schimb, mi-au căzut pantalonii pe podea și chilotul pe genunchi. Stăteam în fața ei cu pula sculată și în fundul gol, privind-o perplex cum îmi întoarce spatele și scoate de pe un raft o carte cu coperți negre. Era „Evgheni Oneghin”. Romanul în versuri, scris de Pușkin. Opera ei favorită din toată literatura universală. Din tot ce s-a scris de veacuri în literatura rusă, ea prefera „Evgheni Oneghin”. După părerea ei, „Evgheni Oneghin” era peste „Casa Pușkin”, „Rezervația Pușkin”, „Ultimele zile”, „Maestrul și Margareta” sau poemele Marinei Țvetaeva, cu toate că și acestea îi plăceau foarte mult. Dar nu la fel de mult ca „Evgheni Oneghin”. Până acum, s-a culcat doar cu bărbați care au citit romanul. Fără nicio excepție. Mă iubea, dar eu nu-l citisem. Căzusem brusc în ochii ei, așa cum ai cădea de pe un cal. Dar nu spatele mă durea, ci pula și coaiele. Mă dureau îngrozitor. Într-o clipă, și-au pierdut din valoare toate cunoștințele mele din literatura rusă. Mi-am amintit cum unul dintre profesorii mei de la facultate m-a certat că n-am citit „Evgheni Oneghin”. Atunci nu mi se păruse grav, acum mi se părea. Nici vorbă nu mai putea fi de sex în condițiile astea, iar pentru a înțelege asta, nu trebuia să fi tare deștept. Eu nu mă puteam lăuda cu deșteptăciunea mea ieșită din comun, dar, de data asta, nu inteligența m-a ajutat, ci intuiția. Am intuit că am ajuns într-un impas și mi-am tras chilotul și pantalonul peste membrul meu revoltat la maximum. Ea își încheie rochia și îmi înmână volumul, recomandându-mi să încep chiar acum să-l citesc.
— În cât timp crezi că-l vei termina?
— În trei ore.
— Ei bine, atunci eu o să vin peste două ore la tine. Goală pușcă. Și o să-ți fac și o felație, îți promit asta de pe acum. Și îți mai promit că o să te storc și de ultima vlagă, ai să vezi, dar pentru asta, trebuie să citești „Evgheni Oneghin”. Asta-i condiția mea. Eu nu mă culc cu oameni care n-au citit „Evgheni Oneghin”. Singura excepție am făcut-o cu fostul meu soț, iar pe urmă, toată viața mi-a părut rău pentru asta. Crezi că îl poți citi și mai repede?
— Încerc.
— Încearcă. Pentru că, să știi, nu doar tu suferi, ci și eu. Crezi că eu nu-s excitată? Sunt. Te rog eu, fă tot posibilul să-l citești tot și cât mai repede, dacă nu vrei să înnebunim tu aici și eu în camera cealaltă, dar să nu sari peste niciun vers, bine?
— Eu nu sar niciodată. O să fac tot posibilul.
— Of, de-ai ști cât te doresc.
— Și eu.
— Acum totul e în mâinile tale, mi-a șoptit ea la ureche și s-a fofilat într-o altă cameră, cu paharul și sticla de vin în mâini.
Preț de câteva secunde, s-a ițit prin ușa întredeschisă ca să-mi spună că o să revină peste două ore, dar a revenit mai repede. Înainte să iasă, s-a întors spre mine și și-a descheiat toți nasturii de la rochie arătându-mi sânii și sexul. Apoi a plecat, lăsându-mă cu romanul lui Pușkin în mâini, care mi se părea al naibii de lung. Era așa de lung, că mi-ar fi trebuit vreo două zile ca să-l termin. Totuși, nu voiam să renunț, mai ales după tot ce mi-a spus ea. Cu fiecare pagină pe care o citeam, mi se năștea din nou speranța în suflet că Beatrice va fi a mea în noaptea asta, și nu doar în noaptea asta, curmând perioada mea de secetă sexuală, o dată pentru totdeauna. Dar pentru asta trebuia să termin „Evgheni Oneghin”, fără să sar vreun rând sau să caut rezumatul pe net. Ea a plecat în camera vecină și eu am rămas cu romanul lui Pușkin în mână și cu pula sculată, înghițind în sec. Dar la capătul acestui roman mă aștepta goală pușcă Beatrice. Chiar ea mi-a spus asta. Mă aștepta o noapte de sex nebun, cum nu am mai avut niciodată în viața mea. La cât de bine știa să pupe, probabil că la fel de bine știa și să se fută. Nu mă îndoiam de asta. Dar, pentru a afla asta, trebuia să-l termin mai întâi pe Pușkin. Între mine și ea se înălță sfidător Pușkin. Ținând-o la distanță și protejând-o de poftele mele nesățioase. Lui Pușkin îi păsa cu cine se întinde încântătoarea studentă din ultimul an de la Medicină, îndrăgostită până peste cap de literatura rusă. O altă soluție nu aveam decât să-l citesc. Aș fi putut pleca în oraș ca să caut o altă femeie, dar nu voiam să dau privighetoarea din mână pe vrabia de pe par. O auzeam cum vorbește cu mama ei, care nici ea nu dormea. O auzeam cum i se plânge că n-am citit romanul lui Pușkin. Apoi am auzit un gâlgâit lung și mi-am dat seama că a mai dat peste cap un pahar de vin. Înseamnă că suferea și ea, nu numai eu. Intră peste un sfert de oră și mă întrebă unde am ajuns cu lectura. Avea obrajii îmbujorați. Cred că și ea abia aștepta să ajung la ultima pagină. Ca să-și țină promisiunea. Avea niște ochi așa de languroși, că mi se părea că plânge, iar când îmi vorbea, aveam impresia că îmi vorbea cu sexul ei răscolitor, pe care eu visam cu toată ființa mea să-l văd iar. Mă întrebă dacă îmi place romanul.
— Cum să nu, la nebunie. Cred că e cel mai tare roman pe care l-am citit în viața mea, i-am spus eu și ea veni la mine, mi se așeză pe genunchi cu sexul pe membrul meu, pupându-mă pe gură, așa cum nu m-a mai pupat nimeni niciodată până atunci.
Apoi se sculă și plecă, când tocmai mi se sculă și mie.
— Spor la lectură, mi-a urat ea din cadrul ușii și dispăru din tr-o lumină într-o altă lumină.
Eram pe la jumătatea cărții când m-am dat seama că eu din Pușkin nu doar „Evgheni Oneghin” n-am citit, dar nici celelalte opere ale sale, realizând cu groază că ei s-ar putea să-i placă întreaga sa creație, și atunci ce mă fac, rămân aici până-l citesc integral? O să-mi permită ea asta? Le auzeam glasurile în camera vecină. Cred că ambele erau bete și nu-și mai controlau vocile. Cea mai dezamăgită era mama ei. Profesoara de literatura rusă. Aceasta mă compara cu fostul soț al Beatricei, care, la fel, nu citise „Evgheni Oneghin” și i-a făcut viața un calvar. Aceasta susținea cu înverșunare că nu poți să ai încredere – nu poți și nu trebuie – în oamenii care n-au citit acest roman al lui Pușkin. Asemenea oameni sunt foarte dubioși, îi spunea ea. Ei sunt în stare de orice. De exemplu, vecinii lor, care nici nu au habar că există un asemenea roman pe lume, le-au cășunat numai necazuri, cât au trăit. Ea credea că un om care n-a citit „Evgheni Oneghin” nu putea fi un om bun. Ea mă suspecta și pe mine că aș fi putut fi hoț și că am pătruns în casa lor sub masca unui îndrăgostit pentru a-i tâlhări. Când Beatrice intră pentru a doua oară în cameră să mă întrebe unde am ajuns cu lectura, am observat că obrajii nu-i mai ardeau, ochii nu-i mai străluceau, iar din buzunar i se ițea mânerul unui cuțit. Deci maică-sa a convins-o că eu sunt un tâlhar și ea a început să mă trateze ca atare. Credea și ea că eu am primit să citesc Pușkin doar ca să le adorm vigilența, pe când scopurile mele erau altele. Dar atunci de ce nu chema poliția sau nu mă ataca? De ce mă îndemna să citesc până la capăt romanul? Dintr-o prea mare dragoste de literatură? Ca să-mi afle părerea despre acest roman al lui Pușkin, căreia ei i se părea că e cel mai bun din lume? Oricum ar fi, mă îndemnă să-l termin, dar nu mai veni să mă îmbrățișeze și să mă pupe. Se retrase în cealaltă cameră cu o altă sticlă de vin în mână. Doamne, dar deja era beată. Oare cât mai putea bea? Le auzeam vocile tot mai agitate și tot mai speriate. Mi se părea că pun ceva la cale. Când ea reveni pentru a treia oară, eu terminasem romanul, dar am mințit-o că mi-au mai rămas douăzeci de pagini. În ochii ei nu am mai găsit nici urmă de dragoste și niciun semn că ar vrea să-și îndeplinească promisiunea. Chifteau de ură. De o ură feroce. O ură față de un intrus, față de un străin dubios, care s-a instalat fără voia ei în biblioteca lor. O ură fără margini. Mă temeam că și-au pus în gând să mă ucidă, cu toate că eu aș fi preferat să mă dea la poliție. Nu mă ucideau, pentru că încă nu-l terminasem pe Pușkin. Mă lăsau să termin romanul ca să le spun părerea. Așa credeam eu. Acum știam că la capătul acestei lecturi nu mă mai așteaptă o partidă sălbatică de sex, ci moartea. Nu mai visam la sex, ci cum dracului să-mi salvez viața. Aveam impresia că cele două femei sunt nebune. Atât mama, cât și fiica. Sau, poate, pur și simplu băuseră prea mult. Glasurile lor mi se păreau a fi tot mai aspre și mai îndârjite. Când au devenit de-a dreptul amenințătoare, am pus cartea la loc în bibliotecă și m-am furișat afară. Terminasem „Evgheni Oneghin” și îmi plăcuse, dar acum treaba asta nu-mi mai folosea la nimic. 236 M-am ascuns după copacul ăla uriaș din capul scărilor. Afară se crăpa de ziuă. Le-am auzit răcnetele, întâi în casă, apoi în curte. Apoi le-am văzut ieșind în stradă, răcnind sălbatic, fiecare cu câte un cuțit în mână. Cred că pur și simplu au băut prea mult, iar eu prea puțin.
sâmbătă, 18 octombrie
16:00
Aula Universității Transilvania din Brașov”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu