Extrem de tare & incredibil de bun

            Înăuntru – afară e o temă foarte generoasă. Poți fi înăuntru sau în afară în mai multe feluri, poți fi înăuntru sau în afară și din punct de vedere psihic, și din punct de vedere fizic, iar unde e înăuntru pentru cineva, pentru altcineva poate fi chiar în afară. Omul fiind sub vremi dintotdeauna, uneori social-politicul îi scoate pe toți în afară, în afara localității natale, în afara zonei de confort, în afara vieții uneori. Mi se pare extraordinar momentul de durere și disperare prins de Nicolai Lilin în „Educaţie siberiană”, roman ecranizat la Hollywood, cînd se întîlnesc două trenuri venind din direcții opuse și toți oamenii din ele plîng în hohote. Unii sînt luați cu forța din Siberia și deportați în Moldova/Transnistria, ceilalți sînt ridicați din Moldova și deportați în Siberia, pentru fiecare om în parte fiind cum nu se poate mai cumplit, cînd s-ar fi putut întîmpla să fie pentru fiecare cît de bine se poate – și asta fără nici un efort. Și unii, și ceilalți sînt luați de acasă de sistem și pedepsiți, duși acolo unde pentru ei e detenție, și unii, și ceilalți ar fi vrut să rămînă la ei acasă, acolo unde s-au născut și unde se simt confortabil, în siguranță, nu duși acolo unde e acasă pentru alții („Uneori se întîmpla ca două trenuri venind din direcţii opuse să se întîlnească: într-unul era lume din partea europeană a continentului care era trimisă în Siberia, iar în celălalt situaţia era opusă. Dintr-un tren auzea strigîndu-se: - O, Doamne, ne duc în Siberia! E mult prea frig acolo, o să murim cu toţii! Şi din celălalt se auzea răspunsul: - Iisuse Hristoase, ne duc în Europa, nu tu păduri, numai dealuri sterpe, o să murim de foame!” – trad.: Cristina Gheorghe). Firește că te poți opune să fii scos afară, precum copilul divin al lui Pascal Bruckner din romanul cu același nume („Copilul divin”), care refuză... sa se nască („întrucît lumea merge prost, iar viața e odioasă și urîtă”). Dar de fiecare dată – se știe – nu depinde numai de tine...

            Personajul principal din „Totul este iluminat” de Jonathan Safran Foer, Jonathan, e urmașul unui evreu ucrainean care a emigrat în SUA, iar el acum se întoarce în locurile de baștină ale bunicului său, să vadă cum ar fi fost viața lui dacă bunicul ar fi rămas în Ucraina și el s-ar fi născut și ar fi crescut aici, pe malul Mării Negre, nu în SUA. Deci, vine de la (a)casa lui de acum la acasă al străbunilor, care, dacă ar fi rămas aici, ar fi fost și acasă al lui.

La asta m-am gîndit imediat ce mi-a spus Anca tema noului nr. al revistei Golan, înăuntru – afară, și am hotărît să recitesc, exact după 10 ani, unul din romanele mele preferate de atunci, „Totul este iluminat” de Jonathan Safran Foer, pe care vi-l recomand din start (toate cele trei romane ale sale sînt publicate la noi de Editura Humanitas Fiction). Protagonistul cărții, tînăr scriitor american, se întoarce în Ucraina străbunicilor ca să vadă cu ochii lui ţara de unde vine bunicu-so şi unde ar fi trăit el acum dacă acesta nu ar fi emigrat în SUA din cauza războiului. A doua sa misiune e s-o găsească pe fata celor care l-au salvat pe bunicul lui de naziști, Augustine, unica persoană din familie care ar mai putea să mai fie în viață (are o fotografie cu ei).

După ce se întoarce în SUA, Jonathan, americanul, şi Alex, noul său prieten din Odesa, traducătorul său din Ucraina, îşi scriu scrisori. Scrisorile odesitului sînt scrise într-o engleză „nu de categoria întîi”, care mi-a amintit de Pygmy al lui Chuck Palahniuk, ceea ce distrează cititorii și înveselește la maximum povestea („Precum știi, nu sînt de categoria întîi la engleză. În limba rusă, ideile mele sînt afirmate anormal de bine, însă a doua mea limbă nu este așa de peste valoarea nominală. Am întreprinsat să introduc lucrurile despre care m-ai sfătuit și am epuizat tezaurul de sinonime pe care mi l-ai dăruit”; „Sănătatea lui este înfrîntă. Nu posedă energia să se enerveze des și este de obicei în tăcere”; „Cred că m-a înțelesat”; „Sînt sigur că ți-ar împlăcea”; „Sînt regretat să închei această scrisoare”). Super haioase discuțiile și întîmplările care diferențiază cele două culturi – din SUA/Vest și Ucraina/Est, cum ar fi vegetarianismul și corectitudinea politică (pp. 89-92, 98-99). Scrisorile sînt despre vizita americanului şi despre cum şi-a căutat acesta rădăcinile (alături de Alex, pe post de traducător (fiindcă învață engleza la școală), bunicul său orb pe post de şofer (fiindcă tatăl lui Alex e patronul firmei care organizează revenirile astea în căutarea rădăcinilor și de ce să plătească străini, dacă-i are pe ai lui) şi potaia lor dementă, pre numele Davis Junior Junior, care se dă mereu cu capul de parbriz şi îl linge pe scribălăul american, care nu suportă nici cîinii, nici carnea, nici multe altele). Iar scrisorile americanului conţin proze scurte de-ale acestuia (la rugămintea odesitului), toate despre strămoşii săi din Ucraina, care au destine ca-n filme, soartă fantastică, relaţii incredibile etc. Bunicul său, Safran, care are o mînă paralizată, e, încă din adolescenţă, amantul văduvelor, apoi armăsarul tuturor femeilor, începînd cu sora fetei cu care se însoară, chiar din seara nunţii („a satisfăcut-o bine-bine pe sora miresei”) + 52 de virgine (p. 259); „Tatăl lui s-a apropiat de el, l-a bătut pe umăr și i-a spus, fără să știe ce spune, Ține-o tot așa”. Bunicul a agățat o țigancă la teatru, așa cum agățase și alte femei la teatru (inclusiv pe personajul feminin din Trachimbrod!). S-au iubit 7 ani, de cel puțin de două ori pe săptămînă, cum spune naratorul. Fata îl tot întreba cum își aranjează el cărțile...

În căutarea Augustinei urmărim tot felul de întîmplări și situații absurde și amuzante, dar și teribile, care ne arată două lumi total diferite și străine pentru ceilalți. Americanul nu are cum să înțeleagă viața ucrainenilor și invers. Cînd intră în casa Augustinei (cred ei), văd foarte, foarte multe fotografii și Alex își imaginează viața femeii ca un șir foarte lung de fotografii, de la una cu bunicul americanului, Safran, la asta de acum, cu ei (p. 196). Femeia zice că nu e Augustine, dar e unicul om din Trachimbrod care a supraviețuit, restul au fost uciși, iar asta e singura casă care a mai rămas din sat. Bunicul americanului, Safran, e primul băiat cu care s-a sărutat Augustine care zice că nu e Augustine, dar îl știe (mult prea) bine pe Safran, cu care s-a văzut și după război. La școală, învățau istoria Trachimbrodului, ceea ce mi se pare foarte tare (p. 261-). Augustine îi dă lui Jonathan o cutie, pe care ăștia trei o deschid și găsesc o poză în care unul e leit Alex. Bunicul o descifrează: în poză e el, bunica lui Alex, care-l ține în brațe pe tatăl lui, și Harșel, cel mai bun prieten al bunicului, pentru soarta căruia bunicul se învinovățește toată viața (p. 300). Cînd părinții lui Safran, bunicul lui Jonathan, l-au căsătorit, iubita lui țigancă l-a întrebat doar atît: „Cum îți aranjezi tu cărțile?” (și nu, nu e vorba de cărți de joc): „N-a spus: Tu ai să te căsătorești. Și n-a spus: Eu am să mă omor. Ci numai: Cum îți aranjezi tu cărțile?” Bunicul lui Alex i se destăinuie, iar Alex îi povestește, în scrisoare, lui Jonathan, cum acesta, cînd, în timpul războiului, nemții i-au dus în fața sinagogii și i-au pus, pe rînd, să demaște evreii, bunicul a fost nevoit să arate spre cel mai bun prieten al său, Herșel, ca astfel să se salveze el, soția și copilul (viitorul tată al lui Alex). Iar evreilor nemții le-au dat foc în sinagoga în care i-au băgat. Uite cum scrisorile nepoților se întîlnesc – în tema bunicilor – fiecare în rolul lui, la acele vremuri sîngeroase.  

Foarte interesante sînt și prozele lui Jonathan despre istoriile din trecut, despre originile familiei, începînd cu 1791. Iankel D. Safran pierde doi copii, unul de gripă, altul – la moară, și și-a pierdut și soția, dar nu moartea i-a luat-o, ci alt bărbat. Apoi, cînd se gîndea la sinucidere și a înțeles că nu vrea nici să trăiască, nici să moară, i se întîmplă o minune. Fetițele gemene ale rabinului au văzut cum o căruță se îneacă în rîul Brod. A venit tot ștetlul, să discute chestiunea. Au scos la suprafață tot ce era în căruță și căruța, dar n-au găsit nici un cadavru. Au descoperit doar un prunc nou născut, pe mal, pe care l-a luat rabinul acasă și care era „stră-stră-stră-stră-străbunica mea” (p. 25). Dar a trebuit să se hotărască în familia cui va merge – a cîștigat Iankel D. Și toată lumea s-a bucurat, că e un om respectat de toți și bogat, și tare vrednic. „I se dăruise un prunc, iar mie o stră-stră-stră-stră-strbunică”. A botezat-o Brod, după rîul de unde a apărut. Li s-a cerut de la centru un nume al localității, au tras la sorți și cîștigător a ieșit iar Iankel, care a ales numele Trachimbrod. Iankel o educă pe Brod cît se poate de bine, îi cumpără cele mai faine cărți, o iubește necondiționat. Ea îi răspunde cu aceeași monedă, îl crede unicul ei prieten. Pînă la 13 ani a cerut-o de nevastă toată suflarea bărbătească din zonă. De Ziua Tranchim, Brod e iar Prințesa Paradei, iar cînd se întoarce acasă, îl găsește pe Iankel mort, înainte să reușească să-i spună secretele și ce-l roade – că nu e tatăl ei natural etc. La Ziua Tranchim cîștigase concursul un flăcău din Kolki, cu care s-a măritat Brod. Acesta a hotărît să lucreze la moară, chiar dacă Brod s-a împotrivit categoric. Kolkianul a liniștit-o, dar la jumătatea celei de-a doua luni de la căsătorie a fost tăiat de o lamă zimțată, care i-a rămas în cap. La medic, îl înjură și-l jignește pe acesta, iar acasă – pe Brod (ceea ce nu se mai întîmplase), dar, totuși, fac trei copii după aceea. Kolkianul acum are dublă personalitate – ăla dinainte și unul cu creierul tăiat, unul iubitor și blînd și unul agresiv și violent. A murit în ziua în care i s-a născut al treilea fiu, făcut prin gaura din perete (locuiau în camere diferite). I s-a făcut o statuie de bronz, la care s-a cununat și bunicul lui Jonathan. Între Brod și Safran, bunicul lui Jonathan, sînt trei generații. Brod a avut trei copii cu Kolkian, toți numiți Iankel. Primii doi au murit la moară, precum tatăl lor. Al treilea, cel făcut prin gaura peretelui, e tatăl lui Trakimkolker, care l-a avut pe Kolkerbrod, care l-a făcut pe acest Safran cu biografie teribilă.

Romanele lui Jonathan Safran Foer se citesc cu mare interes și cu multă plăcere, umorul fiind omniprezent în cărţile lui Foer, care şi-a găsit stilul probabil că înainte să publice cartea de debut. Dacă încă n-aţi citit nimic scris de Jonathan Safran Foer, recomand să începeţi cu cartea sa de debut, „Totul este iluminat”, un roman extrem de tare & incredibil de bun!

Jonathan Safran Foer, „Totul este iluminat”, Humanitas Fiction (trad.: Fraga Cusin)