Andrei Kurkov
Mihail Vakulovski
„Picnic
pe gheață”
Andrei Kurkov este un
scriitor și regizor ucrainean contemporan destul de popular în străinătate, tradus
în cel puțin 36 de limbi, deținătorul premiului Золоті письменники України/Scriitorul de Aur al Ucrainei/2012, premiat
în Franța cu Ordre national de la Légion d'honneur, în fine, mare
luptător pentru Ucraina, ceea ce e foarte important de cînd Rusia putinistă a
invadat țara vecină.
Mi-am zis să fac
cunoștință cu Andrei Kurkov mai întîi prin romanul care l-a consacrat peste hotare,
prima carte a unui scriitor din fosta URSS care a ajuns pe lista celor mai bune
bestseller-uri europene, „Пикник на льду”/„Picnic pe gheață”, și am ascultat –
vrăjit – audiobookul (iar acum ascult un alt roman de Kurkov, care e chiar
continuarea acestui roman, „Закон улитки”/„Legea melcului”). „Picnic pe gheață”
s-a tradus în franceză „Le Pingouin”, în germană „Picknick auf dem Eis”, în engleză
„Death and the Penguin”, iar la noi a apărut în 2006 la editura Curtea Veche,
sub denumirea „Moartea pinguinului”. Un roman extraordinar, care ar cam trebui reeditat
– toți prietenii cărora le-am povestit despre el ar vrea să-l cumpere și să-l
citească... (Apropo de traduceri, deşi scris în rusă, cînd l-a dat la o editură
din Rusia, EKSMO/ЭКСМО, Andrei Kurkov a fost îndemnat mai întîi să schimbe Kiev
cu Moscova şi să pună în roman denumiri de străzi din Moscova în locul celor
din Kiev, după aceea – vor mai discuta:)).
Acțiunea romanului are
loc în Kievul anilor ’90, cînd era o mare dezordine în tot Estul Europei, dar
nu numai. Personajul principal, Victor, e un tînăr scriitor de proză scurtă
care, după ce s-a certat cu prietena cu care locuia, și-a luat un pinguin de la
grădina zoo din Kiev și așa s-au adunat două singurătăți, fiindcă și pinguinul
lui se dovedește la fel de trist și deprimat. Dar asta-l inspiră și, pentru că
nu e poet (deşi ar fi vrut), scrie tot o proză scurtă, pe care încearcă s-o
plaseze la vreo revistă. Un cunoscut de-al său, redactor șef la o revistă, îi
explică limpede că nu are nici o șansă cu texte de-ale sale, că e nevoie de mai
mult sînge sau sex în proze, ca să poată avea succes, iar cei de la revista
următoare la care duce povestirea i-o iau, spunînd că poate că într-un număr
prea sîngeros ar putea-o plasa, pentru echilibru, printre celelalte texte. Peste
cîteva zile este invitat respectuos în redacție de directorul revistei, care
trimite o mașină după el, ca să-l întrebe dacă ar vrea să lucreze la ei, că
și-a dat el seama că s-ar potrivi pentru o anumită rubrică. Victor acceptă pînă
la urmă propunerea, să scrie „cruciulițe”, adică necrologuri altfel despre
oamenii importanți ai Kievului, dar înainte să moară, ca atunci cînd se va
întîmpla evenimentul nefericit redacția să aibă deja necrologul, scris
original, ca o proză scurtă, despre viața decedatului. De aici încolo începe
romanul şi enigma, cînd de aventuri, cînd polițist, mereu social și
existențial, deosebit de bine scris, coerent, cu multe vorbe de duh, de-ai zice
că-s citate, cu suspans și cu umor fin sau negru, un roman pe care-l citeşti cu
cel mai mare interes pînă la finalul super tare şi cu totul neaşteptat. Un fel
de „Suflete moarte” al timpurilor noastre, un roman pe care-l recomand cu
insistență. Lectură plăcută și utilă, prieteni!
„Legea
melcului”
Cînd v-am povestit – tot în revista Golan – despre „Picnic pe gheață”, v-am spus că deja ascultam – vrăjit – audiobookul unui alt roman de Andrei Kurkov, care e chiar continuarea „Picnic-ului” – „Закон улитки”/„Legea melcului”. „Legea melcului” începe exact unde se termină „Picnic pe gheață”, adică în Antarctida, unde personajul principal, ziaristul Victor din Kiev, fugise în locul pinguinul său, Mișa, pe care intenționase să-l trimită acasă, să-și trăiască ultimii ani din viață în mediul său natural.
La Staţia Oamenilor de Ştiinţă din Antarctida Victor
se împrieteneşte cu un bancher care se ascundea acolo de mafia moscovită, care
îi spune că nici aici nu e nimic sigur, iată, tocmai fusese otrăvit (metoda
„ceaiul”) şi e pe moarte. Îi propune lui Victor să plece în locul lui,
rugîndu-l doar să-i ducă o scrisoare şi un card bancar soţiei lui din Moscova.
Aşa Victor ajunge din nou în Kiev, apoi, pe urmele pinguinului său – la
Moscova, apoi în Cecenia, iarăşi în Kiev, după care, din Split, porneşte (împreună
cu pinguinul Mişa şi trei croaţi care se dovedesc a fi criminali de război
cosovari) iarăşi spre Antarctida, crede el…
În „Legea melcului” avem şi mai multă acţiune, şi mai
multă critică socială şi existenţială, aventuri, experienţe, sex şi dragoste,
război şi pace, moarte şi viaţă. La Kiev Victor îl ajută pe un politician să
devină deputat (care îi demonstrează cum „concurenţa la alegeri e campionatul
mondial la scuipat în lungime”), la Moscova soţia tinerică a bancherului îl
transformă în obiect sexual, în Cecenia lucrează la un crematoriu clandestin,
unde trăieşte pe propria piele ororile războiului ruso-cecen, şi ruşii, şi
cecenii transformînd oamenii în scrum în acel crematoriu ilegal. Noroc că pînă
la urmă îşi găseşte pinguinul, iar sfîrşitul romanului pare smuls din filmele
lui Kusturica.
„Legea melcului” este un roman extraordinar, care
poate fi citit şi de sine stătător fără nici o problemă, dar e păcat să nu
citiţi înainte şi „Picnic pe gheață”, totuşi. Andrei Kurkov – un scriitor
ucrainean foarte bun, pe care-l voi urmări în continuare. Recomand!
Andrei Kurkov, „Закон улитки”, 2005
„Legea melcului” (tradus în engleză „Penguin Lost”),
la noi a apărut la Curtea Veche, în 2007.
„Samson
și Nadejda”
„Cerul
întunecat promitea ploaie,
dar
o promitea încă de dimineață și
oamenii
încetaseră să se mai uite în sus,
înțelegînd
că, în ziua de azi, promisiunile nu înseamnă nimic.
Nici
măcar promisiunile naturii”.
Duminică, la cafea, în ultima zi a festivalului Poezia
e la Bistrița, Mihai Marian mă înteabă dacă am văzut că Trump a fost împușcat.
„Și a murit?” – „Nu, l-a nimerit în ureche”. „Serios? Știi ce citesc acum?
„Samson și Nadejda” de Andrei Kurkov, roman în care personaj foarte important e
urechea tăiată a lui Samson din titlu”.
Deschid pagina de facebook a lui Andrei Kurkov: „Odată
cu apariția romanului „Samson și Nadejda”, unde un rol important îl joacă
urechea retezată a lui Samson, scrie scriitorul ucrainean, urechile devin din
ce în ce mai importante! Ele pot decide chiar și soarta Statelor Unite ale
Americii și a universului! Aveți grijă de urechile voastre! Fiți atenți la ce
și pe cine ascultați!”
Am mai scris la Golan – încîntat – despre două romane
ale lui Andrei Kurkov, pe care vi le-am recomandat cu încredere: „Legea
melcului” și „Picnic pe gheață”, alea cu pinguinul Mișa.
Noul roman al lui Andrei Kurkov, „Samson și Nadejda”
(Editura Paralela 45, traducere impecabilă a poetei Diana Iepure) e un roman
istoric, social, dar și polițist, de aventuri, un (retro)detectiv care se
citește cu cea mai mare plăcere, chiar dacă curge mult sînge acolo. Acțiunea
are loc în 1919, în Kiev, la răscruce de vînturi, cînd încă nu era la conducere
o anume forță politică și fiecare mișcare armată (inclusiv echipele de chinezi
roșii!) încerca să acapareze puterea prin forță. Începutul e foarte puternic,
de neuitat: într-un pogrom al cazacilor călare, Samson rămîne în viață doar
datorită faptului că tatăl său, pe care cazacii l-au omorît despicîndu-i capul
cu sabia, a reușit să-l împingă, așa că fiul său a scăpat doar cu o ureche
tăiată. Aia a fost ziua în care întreaga lui viață de pînă atunci fusese
anulată, pentru că Samson rămîne orfan și singur în apartamentul familiei,
tatăl lui fiind îngropat în mormîntul familiei, alături de mama și sora lui
Samson. În camera tatălui găsește pașaportul familiei, făcut acum cîțiva ani,
în 1913, cînd tatăl său visa să călătorească împreună, părinții și cei doi
copii, prin Austro-Ungaria. Acum nu mai era nici Austro-Ungaria, nici soră-sa,
nici mamă-sa, nici taică-so. Samson își dă seama în scurt timp că urechea tăiată
e exact precum cealaltă, aude și îi transmite lui tot ce aude. Vecina, o văduvă
de vreo 40 de ani, îi zice că acum e orfan și e greu singur, ar trebui să se
însoare. Îi face cunoștință cu o tînără, Nadejda, care, deși din familie veche,
bună, vrea să devină om nou, se angajează la noua putere, se face utilă pentru
societate. Între timp, soldații roșii confiscă din casele oamenilor, pe care-i
și ucid, dacă nu le convine ceva, le ocupă apartamentele. Și Samson se trezește
cu doi în casă, care ocupă camera tatălui (au impresia că acolo se vor putea
apăra mai ușor, dacă ar fi atacați). Atunci urechea din cutie se face utilă și
Samson aude tot ce uneltesc ăia în șoaptă, după ce se culcă. La primul
„subotnik” o întîlnește pe Nadejda din titlu. Biroul tatălui a fost confiscat
și dus la miliție, și Samson a alergat după căruță, iar șeful îl pune să scrie
amănunțit despre cine e el și ce e cu biroul, apoi îi spune că are nevoie de
oameni educați și curajoși și-i propune să rămînă să muncească la ei, chiar în
această cameră, la biroul lui taică-so și, cireașa de pe tort, i se va da și
armă. Soldații roșii îl pun pe Samson să-i ajute să scape de păduchi – jumătate
de oră pe care n-o va uita niciodată, dar pe care nici n-o va povesti nimănui
niciodată. Pînă la urmă ăștia doi au fost arestați pentru tîlhărie și încercare
de a dezerta. Și pe casa croitorului ucis, în beciul căruia Samson a găsit
argintul, și, mai apoi, pe casa lui, cineva a scris „Așteaptă moartea!” Fostul
popă Holodnîi, acum coleg cu Samson, milițian, îl ajută să-și limpezească
gîndurile. Samson înțelege că și Jacobson (înscris la evidența populației, unde
lucrează Nadejda, în casa croitorului), și el sînt amenințați de foștii lui
chiriași, soldații roșii, ajunși la pușcărie. Holodnîi înnoptează la Samson, ca
să-i înfrunte și, într-adevăr, noaptea au fost atacați de Anton și un alt
soldat al Armatei Roșii, pe care i-au împușcat. După cîteva ore la sediul
miliției, Samson se hotărăște să se ducă, singur, la Jacobson, să-l anunțe că
nu mai e în pericol și să-i pună cîteva întrebări legate de argintăria din
beci.
Finalul cărții e surprinzător și cititorul află ce s-a
întîmplat mai departe cu Jacobson și cu însuși Samson doar datorită urechii din
cutiuță. Oricum, Andrei Kurkov ne anunță în încheierea epilogului că, deși
romanul s-a sfîrșit, „urmează continuarea”. Așa cum pinguinul Mișa nu s-a
mulțumit cu un singur roman, nici pentru Samson și Nadejda nu e suficient
„Samson și Nadejda”, altfel nu s-ar justifica nici titlul, pentru că sfîrșitul
romanului îi prinde pe cei doi simpli tovarăși de apartament, nici măcar tovarăși
de cameră. Încă un motiv să așteptăm cu nerăbdare continuarea!
În 2024, romanul Samson și Nadejda i-a adus lui Andrei
Kurkov a doua nominalizare consecutivă pe lista lungă Booker Prize, a cărui
juriu a explicat așa nominalizarea: „Samson și Nadejda, surprinzătoarea carte a
romancierului și jurnalistului ucrainean Andrei Kurkov, este un roman polițist
a cărui acțiune se desfășoară în Kievul anului 1919, în perioada de haos,
schimbări de putere și violență ce a urmat războiului. Andrei Kurkov abordează
toată această brutalitate prin bine-cunoscutul său simț al ironiei și al
absurdului. Astfel, un tînăr student la inginerie își vede tatăl ucis de cazaci
și, cîteva clipe mai tîrziu, o sabie îi retează urechea dreaptă. Reușește să o
recupereze și să o păstreze într-o cutie. El va descoperi în curînd că urechea
continuă să audă – îi transmite zgomotele pe care le captează uneori, chiar și
de la distanță. Inspirat de dosarele poliției secrete bolșevice din perioada de
după Primul Război Mondial, romanul lui Kurkov creează o atmosferă complexă,
care merge de la literatura rusă din secolul al XIX-lea și până la actualitatea
războiului din Ucraina (deși volumul a fost publicat înainte de invazia lui
Putin)”. Iar Andrei Kurkov spune că pentru el „această nominalizare a fost o
veste foarte plăcută, mai ales că e pentru un roman despre istoria Ucrainei și
a Kievului și pentru un roman care e legat de realitatea actuală, pentru că,
între evenimentele care s-au întâmplat în 1919, cele din 2022 și cele care se
întâmplă astăzi, se pot face foarte multe paralele. (…) Mă
tem foarte mult să nu uităm de Ucraina. Această carte este, de asemenea,
una dintre modalitățile de a le reaminti oamenilor despre cultura ucraineană”.
Așadar, cititorul român poate citi un roman care încă culege premii literare
internaționale, în curs de traducere în multe alte limbi, un roman
cinematografic după care sper să se facă și un film artistic sau o piesă de
teatru.
Comentarii
Trimiteți un comentariu