Răspuns la ancheta revistei STEAUA
M-am născut în august, cînd părinţii mei absolveau
Facultatea de Filologie şi intrau în cîmpul muncii. Datorită lor, primele mele
amintiri sunt legate de cărţi şi de literatură (şi aşa vor fi şi ale lui
frate-meu, fireşte). Nu-mi amintesc casa noastră fără bibliotecă, probabil c-au
adunat cărţile în timpul studenţiei şi le-au adus la bunici, cum vom face şi eu
cu frate-meu peste cîţiva ani, cînd vom învăţa la aceeaşi facultate, aceeaşi
universitate, în acelaşi oraş, la aceeaşi adresă, doar că deja din altă ţară. Cînd
eram foarte mic, tata se juca cu mine de-a poezia. Îmi amintesc perfect cum construiam
– rînd cu rînd – poezia, un rînd spunea el, unul – eu şi tot aşa, pînă cînd
hotăram să-i punem punct şi să începem alta sau să facem altceva. Exact la fel
s-a jucat peste cîţiva ani şi cu frate-meu, mai mic cu 6 ani decît mine. Doar
că cu el s-a jucat de-a proza, ei „scriau” poveşti, iar eu îi ascultam cu gura
căscată, pentru că ăsta micu’ avea de atunci o imaginaţie fabuloasă şi avea şi
talent actoricesc, încît uneori tata se aşeza pe scaun ca să rîdă mai în voie.
Rezultatul acestui joc – eu mă cred mai poet decît prozator, el – mai prozator
decît poet, deşi scriem amîndoi şi poezie, şi proză, şi dramaturgie, şi critică
literară. Cînd am mai crescut, încerca să ne ajute să alegem ce să citim. El ne
propunea cele mai frumoase cărţi din copilăria lui şi ce credea că ar trebui să
ni se potrivească, iar noi îl cam sabotam şi alegeam alte cărţi din bibliotecă
(mai din spatele rafturilor, de obicei). Observînd asta, ne-a păcălit: se lăsa
văzut cu „Aventurile lui Cepelică”, de exemplu, apoi o ascundea. O căutam şi o
citeam pe ascuns, ca şi cum ar fi fost descoperirea mea („Unde sunt eu, acolo
sunt lacrimi” – şi acum îmi amintesc faze din cărţile citite atunci). Aşa am
„descoperit” toate cărţile pe care, altfel, le-aş fi respins, iar frate-meu a
avut şi mai mare noroc – n-a trebuit să citească „operele” din programa
şcolară, adică autorii realismului socialist, ci citea doar din ce-i spuneam eu
că mi-a plăcut. Şi nu era vorba doar de clasici, înainte să vină la facultate
citise deja toate cărţile importante de teorie literară, era la curent cu
literatura universală, citise şi cele mai bune antologii de poezie, fie în
română, fie în rusă, şi-i citise şi pe tinerii scriitori de pe ambele maluri
ale Prutului, de la „optzecişti” la Dumitru Crudu. Tata ne-a fost profesor de
literatură, aşa că nu ne-a învăţat numai acasă, ci şi la şcoală, unde era mai
dur cu noi decît cu colegii noştri, încît unii colegi se trezeau povestindu-mi…
cît de nesuferiţi sunt copiii profesorilor.
Apoi
îi aduceam eu cărţi, foarte multe cărţi pe care tata le citea imediat (cunoştea
literatura română mai bine decît orice critic literar, de la cronicari la
„douămiişti”), apoi le discutam, de multe ori în contradictoriu, el avînd un
spirit critic mult prea dezvoltat, dar şi umor & ironie. Dar asta nu s-a
întîmplat la bătrîneţe, pentru că tata n-a fost bătrîn niciodată, murind la 56
de ani…
Cît
despre mama, ea mereu a avut încredere în gusturile literare ale lui tata şi
doar l-a ajutat să facem ce ne îndruma el. În afară de asta, în copilărie ne
citea, recita şi povestea – foarte frumos – poveşti şi poezii, ne dăruia cărţi
şi ne punea să citim şi ce trebuie, nu numai ce ne place. Iar acum, cînd îi
ducem cărţi, de obicei îi plac, că nu-i ducem chiar orice; la bătrîneţe cred că
oamenii trebuie să citească numai de plăcere, numai cărţi foarte faine, ca-n
copilărie, de fapt. Îi ducem, fireşte, şi cărţile noastre – scrise şi traduse,
unde-s alte discuţii. În rest, pe lîngă marile descoperiri, cum ar fi „Laur” de
Evghenii Vodolazkin sau „Totul este iluminat” de Jonathan Safran Foer, îi duc
cărţi care să-i facă plăcere la lectură, cum e „Cercul mincinoșilor. Cele mai
frumoase povești filozofice din lumea întreagă” de Jean-Claude Carriere sau „Tîlcul
tuturor faptelor. Povestiri hasidice” de Shmuel Yosef Agnon. Lui tata i-aş fi
dus şi „Marea carte a inumanităţii. O istorie a ororilor în 100 de episoade” de
Matthew White, „Vremuri second-hand” de Svetlana Aleksievici, cărţile Lydiei
Davis şi ale lui Mo Yan, „Beau, deci exist” de Scruton Roger, dar şi toate
cărţile de poezie care-mi plac mie. Oricum, cînd citesc o carte foarte bună, mă
gîndesc la tata, dacă i-ar fi plăcut şi lui şi ce ar fi obiectat, aşa cum –
atunci cînd călătoresc, mă gîndesc la bunicul, care a fost profesor de
geografie şi mi-a povestit despre ţări şi locuri aproape cum îmi povestea tata
despre literatură.
Celelalte texte - aici
Comentarii
Trimiteți un comentariu