Interviul cu Bogdan Ghiu din "Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri)" (Tracus Arte)
„Scrisul nu te mai lasă să trăieşti”
Mihail Vakulovski: Domnule Bogdan
Ghiu, v-aş întreba mai întîi despre teoria lui a da...
Bogdan Ghiu: Teoria despre a da
îmi aparţine şi nu-mi aparţine. Am să-ţi spun de unde am luat-o şi de ce m-a
fascinat. Este aşa-numita teorie a Potlatch-ului
elaborată de Marcel Mauss şi apoi de George Bataille în Cartea blestemată pe
care tocmai de aceea am tradus-o la Institutul European. Ce înseamnă a da? Înseamnă a face război prin dare,
a-l obliga, a-ţi manifesta puterea nu prin a-i lua celuilalt, ci a-l obliga la
o întrecere întru dar. Dai şi-l obligi pe celălalt să dea şi mai mult. Este ca
la o licitaţie. În sens poetic, formularea acestei teorii este mult mai scurtă
şi încă n-am scris-o. Este aşa-numita... pentru mine... fetişul. Fetişul este ce avem de la persoana iubită, este o
metonimie. Fetişul este de obicei o parte, un veşmînt, o parte a persoanei
iubite, o prelungire a ei, un pas pro
toto care-mi ţine loc mie, iubitorul de persoana absentă. Şi eu spun aşa:
textul pe care eu îl scriu pentru cineva, adresat cuiva – nu există texte decît
adresate, nu există texte pure, fără destinatar, care să plutească în gol. Eu,
scriind un text pentru cineva sau despre cineva, eu îmi creez un fetiş, acel
text îi aparţine de fapt lui şi eu îl am ca şi cum ar fi de la el. Da, e
complicat, dar este o circularitate scurtă – eu, scriind texte mai mult sau mai
puţin de dorinţă, pasionale, unele nici nu se văd, texte de absenţă – îmi creez,
de fapt, un obiect ca şi cînd el aparţine celui căruia îl adresez şi ca şi cum
ar fi de la el.
Scrie în Notele bibliografice la cea mai recentă carte a dvs., Arhipelagos, că, din 1982, cînd aţi absolvit facultatea,
şi pînă în 1990 aţi fost şomer. Ce făceaţi, de fapt, cînd eraţi şomer?
Păi, cînd eram şomer mi-am crescut copiii, băiatul meu
Miron s-a născut în 1980, fiica mea Daria s-a născut în 1982, eu nu aveam
buletin de Bucureşti şi pe atunci nu se putea, eram într-un cerc vicios
socio-politic, nu se putea serviciu fără buletin şi buletin fără serviciu,
astfel încît puteam fi oricînd încadrat la categoria paraziţilor. Deci, eu
social nu existam, aveam un buletin de Constanţa, de unde proveneam. Eu sînt
din Constanţa. Soţia mea a fost cea care ne-a întreţinut, a muncit. Eu din cînd
în cînd mai dădeam meditaţii, cărţi nu prea puteam să public. Am predat cartea
Manualul autorului în ’85 la Cartea
Românească şi-a fost scoasă fără a fi citită măcar, numai fiindcă
aparţinusem Cenaclului de Luni era scoasă de către Consiliul Culturii din plan.
Deci, era o cenzură de nume şi de apartenenţă, de identitate de grup, nu o
cenzură de text sau personală, textele mele chiar nu erau foarte aprinse, dar
nu conta. Cenzura era apriorică. Cartea a apărut abia în 1989, în urma unei
istorii despre care mi-ar plăcea să povestesc, pe care nu m-am repezit s-o
scriu pentru că nu merită expediată în presă, ar trebui scris într-o carte
despre ea. Această carte n-ar fi apărut în 1989 fără sforile trase şi influenţa
exercitată de Paul Georgescu, Dumnezeu să-l odihnească, pe care, cînd l-am
cunoscut mi-a zis: „spune-mi dumneata cine eşti, eu sînt marxist!” El fusese într-adevăr un critic foarte
influent în perioada proletcultismului, dar era un om cultivat. Cum l-am
întîlnit? Şi-asta e o istorie! Eu, ca să cîştig un ban, voiam să bat la maşină
(acuma bat la computer) şi prietenul meu Ştefan Agopian m-a recomandat lui Paul
Georgescu, care era imobilizat. Paul Georgescu era de la picioare în jos
paralizat, deci nu ieşea din casă, trăia numai prin telefon. Suferea că nu
aveam telefon pe atunci să stăm ore în şir, avea două numere în casă, două
telefoane, două posturi. Ei bine, dacă n-ar fi fost Paul Georgescu, care abuza
de influenţa sa cînd oamenii pe care el, cu ani în urmă, cu zeci de ani poate-i
pusese în posturi cheie acum, această carte nu ar fi apărut. Din păcate, la
două luni, cartea a apărut în iunie ’89 şi în septembrie ’89 Paul Georgescu a
murit.
Ce-am făcut între ’82 şi ’90? Am
scris, am citit, am tradus pentru mine însumi. Mi-am crescut copiii, cum v-am
spus, eram absolut casnic, îmi întîmpinam prietenii, prieteni care cei mai
mulţi sînt acum departe. Şi aveam o vorbă pe atunci, scriam în nişte caiete
care erau numai blocnotesuri, eu le numeam principiul
calendarului, în care se dă foaia tot timpul şi le ţineam pe pervazul
ferestrei. Şi-am zis: o să mă opresc din scris cînd n-o să mai văd lumina, cînd
va fi fereastra plină de caiete. Ajunsesem la un număr considerabil, n-am
publicat decît foarte puţin din acele caiete – Gramele, de exemplu, sînt, în parte, din acele caiete şi din altele
de mai tîrziu. Deci, asta am făcut, a fost o perioadă de libertate la margine,
libertate anonimă.
Pentru
dumneavoastră foarte importantă este semnătura, „locul unde ne semnăm”. Cum vă
pare, privit dintr-o parte, numele cu care vă semnaţi cărţile? Cum aţi ales
numele copiilor dumneavoastră şi cum aţi ajuns la această hotărîre?
Problema numelui este enormă, numele se moşteneşte şi se
dă. Nu ne alegem numele cum nu ne alegem nici faptul că intrăm în viaţă.
Problema semnăturii este metafizică de-a dreptul şi a fost îndelung dezbătută
de, ca să zic aşa, maestrul meu din străinătate, cu care am avut şi ocazia să
studiez la Paris, este vorba de Jacques Derrida. Dar nu e atît o idee preluată
de la el, cît o obsesie de-a mea. De fapt, în toate textele sociologice există
eseuri de analiză de sociologie a intelectualilor care spun că, de fapt,
importantă în viaţa culturală este dorinţa de notorietate, competiţia. Am putea
spune că scriem, de fapt, pentru a ne semna, că tot ce scriem este o semnătură
lărgită şi ocolită. Cum am şi spus în acel text, totul este să ajung să mă pot
semna la sfîrşitul lui, bucuria cea mai mare după ce am terminat un text.
Problematica e vastă, este vorba de problema autorului pe care alt autor drag
mie, Michel Foucault, a studiat-o. El spune, citindu-l pe Becket, ce contează
cine vorbeşte, contează textul. Şi el chiar practică o distrugere a autorului.
Eu am mers pînă la o limită grafică dincolo de care nu se mai poate trece,
practicînd doar semnătura. Probabil ştiţi acel poem – Bogdan, Sibiu 82, ceva de genul acesta, este în Poemul cu latura de un metru şi dedesubt
o imensă glosă, o notă. Ăla este mai mult o caligramă, un desen al poemului
decît un poem. Evident, nu este un poem, mai departe nu se poate trece. Eu am
două nume. Mă cheamă Bogdan şi Victor. Victor nu mi-a zis decît un unchi în
copilărie care a murit repede pentru mine, unul din puţinii bărbaţi, dacă nu
singurul, de cînd eram mic, pentru că tatăl meu m-a făcut între două închisori.
După zece ani de prizonierat în Rusia, în Uniunea Sovietică, căzut la Odessa în
’41, revenit în ’51, în ’58 m-a făcut pe mine şi, cînd era mama însărcinată cu
mine, deci eu m-am născut în iulie ’58, în februarie ’58 a fost arestat aici,
venise cu un dosar greu de acolo. Şi a mai ieşit în ’64, cînd a fost marea
eliberare, deschiderea închisorilor. Deci, acest unchi al meu, singurul care-mi
spunea Victor, Victoraş, a fost singurul bărbat din familie, încolo erau
mătuşi, bunici, mame, am crescut şi eram copil mic. Asta nu-i a bună, cînd eşti
copil mic şi înconjurat de femei. Eşti răsfăţat şi asta se vede apoi toată
viaţa. Copiilor mei n-am vrut să le pun decît un singur nume deşi este o modă,
pe băiatul meu îl cheamă Miron, iar pe fata mea Daria. Nume vechi, cu rezonanţă
şi îmi place de ele, îmi place foarte mult să pronunţ numele copiilor mei.
Cînd ne-am înţeles
pentru prima oară să facem interviul aleseserăţi un peisaj care-mi aminteşte de
un rînd de-al dumneavoastră din cartea de debut: „cu ochii închişi văd un lac
lîngă care încerc să aprind un foc”. Apropo, poemul se numeşte Aşteptîndu-te. Întrebarea era de ce aţi ales tocmai acest sau acel loc? Aveţi în
Bucureşti locuri care vă plac mai mult şi care, din contra, nu vă plac?
O, sigur că da! Ştiu cel puţin un loc care nu-mi place
din cauza mişcării. Dacă vii dinspre Piaţa Amzei pe strada Tache Ionescu,
traversezi în faţa McDonald’s-ului – trebuie s-o faci imediat la stînga. Urăsc
acel unghi foarte încărcat în care trebuie să coteşti imediat şi de obicei este
o mare înghesuială. Da, iubesc multe locuri din Bucureşti şi probabil nu
întîmplător, era vară, v-am dat întîlnire. Din păcate întîlnirea, din cauza
mea, nu s-a materializat, în „mijlocul” unui lac în Cişmigiu. Sîntem o
capitală, din păcate, fără fluviu. Toate marile capitale au şi mari fluvii:
Tamisa, Sena, Tibrul. Sîntem o capitală plată, fără înălţimi. Eu stau lîngă un
deal care este o minune numai prin faptul că există – dealul Mitropoliei – dar
n-avem un fluviu. Aşa că, oriunde apare verdeaţă şi apă pentru mine este un
paradis. M-a interesat foarte mult şi mă interesează în continuare problema
civică şi urbanistică a spaţiului public. Îmi plac foarte mult „pungile de
spaţiu”, spaţiile neutilitare, pentru
că, altfel, noi alergăm, avem sau nu maşină, între maşină, casă şi birou. O
metropolă, un oraş se defineşte şi prin spaţiile care îţi oferă posibilitatea
unei evadări, unei mici vacanţe de-o oră. Eşti în oraş, în drumul tău şi totuşi
nu mai eşti în viaţa cotidiană. Era normal să vă dau întîlnirea în acel mic
paradis organizat care este Cişmigiul.
Aveţi nişte locuri
în care preferaţi să scrieţi sau de obicei vă place să scrieţi oriunde?
Locul scrisului... Multă vreme am scris pe genunchi.
Acuma scriu mai mult la birou. Am început mult să scriu virtual, cum se spune,
la computer, dar nu poezie. Eseuri, articole, studii, prefeţe, postfeţe se
întîmplă direct pe computer. Am această reverie a ieşirii în spaţiu şi a
scrisului în spaţiu, în natură. Nu cred, pe de altă parte, că mai este posibil.
Mi-ar plăcea să am o curte retrasă, cu o mică pajişte şi cu o masă pe care să pot
scrie. Scriu banal, nu sînt interesant, uneori mă opresc şi vreau să îmi notez
ceva, dar nu foarte des. Scriu foarte mult cînd merg, de-asta şi merg mult, mă
plimb fără rost, cum ar veni, merg de obicei repede, consum oraşul mai înainte
de a fi cazul, înainte de scadenţă. Scriu enorm în timp ce merg şi uneori îmi
şi notez, uneori mai şi ţin minte. De obicei intervine o ruptură în momentul
ajungerii într-un loc, e ca şi cum un tren ar pune brusc frînă, lucrurile se
amestecă, e o inerţie. Îmi amintesc că Blaga compunea foarte mult mergînd,
plimbîndu-se, trambulînd. Scriu, cum
spunea, în minte. Îmi vin enorm de
multe idei, ca atunci, ca înainte de a adormi. Şi mergînd.
Cum scriaţi înainte
de a scrie aşa cum ştie toată lumea că scrieţi, adică texte – poezie, proză sau
jurnal – textualiste. Şi cum aţi descoperit acest mod de exprimare? Apropo, nu
vă prea asemănaţi cu Blaga ca scriitură...
Aici e o istorie foarte precisă. O s-o spun de-asta şi
foarte scurt. În liceu şi pînă la venirea în facultate în 1977 scriam de
nerecunoscut – lung, hipermetaforic, discursiv, foarte „poetic”. Poetizam
enorm. Metafora era totul. Totul era metaforă, baroc – dacă vreţi să-i spuneţi.
Ei, s-a întîmplat să vin în 1977 la facultate şi să constat, în toamna cînd a
început facultatea, că exista deja din primăvară Cenaclul de Luni şi că acolo
se întîmplau nişte lucruri care m-au amuţit. Vreau să spun că vreme de peste
jumătate de an mi-am interzis să scriu, n-am mai scris nimic. Aveam o mică
odaie la mansardă, îmi agăţasem o oglindă sus şi, din cînd în cînd, trebuia să
mă cocoţ să mă privesc în oglindă. Mi-am interzis să scriu şi m-am trezit că nu
mai am ce scrie, că nu mai scriu. Acolo se scria o poezie foarte discursivă,
prozaică, ironică, ştiţi foarte bine care este stilul general, care este main stilul, stilul principal al
generaţiei „optzeci”, varianta bucureşteană, nucleul bucureştean creat de
Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan – ăştia erau la început. Pac! Ei dădeau
tonul! Şi mi-am spus că trebuie să-mi fac un loc şi mi-am făcut un loc prin
care să intru în poezie, să vin spre stilul meu scriind despre ce nu scriu,
despre faptul că nu scriu. Eram disperat să scriu şi în acelaşi timp nu voiam
să copiez, să fiu mimetic. Pentru început cred că am reuşit, dar asta m-a făcut
să încep cu sfîrşitul, pentru că această autoreferenţialitate videază de
conţinut şi, într-un fel, eu am început prin a mă închide, am început cu
sfîrşitul. A fost un joc tragic, fiindcă altfel eram condamnat la muţenie şi,
deci, la inexistenţă. În acea pleiadă extraordinară de poeţi şi-n acea
atmosferă extraordinară în care m-am format, am avut o tinereţe extraordinară
din acest punct de vedere, plină, vie, nemaipomenită, parcă nu trăiam unde
trăiam, a fost cu totul altceva, dar probabil că aşa e tinereţea, am fost fericit,
ce mai! Trebuia să exist şi cred că atunci – cel puţin – şi după aceea am
reuşit. Însă acel prim stil, ca să-i spun aşa, tocmai pentru că arăta aşa,
n-avea bătaie lungă, el se consuma pe loc. Am trăit numai în prezentul acelei
scriituri. Totul este ce urmează după aceea, lucrare în care mă aflu şi acum.
Cum au fost primite
primele dumneavoastră lecturi la Cenaclu? Ce vă amintiţi cel mai des din acea
perioadă?
Prima lectură a fost dintr-o poezie de tranziţie, aşa,
dintr-o scriitură de tranziţie, destul de puţin remarcabilă, poate mult mai
remarcată de colegi decît remarcabilă în sine. Dar, vreau să spun, exista o
concurenţă, fiecare nume din Cenaclul de Luni, membru cît de cît marcant, avea
cam două lecturi pe an şi le pregătea şi le anunţa. Era o concurenţă, trebuia,
cum se spune, să rupi inima tîrgului, să-i faci pe aceia să tacă. Scriam al
dracului, scriam la concurenţă, nu puteai să te prezinţi oricum. Îţi înscenai,
îţi pregăteai, nu puteai să apari cu orice. Eu aşa făceam: aveam o lectură
toamna, una primăvara, în sesiunea, stagiunea de primăvară. Întotdeauna ele au
fost bine primite şi m-a bucurat că acţiunea mea, scopul meu imediat s-a văzut:
faptul de a-mi crea o diferenţă, un stil diferit. Asta a fost întotdeauna
remarcat şi pe vremea aceea Cenaclul de Luni era acuzat că practică un stil
anonim, de grup, că nu există individualităţi şi eu foloseam ca argument
factual pentru a dovedi că, iată, există varietate, totuşi, în Cenaclul de
Luni. Nu mai ştiu ce m-aţi întrebat în partea a doua...
Vă amintiţi mai des
de ceva anume din acea perioadă?
Ho, ho. Ce-mi amintesc! Cred că am luat cuvîntul o
singură dată la Cenaclul de Luni. Eu sînt destul de puţin spontan, textele nu
se predau înainte, eu nu puteam să citesc în vacarm, îmi amintesc rîsul... deci,
cred că o singură dată am vorbit şi foarte scurt, supărat, aşa. Existau cîţiva
vorbitori grei, exista un anumit ritual, trebuiau să vorbească Traian T.
Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan. Deja, însă, din timpul lecturilor, reacţia
critică se făcea marcată prin rîsete, se comunica prin rîs foarte mult, prin
hohote de rîs, celebrele hohote de rîs, izbucniri de rîs ale lui Florin Iaru.
Am rîs enorm, a fost o tinereţe hlizită, ca să zic aşa. Am rîs enorm, enorm,
pentru toată viaţa. Pot să fiu trist pînă la moarte acuma, pentru că am rîs
pentru cîteva generaţii de-aici înainte. Era o atmosferă extraordinară de
competiţie, de competenţă şi de veselie. Deci, erau aceşti vorbitori, după cum
ştiţi, probabil, ritualul se încheia cu discursul-analiză a coordonatorului cenaclului,
profesorul Nicolae Manolescu, care, cu o infinită diplomaţie, percepea, ştia ce
plutea în aer, anumite certuri, frămîntări între membri, prietenii, ruperi de
prietenii, cum se întîmplă în orice grupare şi punea accentele ca să-i
mulţumească pe toţi şi să menţină în armonie corabia destul de smucită interior,
pentru că era lume tînără şi erau personalităţi accentuate strînse laolaltă.
Cuvîntul lui cita, dădea dreptate fără să numească, era o artă diplomatică
extraordinară. De altfel, pe atunci trăiam în cenaclu, neputînd publica pe
hîrtie, ne publicam oral, cum spuneam noi. Deci, a existat Cenaclul de Luni;
mai exista, de obicei marţea, dar nu chiar în fiecare săptămînă, cercul de
critică ţinut de profesorul Eugen Simion şi eram aceeaşi trupă care mergea de
la una la alta. Duminica – cenaclul profesorului Ovid S. Crohmălniceanu şi, din
cînd în cînd, cîte un cenaclu de la Litere plus deplasările. Am făcut enorm de
multe deplasări. Ironia face că, din juriu făceau parte tot profesorii noştri
sau criticii cunoscuţi şi ajungeam ca la finalele pe ţară ale festivalului Cîntarea României să fim tot noi şi
acolo duceam scandalul cu noi, duceam această atmosferă cu noi, ne întîlneam şi
ne concuram pe atuncea. Acuma sîntem prieteni, de atunci sîntem prieteni cu cei
de la Cluj. Nu pot să uit nopţile de mimă, jucam mimă cu Emil Hurezeanu, cu Ion
Mureşan, deci cu clujenii. Ne-ntîlneam cu clujenii, cu ieşenii: Liviu Antonesei
– el era proeminent pe atuncea, şcoala formată de Mihai Ursachi, stăteau în
jurul pelicanului-maestru, cum îi spuneau, înainte de a pleca în America (Mihai
Ursachi). Am călătorit foarte mult, tot timpul eram în deplasare şi duceam
această atmosferă extraordinară cu noi. Nu pot să spun că nu se bea niciodată,
dar nu asta a fost pe locul întîi.
Mai ştiţi cum aţi
început să scrieţi poezie?
Mi-amintesc foarte bine. Începuturile uneori sînt mici,
contează ce faci după aia. Uneori rămîi la nivelul începutului. Am început din
mimetism şi oarecum din invidie. Citeam pe atunci, exista vechea formulă a Contemporanului condus de George Ivaşcu.
Ţin minte, poşta redacţiei o ţinea Ana Blandiana. Apoi, exista în Luceafărul Poşta Redacţiei ţinută de Geo
Dumitrescu. Am scris ca să pot trimite la aceste două poşte ale redacţiei, să
mi se răspundă. Am scris ca să leg vorba, ca să intru în vorbă, ca să comunic
cu nişte maeştri şi, bine – mersi, mi s-a răspuns.
Sînteţi unul dintre
poeţii care şi-a găsit stilul încă din cartea de debut. Cum credeţi, asta are
vreo importanţă, e important sau nu?
Neavînd o evoluţie naturală, spontană, deci, tot ce
publici genuin, una că nu sînt un poet genuin, nu transpir versuri, nici nu le
cizelez, eu scriu rar, dar mult, scriu serial şi public tot ce scriu, aproape
tot ce scriu, dar scriu rar. Cînd scriu, scriu în serie poemele mele. De-asta
unele se numesc neutru Stoc – sînt
stocuri. Eu încă am poeme-serii nepublicate şi poate nici n-o să le public
vreodată. Habar n-am. Uit de ele, uit tot ce scriu. De-asta şi scriam nu pe
caiete, ci pe blocnotesuri. Tot timpul ai o pagină goală. Pe unele le umpleam,
pe altele scriam un rînd-două. Tot timpul trebuie să ai o pagină goală, viaţa e
o pagină, e numai o pagină viaţa şi îmi dau iluzia că aşa cum viaţa se
relansează în fiecare zi, în fiecare zi am o pagină de scris goală pe care nu
sînt obligat s-o umplu, nu sînt nici măcar obligat s-o marchez. Pot să o las
pentru a doua zi. A trebuit, cum spuneam, să-mi fac un stil încă de la început,
pentru că altfel nu existam. Stilul era identitate, stilul e omul, ştii, dar
acest stil limită, stil îngust, cu limite foarte înguste m-a ţinut multă vreme
prizonier. Încerc să ies din el, nu ştiu dacă am reuşit şi scriu acum versuri
numai cînd mi-e foarte rău. Eu spun că nu pot cădea, de-asta uneori îmi permit
aventuri, mici nesăbuinţe biografice, existenţiale, pentru că ştiu că sînt un
acrobat cu plasă şi spun că plasa sînt poeţii. Am plasa poeţilor. Nu pot să cad
mai jos de mine însumi. Cînd nu mai pot să fac nimic, măcar poezii o să pot
scrie. În rest, mă pot ocupa cu lucruri în plus şi, de fapt scriu foarte rar
poezie, dar cînd mi-e rău şi simt că se apropie vertiginos nu cerul, ci
pămîntul, atunci întind plasa, mi-aduc aminte de plasa cuvintelor.
Volumul Grame şi Un manual al autorului,
în care apare acel „Ca pentru sine să ascund, să ucid graţie, rimă. Urmăresc
să-mi reuşească propoziţia. Propoziţia e cea care mă interesează” etc., dar,
mai ales atelierul autorului, adică Grame e ca un atelier al autorului în care putem vedea cum apare poezia. Vă
amintiţi vreun caz special cînd aţi scris un text sau vreun ciclu, cum aţi
spus, vă întreb asta după ce am văzut în Grame că, „dintr-un gînd curge o propoziţie, poate un silogism, mai rar,
apoi aranjîndu-se în forma grafică specifică poemului: mai pierde cuvinte, mai
cîştigă loc gol”?
Dacă vă amintiţi, la sfîrşitul volumului despre care
aproape că nu s-a scris, mă bucur că-l citaţi – Grame – şi el se datorează unui editor, unei doamne care, dacă n-a
decedat, săraca, o fi foarte bolnavă... A vrut foarte mult să publice această
carte. Donca Teodorescu se cheamă. Eu, de obicei, răspund la solicitări, de
puţine ori mă duc eu singur la edituri. De obicei editorii, prieteni, critici
mă solicită, şi atunci foarte repede, într-o lună sau chiar mai repede sînt cu
volumul gata. Am din ce, am stoc, dar nu-i prea dau formă, nu mă grăbesc să
public. La sfîrşitul volumului Grame
este un fragment despre Kafka în care eu spun că scrisul rezultă dintr-o
înclinare, dintr-un plan înclinat. Deci, cînd apare o înclinare existenţială, atuncea
se produce şi curgerea. O înclinare însemnînd o rupere a echilibrului, orice
rupere a echilibrului înseamnă înclinarea balanţei, deci scurgere. Aşa deci,
ceea ce e liniştit, băldeşte, cînd ceva se întîmplă, cînd echilibrul se strică,
cînd planul se înclină, începe să se scurgă şi rezultă scris şi te trezeşti
scriind. Mă şi întreb dacă scriu, aş vrea, visez să scriu poezie. Poate au fost
cîteva puncte în care am atins scriitura de poezie pe care aş visa-o. Eu mă
visez să scriu, de exemplu, dacă nu ca Paul Celan, măcar ca Virgil Mazilescu.
Deci, dacă aş scrie poezie, aşa mi-ar plăcea să scriu. La mine e o anumită
gregaritate a cuvintelor, mă trezesc scriind lucruri care nu sînt poezie ca
stil, uneori gîndesc, gîndesc de obicei doar scriind, ori plimbîndu-mă, ori
scriind şi-mi vine să rup rîndul. E clar că alea nu sînt versuri, dar nu duc
rîndul pînă la capăt şi nu ştiu ce să fac atunci. Pur şi simplu voi începe şi
am început deja, cartea asta ultimă pe care n-aţi apucat s-o vedeţi, o să
vedeţi că sînt rînduri compacte, totul o ia razna, pentru că aşa vin. Eu aşa le
las, cum vin, tocmai pentru că gîndesc scriind şi nu cizelez, arunc cu totul.
Adică nu public sau public totul.
De ce preferaţi să
traduceţi filozofie şi nu traduceţi poezie? Sau nu sînt eu la curent...
Nu, nu, nu traduc poezie, aţi nimerit bine, şi probabil
nici n-o să traduc. Mi-ar plăcea poate să traduc nişte Ataud, deci iarăşi un
tip limită care scrie sau nu scrie poezie. Poemele lui Ataud, cu Teatrul cruzimii ş.a.m.d., îmi place să
traduc textele grele de filozofie franceză, ceea ce ştiu bine e doar franceza
şi, încet-încet doar cîţiva autori, deci nu sînt un traducător extensiv, nu
sînt un tip, un traducător care se duce la editură să primească comenzi, să
vadă să i se dea ceva de lucru, pur şi simplu, toate traducerile mele au fost
de mine propuse editurii şi m-am zbătut pentru ele. Vreau să-mi încununez cumva
activitatea asta, deja am ajuns la vreo şaisprezece volume de traducere. Am
încă trei care stau să apară. Tot timpul îmi place să-mi devansez editorii,
să-mi fie editorii datori. Şi cu bani de cele mai multe ori. Îmi place truda de
traducere şi cred că, încet-încet, ea se apropie de final. Am tradus cîţiva
mari gînditori contemporani: Foucault, Derrida, Bataille, voi insista pe ei, am
ajuns să le cunosc opera foarte bine, să scriu teze despre ei. Va trebui să
scriu şi cîte o carte măcar despre fiecare, ca să-mi închei cumva această
obsesie publică şi, într-un fel, şi e puţin frivol, mi-am făcut plăcerea în mod
public, am tradus numai lucrurile care mi-au plăcut. Şi a traduce, pentru mine,
este un mod de a citi lent şi în public. Nu-mi place să-mi asum mari misiuni,
acuma cărţile există, sînt cîteva mii de pagini traduse, pagini de filozofie
franceză contemporană, dar, sincer vorbind, a fost o plăcere pe care am făcut-o
public şi responsabil. În plăcere trebuie să fii riguros.
Scriaţi într-un
poem din Manualul
autorului că „simţi înainte şi simţi ceva
şi după. În timp ce scrii nu simţi nimic”. Mi se pare foarte interesantă starea
în care se află scriitorul cînd scrie. Ce simţiţi în timp ce scrieţi poezie sau
ce simţeaţi în timp ce scriaţi „În timp ce scrii nu simţi nimic”?
Într-adevăr, scrisul e o placă. Tocmai de aceea am avut
obsesia suprafeţei. E o placă, un epitaf, desparte. E o suprafaţă, orice
suprafaţă e dublă, e o linie de graniţă între tumultul, între starea aceea
fuzională amestecată care este trăirea. Cînd trăieşti nu poţi să scrii, cînd
scrii nu mai trăieşti. Trăieşti scrisul adică îl scrii şi nu ştiu dacă trăirea
scrisului mai este trăire. De-asta pe mine mă fascinează autorii care au scris
mult şi care le-au îmbinat, de exemplu Balzac sau Proust, marii prozatori. Cum
poţi să şi exişti, să şi scrii? Aş da orice să pot scrie o proză care să-mi
facă posibilă şi viaţa. De altfel, văzînd, simţind că scrisul face imposibilă
viaţa, chiar din Cinci eu am început,
cum spuneam, cu sfîrşitul, eu am început cu un testament în care spuneam: „Acum să pot trăi / În locul meu să las
un poem să scrie poeme”. Deci, ordinea scrisului e ordinea scrisului! Poemele
se scriu între ele, să le fie de bine, dar eu ca să pot trăi, pentru că am
făcut experienţa aceasta în anul petrecut în Franţa, cînd am scris, atunci am
realizat ce înseamnă crampa scriitorului – mi-a înţepenit mîna, n-o mai puteam
dezlipi, scriam tot. N-am publicat încă acele texte. Unele fragmente de acolo
sînt în Grame, unele. Sînt caiete
scrise pe toate părţile pentru că mi se terminau. A fost şi-un an în care am
suferit enorm, mi se mai întîmplă şi-acuma, apropo de insomnie. Nu puteam să
ating somnul. Eram aproape de somn şi nu puteam să-l ating. Am scris atunci tot
timpul. Citeam un ziar pe zi, citeam Le
Monde, un ziar nobil, nu cum se scrie la noi, şi filozofam, îmi notam
articole, am reînceput peste cîţiva ani să scriu destul de mult, să spun, în
ritmul în care gîndesc, să scriu cînd am ceva de scris, dar vreau să spun că e
tiranic. Scrisul nu te mai lasă să trăieşti. Aşa, ca o separaţie, mi-aş crea o
clonă care să scrie pentru mine. Şi poate că aşa şi este. Poate că altcineva
scrie.
„Vreau să spun că
tratez cuvintele ca pe nişte adevăraţi semeni”. Uneori ai impresia că din
poemele dumneavoastră vorbesc cuvintele.
A, da. Da, da, da. Eu am făcut o mare şi fac în
continuare o mare deosebire între ce spunem noi prin cuvinte şi ce spun
cuvintele. Am o metafizică din acest punct de vedere, metafizez, am o
metafizică a cuvintelor. Dar asta prelungeşte ce spuneam în răspunsul anterior,
ordinea te fură, scrisul te fură. Dacă ai programat să scrii un articol, vei
scrie doar un articol. Dacă scrii un eseu, scrii un eseu întîi în logica unui
anumit tip de discurs care se autoreproduce, nu poţi să amesteci. Pentru mine
poate poezia este acel tip inform, acea serialitate despre care am vorbit puţin
mai înainte, care curge cînd planul se înclină şi lucrurile nu mai stau în
echilibru. Atunci cînd scrii eşti printre cuvinte, eşti doar un cuvînt. Ce
spuneam şi la început despre semnătură, devii cuvîntul de la sfîrşitul – şi-apoi,
printr-un artificiu, cînd textul se publică – de deasupra cuvintelor scrise.
Dar eşti doar un cuvînt.
Sînt două! Aţi spus
de mai multe ori în interiorul poemelor ce înseamnă text, poem, poezie. Domnule
Bogdan Ghiu, ce înseamnă acum, la această masă de pe malul acestei ape, ce
înseamnă pentru dumneavoastră acum poezia?
Ei, Doamne. Stau şi mă gîndesc că am mai fost întrebat de
ce m-a preocupat foarte mult, eu neavînd studii în această direcţie,
televiziunea. Am scris foarte mult, am o carte imensă, imensă despre ea. N-o să
mai scriu niciodată o carte de cinci sute de pagini despre ceva. Nici nu-mi
doresc.
Era scrisă în
serial...
Era scrisă în serial, era o activitate de nişte ani de
zile şi ea mai are şi-o urmare care, probabil că, dacă toate merg bine, va fi
anul acesta. Totul e să mă ocup eu de ea, s-o vreau. Eu cred că nu ştiu, de
fapt, cîtă poezie am scris, eu cred că scriind am făcut televiziune, am făcut
media. În ce sens? Uitaţi-vă la acele poeme goale de conţinut care nu fac decît
să anunţe un conţinut. Amintiţi-vă de acel poem: „Poemele precedente n-au fost
decît calea pînă la acest poem”. Păi asta nu-i poezie! Eu am scris mediul
poeziei. Mediul în sens de cum ar fi televiziune, radio. Am creat mediul prin
care poate să vină sau să nu vină nici un conţinut. Dar, şi ăsta e un gînd
recent, cred că de fapt eu am scris poezie mimînd, facînd de fapt media, facînd
să nu zic presă, comunicînd cum se comunică în presă, în care, după cum ştiţi,
de la Marshall McLuhan încoace, mediul este mesajul. Eu am creat un mediu de
comunicare. Nu ştiu cît am comunicat efectiv sau dacă am, efectiv, ceva de
comunicat.
Cu toate acestea
sînteţi cunoscut ca un om nu prea comunicativ.
Ei, da. Da, da, da. Păi tocmai, acelea sînt, de fapt,
tuburile goale prin care comunicarea poate să existe sau poate să nu existe. E
instalaţia de comunicare, nu ştim dacă comunicarea se şi întîmplă. Eu am, şi
asta o s-o scriu probabil, va fi o carte, un eseu, se cheamă Pentru o societate literară, în care eu
mă bucur de noua ordine a lucrurilor, noua ordine tehnologică a lucrurilor:
schimbul de mail, Internetul ş.a.m.d. Visez la o societate şi văd că oricum
spre asta ne îndreptăm, în care să ne scriem. Poate e o mizantropie aici, dar
vreau să mă întîlnesc cu cine vreau eu şi să-mi scriu cu toţi, dacă se poate.
Deci, una e ordinea scrisului, mă-ntîlnesc privat cu cine vreau, dar în spaţiul
public mă întîlnesc cu oricine pot comunica. E un om care scrie în spatele
căruia mă pot ascunde şi de care mă pot şi disocia. Nu sînt comunicativ, da,
v-am spus vorbeam greu, am vorbit o dată în şase ani de cenaclu, m-a şi caracterizat
Nicolae Manolescu ca atare, a văzut foarte bine, dar între prieteni sînt al
naibii de comunicativ.
Cărţile
dumneavoastră de poezie sînt ca nişte lucrări teoretice, iar poeziile parcă-s
scutul care ascunde poemul propriu-zis, scris doar pentru dumneavoastră. Ar fi
o întrebare despre egoism sau, poate, despre poezie...
Da, despre asta e. Nici nu ştiu dacă e vorba de poezie. Nici
nu ştiu dacă eu am ajuns să scriu poezie. Poezia e o poziţie, mai mult un
desen, o poziţie, un spaţiu. A pune cuvinte pe hîrtie înseamnă a delimita un
spaţiu. E aproape arhitectură, poezia este arhitectură şi urbanism. A avea un
spaţiu în care comunicarea este posibilă, nu neapărat efectivă, nu neapărat
trebuie să şi comunicăm în acel spaţiu, dar, dacă vrem să putem... Trei cuvinte
care să determine un plan, pentru un plan este nevoie de trei puncte, pentru o
linie de două. Atît, îmi place să creez un plan de posibilă comunicare în care,
dacă va veni cineva să se aşeze, să poată s-o facă. Deci, un spaţiu gol,
vorbeam noi la-nceput de spaţiile bucureştene de acele pungi de spaţiu, bucle
de spaţiu în care ieşi din spaţiul comun oricînd, deci sînt nişte spaţii care
sînt diferite, dar sînt la-ndemînă şi eu cred că poezia ar face bine dacă ar
face asta – să fie cu totul altfel decît restul spaţiului.
Ziceaţi că „foarte
rar o să am mustrări de conştiinţă pentru că ţin foarte tare, încă din
copilărie la, hai să-i zic, libertatea mea....” Dar cînd staţi cu copiii ei v-o
cam răpeau...
Aşa a şi fost. Bineînţeles că a fost un paradis să stau
acasă cu copiii, o mare ocazie. Dar copiii mei mă terorizau, fiul meu era un
diavol. Soţia mea, cînd se întorcea de la serviciu, mă găsea fără explicaţie,
îşi aduce aminte şi-acum, „da’ ce-ai păţit, s-a-ntîmplat ceva?”, mă găsea lat.
Şi eu spuneam doar atît: „m-a supărat Miron!” Eram total diferiţi, eu şi fiul
meu, atunci eram total diferiţi, acum s-ar părea că cam seamănă cu mine. În
paranteză fie spus, noi sîntem certaţi, el este plecat de acasă. Nu l-am mai văzut
de un an şi jumătate. Ce să spun, de cele mai multe ori n-am dreptate. Sînt
foarte vehement la faţa locului şi, de cele mai multe ori e o vehemenţă a
tăcerii: mă retrag, nu mai vorbesc, am plecat. Abia după aceea îmi dau seama că
n-am avut dreptate, de cele mai multe ori încerc să repar. Oamenii încet, încet
s-au obişnuit cu mine, dar am un talent mimic de a face figuri crunte şi de
a-mi arăta neplăcerea. De obicei mă plictisesc destul de repede chiar şi de cei
apropiaţi.
Am o poştă electronică, un e-mail
pe un site care se cheamă operamail.
Şi eu am zis atunci poate că ar trebui să scriem mail opera, deci să ne scriem mult. Cred că ar trebui să ne
apropiem de un model al literaturii clandestine care a fost literatura din sec.
XVIII, cînd se publicau texte scurte, aşa-numite libelle, pamflete, texte de opt, nouă, zece pagini care circulau
fără ca nimeni să le poată lua urma, dar circulau foarte mult. De obicei se
scriau în afară, vorbesc în special de Franţa, se scriau din Belgia, în
special, din Olanda, care era un teritoriu foarte liberal, toţi cei urmăriţi de
mîna lungă a bisericii sau a statului s-au refugiat în Olanda. În noua
tehnologie comunicaţională, care n-a ucis scrisul, scriem foarte mult în
continuare. Poate mai neglijent, dar mult mai rapid. Cred că va trebui să
intrăm în această viteză a timpului şi să comunicăm mult mai mult prin scris,
în mod public. Noi încă mai avem marota operelor faraonice: dacă n-ai scris
trei sute de pagini n-ai scris deloc! Nu! Trebuie să scriem des şi puţin! Ca să
reacţionăm, ca să fim reactivi. În sensul acesta. Nu ştiu prea bine ce se
întîmplă. Nu mai văd ce se întîmplă la ora asta, ce se scrie. Nu văd o
configuraţie. Dar, din cîte am mirosit, cred că se practică o scriitură
imediată care nu este, însă, o scriitură pentru aceasta lipsită de valoare. Cred
că acest răspuns imediat la stimul este singurul care ne poate salva. Viteza,
viteza este o calitate. Viteza ne face să ieşim din noi înşine şi prea multă
premeditare de multe ori ascunde lucruri suspecte.
La întrebarea lui
Marin Mincu, „De ce scrieţi poezie?”, aţi răspuns: „scriu pentru că nu scriu
poezie,” urmat de „... scriu ca să nu uit, scriu deci ca să nu uit speranţa, ca
să nu uit să sper”. Domnule Bogdan Ghiu, acum, după ce sînteţi recunoscut de
scriitori şi critici ca unul dintre scriitorii importanţi, după ce aţi tradus
şi aţi fost tradus, care sînt speranţele dumneavoastră literare?
O, am planuri foarte multe. Vreau, în sfîrşit, să ajung
să scriu cărţile, să le zic eseurile, să nu le zic filozofie, nu ştiu, nu sînt
filozof de formaţie. Am mari datorii faţă de nişte subiecte şi faţă de nişte
oameni şi, încet, încet mă supun unui fel de teasc al comenzilor. Am revenit
într-un circuit academic, să-i spunem, de colocvii, texte la comandă, texte mai
mici. Vreau să vă spun că am ajuns să scriu cam trei texte publicabile, aici
sau în străinătate, pe săptămînă. Nu sînt poet, dar ele sînt foarte mult
poezie. Am fost de curînd la Cluj, la un colocviu despre filozofie şi spaţiu,
spaţiu urban. Am vorbit despre spaţiu, filozofi, literaţi, arhitecţi. Am multe,
multe proiecte de cărţi şi încep încet încet să le dau drumul, să diminuez
volumul de traducere. De fapt, majoritatea traducerilor mele sînt mici ediţii,
adică le însoţesc cu o parte de note, cu o prefaţă, cu o postfaţă, spun ce se
întîmplă, care-i problema acelui text, ce-i cu autorul ş.a.m.d. Va trebui să
scriu o carte despre Michel Foucault, din care am tradus mult şi pe care am
început să-l cunosc bine cu scrieri proprii, diferite de ale francezilor, de
ale americanilor, de ale italienilor. Nu va fi foarte repede, dar cred că în
cîţiva ani voi termina acea carte. Va trebui să scriu despre Jacques Derrida,
sper să-l revăd în toamnă la un colocviu la Sofia. Deci, am multe de scris. Mă
tem că nu mă pot lăsa de fumat şi nu vreau să-mi diminuez munca din cauza unui
viciu stupid.
Cum citiţi
cronicile la cărţile dvs.?
Am avut, la început, foarte multe, enorm de multe
cronici. Am un dosar de presă prestigios. Toţi marii critici actuali au scris
despre fiecare carte a mea. Pe de altă parte, de la un moment dat încolo ei au
început să se repete. Să mă repet eu sau poate se repetă ei. Părerea despre ce
fac a devenit încet-încet un loc comun cu care trebuie să spun că mă lupt şi
poate că voi mai avea încă de luptat pînă cînd criticii îşi vor revizui primele
lor imagini, reprezentări despre mine – cum că scriu o poezie despre poezie,
metatext ş.a.m.d. Cred că deja nu mai fac doar lucrul ăsta, dar în lumea
culturii, ca de altfel în viaţă, în general, trebuie să insişti.
(2000)
Comentarii
Trimiteți un comentariu