„Frica de umbra mea”

 „Frica de umbra mea” e o carte autobiografică, hiperrealistă, roman existenţialist în care Cezar Paul-Bădescu alege să-şi închidă fricile între două coperte – probabil un gest terapeutic, nu doar literar. De la frica de sine („de umbra mea”), exact ca-n „Luminița, mon amour” (unde e un capitol care se numeşte „Frica de frică”, temă la care se întoarce şi aici, în „Devorări”), cînd el e cel mai mare duşman al său, frica de moarte – a bunicilor (unul, erou de război, o lasă pe soţie să se descurce singură cu trei fete, într-o societate duşmănoasă, „în lumea bărbaţilor”;celălalt, veteran şi el, ucis de un cancer pulmonar, după ce o face pe soţie să se sinucidă), a prietenilor (despre ultimele zile ale poetului Cristian Popescu, schizofrenia şi nebunia mistică în care căzuse, crezîndu-se Isus, nesomnul şi moartea, la numai 36 de ani), a presei (Şoc şi groază…”), pînă la frica de a (nu) fi părinte şi frica de moartea copiilor – asta cu adevărat îngrozitoare („Aceasta este teama surdă, de adîncime, cu care rămîi toată viaţa, ca părinte: să nu i se întîmple ceva grav copilului. De fapt – s-o spunem pe şleau, deşi e greu s-o numeşti direct –, ţi-e frică să nu moară”). Cartea începe tranşant, despre frică şi moarte, şi se termină deosebit de tandru, ca un film artistic de cea mai bună calitate: „Fiică-mea aleargă pe trotuar şi nişte vrăbii zburătăcesc dintr-un tufiş pe lîngă care trece. Ea se opreşte şi zice: „Scuze, păsărelelor, că v-am deranjat!” Apoi îşi reia alergarea. Eu sunt în urma ei”. Un roman foarte concentrat, tare ca o doză de otravă de albine, care nu te omoară, chiar dacă doare, ci te ajută să mergi mai departe – poate puţin mai conştient.

 

Cezar Paul-Bădescu, „Frica de umbra mea”, Polirom, 2019