Tatiana Țîbuleac

„Vara în care mama a avut ochii verzi”

 

Nu ştiam nimic despre Tatiana Țîbuleac cînd am văzut „Vara în care mama a avut ochii verzi”, primul ei roman, apărut la Editura Cartier, cu o recomandare a lui Radu Vancu pe coperta a IV-a! Dar a fost suficient să arunc un ochi în carte (metodă descoperită în copilărie, în biblioteca părinţilor – citesc începutul şi sfîrşitul şi aşa hotărăsc dacă merită să fie citită cartea) ca să n-o mai pot lăsa din mîini, iar Tatiana Țîbuleac să devină una din scriitoarele mele preferate din generaţia tînără. „Vara în care mama a avut ochii verzi” e un roman foarte bun, scris impecabil, care se citește cu interes maxim şi care probabil că va avea succes şi-n străinătate.

Un pictor foarte bine cotat (tablourile lui se vînd pe sume colosale), dar cu probleme psihice (îi vine dintr-o dată să lovească pe cineva, pe oricine) și fizice (într-un scaun cu rotile, după un accident) e sfătuit de psihiatrul său să scrie, în scopuri terapeutice (exact așa a început și să picteze). Așa, de fapt, apare cartea asta – o tehnică ingenioasă a Tatianei Țîbuleac (da, protagonist e un el, nu o ea, cum poate că s-a așteptat cititorul la început). Cartea începe foarte abrupt, cu un adolescent (Aleksy) care absolvă şcoala medie, iar mamă-sa, care împlineşte în aceeaşi zi 39 de ani („Era mică şi grasă, proastă şi urîtă. Era cea mai inutilă mamă din cîte au existat vreodată. O priveam de la geam cum stă la poarta școlii ca o cerșetoare. Aș fi ucis-o cu jumătate de gând. Pe lângă mine, tăcuți și speriați, treceau părinții. O adunătură tristă de perle false și cravate ieftine, venită șă-și colecteze copiii nereușiți, ascunși de ochii lumii. Cel puțin ei făcuseră un efort ca să urce. Mamei îi era în cot de mine și de faptul că absolvisem totuși o școală”), îl aşteaptă afară, la fel de blazată precum ceilalţi părinţi („Jim, prietenul meu cel mai apropiat, mi-a făcut din mînă şi mi-a strigat să nu mă sinucid în vacanţă. Era împreună cu părinţii săi, care l-ar fi vîndut la organe într-o secundă, dacă nu s-ar fi temut de gura lumii”). Pictorul, care acum are cam vîrsta ei de atunci („Pînă în ziua de azi, cînd sunt aproape la fel de bătrîn ca ea în acea vară, nu am întîlnit o femeie mai prost îmbrăcată ca mama”), își amintește cît de mult o ura pe mama sa, care, aflînd că are „un cancer rău şi turbat” și că mai are de trăit doar cîteva luni, îl convinge (promiţîndu-i „marea şi sarea”) să petreacă vara cu ea, undeva în Franța (ei fiind englezi). Narațiunea e la persoana întîi, așa că cititorul vede tragedia familiei prin ochii protagonistului sau măcar de lîngă el. Schimbarea lui e spectaculoasă. Adolescentul cu probleme psihice care o ura bolnăvicios pe mama sa, cînd află de boala acesteia, devine cel mai mare sprijin al ei. Încetul cu încetul, ei se împrietenesc şi îşi schimbă rolurile – ea are nevoie de ajutorul ei, nu ca pînă acum. În tot acest timp, tatăl său e total absent. Cînd i-a părăsit pentru o blondă poloneză, aceştia au venit acasă şi pur şi simplu i-au jefuit, luîndu-le tot ce se putea lua – bani, haine şi chiar şi cadourile pe care i le făcuse mamei băiatului de care s-a despărţit nu cu „ai grijă” sau „la revedere”, ci cu „Cretinule”. După aceea l-a mai văzut de trei ori – la înmormîntarea bunicii (cînd i-a tras un pumn în nas pentru că nu l-a invitat la înmormîntarea fostei lui soţii; cînd a avut accident (fiind unicul… neam în viaţă) şi la primul lui vernisaj, cînd n-au schimbat nici o vorbă, pentru că pictorul a ieşit prin spate, lăsîndu-i (taică-so era cu alţi doi fii ai săi) ca pe nişte „proşti care au scăpat trenul”.

După moartea mamei, pictorul își trăiește viața doar în funcție de această ultimă vară cu ea – vinde casa din Londra, unde a urît-o făţiş, cumpără căsuța unde au locuit ultima ei vară și se mută acolo, pictează și scrie pentru a uita șocul pierderii mamei. Menţionez încă o dată scriitura foarte sigură şi… frumoasă, oriunde ai deschide-o, cartea se citeşte cu mare interes şi chiar cu… plăcere (fiind compusă din capitole scurte şi poetice), deşi avem o temă serioasă şi un subiect existenţial crud şi cumplit. Recomand cartea cu insistenţă, Tatiana Țîbuleac e, pentru mine, cea mai mare surpriză din ultima vreme.

Tatiana Țîbuleac, „Vara în care mama a avut ochii verzi” (roman), Cartier, 2017

 

„Grădina de sticlă”

 

După o carte absolut excepțională, „Vara în care mama a avut ochii verzi”, Tatiana Țibuleac publică un roman aproape la fel de tare – „Grădina de sticlă”(Cartier, 2018). O carte despre identitate, familie, dragoste, obișnuință, care cuprinde o perioadă foarte zbuciumată pentru Estul Europei: anii 90, cînd s-a dezmembrat URSS și R. Moldova și-a recăpătat independența. E povestea unei moldovence care a fost cumpărată/înfiată (de la un orfelinat dintr-un sat moldovenesc), la 7 ani, de o rusoaică şi dusă la Chișinău, ca s-o ajute să-și mărească averea. Sticlăreasa o exploatează la maximum (uneori se gîndea că era mai bine la orfelinat), dar în același timp îi dă tot ce-i trebuie, inclusiv cea mai bună educație. Acum femeia e medic la București și-și amintește de copilăria ei de la orfelinat și din curtea interioară chișinăuiană, camera de filmat fiind ochii și mintea fetiței care e nevoită să învețe limba rusă la perfecție (dar îi place la nebunie asta), însă, cînd trebuie să aleagă, se duce la școala moldovenească. E viziunea ei față de perestroika lui Gorbaciov, căderea URSS-ului, Adunările Naționale, lupta dintre basarabeni și ruși, trecerea la grafie latină. S-a mai scris despre perioada aceea din R.Md, dar niciodată din punctul de vedere al unui rus. Un roman foarte bun al unui scriitor deosebit. Lectură plăcută și utilă!