Eleganţa lucrurilor care se simplifică uimitor sau Despre delicateţea oglinzii Marianei Marin

                                                                                       „Fără doar şi poate, viaţă cîtă vrei!”.

                       „Dacă ţi se întîmplă să fii şi poet / atunci lucrurile se simplifică uimitor. /

                        Nici nu apuci bine să te desparţi / de bucuria poemului cald /

           că el te şi situiază în afara realităţii / pe care atît o iubeşti, / despre care scrii”.

 

 

      După o pauză („de respiraţie”) ce semăna mai mult cu o dispariţie („un război de o sută de ani”), Mariana Marin revine cu Mutilarea artistului la tinereţe (Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 1999), care începe cu „Te uiţi într-o bună zi prostit / la propria viaţă” şi se încheie cu „din nou pe drumuri”, într-un veritabil stil „beat” şi „optzecist” în aceeaşi măsură, doar că dacă scriitorii americani erau „pe drum” de plăcere – călătoreau – colegii lor din România făceau naveta de nevoie – aşa cerea Patria. Ca şi-n La întretăierea drumurilor comerciale, celelalte trei cărţi individuale (Un război de o sută de ani – Editura Albatros, Bucureşti, 1981, Aripa secretă – Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986 şi Atelierele, Editura Cartea Românească, Bucurşti,1990) plus  grupajul din volumul colectiv Cinci (Editura Litera, Bucureşti, 1982), şi în Mutilarea artistului la tinereţe Mariana Marin e o poetă a realului, a realităţii de aici şi acum („Şi cui aş putea explica / dorinţa ascunsă (viermele gînditor) / de a mi se întîmpla lucruri obişnuite?”, Elegie XX din Atelierele), poezia ei fiind (auto)biografică (mai ales în ultimele cărţi), socială şi avînd ca temă de bază realitatea, care pur şi simplu invadează textul, aşa cum „textul” este obiectul de studiu pentru texistenţialişti, cuvîntul „realitate(a)” apărînd la Mariana Marin mai des şi decît omniprezentul „moarte(a)” (un motiv romantic exploatat pînă la saturaţie (greaţă) şi de către modernişti), fiindcă pentru Mariana Marin nu există eveniment al vieţii fără expresie, după cum vom afla din Calea de acces, un poem închinat lui Lucian Raicu. La Mariana Marin e foarte interesant de observat schimbarea accepţiei realităţii de la o carte la alta. Dacă-n Un război de o sută de ani Mariana Marin se uita la realitate cu multă speranţă („Într-o dimineaţă,/ să te trezeşti în braţe cu o realitate doldora…”, Dăscăliţa), iar în Aripa secretă cu ceva neîncredere („De multe ori înţelegerea realităţii / devine atît de stîngace…”, Mansardă), în Atelierele, după ce constată că „fiecare îşi trăieşte felia sa de realitate” (Elegie V), pe care o conştientizează („Crezi tu că eu nu văd / cum mă urîţesc de la o zi la alta? / Că fiecare poem poate să fie şi ultimul?…”, Ieşirea din criză) cu obiectivitate („Fără prietenii mei -  tinerii poeţi germani / din România - / subiectivitatea şi-ar mai fi supt şi acum degetul / în faţa realităţii”, Fără ei), Mariana Marin la un moment dat încearcă o rezistenţă prin sfidare în faţa acestei realităţi: „Refuz să mai privesc realitatea în faţă” (Pumaho), după care revine cu o stare împăciuitoare. Ca exemplu ilustrativ viu în acest sens poate servi şi  un singur poem, Viaţă de familie, care apare, cu mici schimbări, în două cărţi. În prima variantă, cea din Aripa secretă, realitatea e la persoana a doua singular, poemul fiind mai încordat, mai energic şi mai direct decît în varianta a doua, cea din Atelierele, unde realitatea e la persoana întîi plural, poemul lăbărţîndu-se cu două rînduri, astfel devenind mai spălăcit, parcă împăcîndu-se „cu soarta”, ca un fel de ciobănaş înamorat. Dacă în Viaţă de familie din Aripa secretă „Realitatea ţi-a pătruns şi azi pe uşă” şi „Ceasul pe dinăuntrul tău mănîncă”, în Viaţă de familie din Atelierele  „Realitatea ne-a pătruns şi azi pe sub uşă (…) Ceasul pe dinăuntrul nostru huruie, huruie, // îmbrăţişaţi, / Bestia şi Fonful din noi iar se înfruptă” (subl. mea). De observat că nu numai pronumele se schimbă, dar şi predicatul, directul „mănîncă” fiind înlocuit cu sugestivul „huruie, huruie”, plus cele două simboluri moderniste, care transformă Viaţă de familie din  Aripa secretă  în Viaţă fără nume din Atelierele. Putem spune că Mariana Marin provoacă poezia  cu propria biografie, cu propria corporalitate („Era deci poemul provocat / pe care poeta aceasta neruşinată / nici îmbrăcată, nici dezbrăcată / îl aştepta zilnic în faţa ferestrei”, Poemul provocat în Atelierele). Dintre prietenii din antologia Cinci (şi din Cenaclul de Luni) Mariana Marin se aseamănă mai mult cu Florin Iaru (prin eleganţă şi rafinament) şi, din punct de vedere stilistic, cu Romulus Bucur, dar, ca demers poetic, cu poeţii din Vînt potrivit pînă la tare, cu autorii Pauzei de respiraţie şi cu Marius Daniel Popescu, care, în comparaţie cu poeţii „optzecişti”, împinge la limită/periferie poezia realului cotidian. Mariana Marin scrie o poezie care curge, care se scrie oarecum suprarealist, ca şi la Mircea Cărtărescu, - „Ce bine că foşnetul creionului pe hîrtie / nu poate fi ascultat, / - dai să gîndeşti, / dar în secunda următoare / nu mai eşti atît de sigură” (Elegie) - , o poezie vie, în mişcare, la scrierea căreia se foloseşte un limbaj frust, de suprafaţă, un fel de grad zero al comunicării („Era o vreme a textelor / şi a gradului zero în comunicare” -  Comentariu la eseul lui Alexandru Muşina privind eşecul generaţiei 80), chiar dacă se apelează adesea la livresc, unele texte ţinîndu-se pe intertext, pe un (singur) fapt, cultural (de la Punct, Complexul Karenina, Elegie din Mutilarea artistului la tinereţe la Apel în sala de disecţie din Un război de o sută de ani) sau istoric (La 1986 despre 1848…), aşa cum  era în întregime Aripa secretă, cea de-a doua carte a Marianei Marin, care vine (în literatura română - „speranţa copilăroasă / că doar literatura română te poate salva” - Contractul social e bun de la natură?) ca o lectură dialogală a jurnalului capitalistei Anna Frank, o scriitură ca şi „fotografia aceea jupuită de craniu” (Şivă). Prin directeţea discursului, Mariana Marin aminteşte de Liviu Ioan Stoiciu, doar că Stoiciu îmbină puternic realul cu fabulosul/mitologicul, două categorii aproape opuse, pe cînd Mariana Marin combină noţiuni-trăsături  (f.) apropiate, cum ar fi realul cu socialul şi (auto)biograficul, care, volens-nolens, se cam suprapun. Oricît de „mari”/”înalte” ar fi temele şi motivele cărţilor sale, Mariana Marin  reuşeşte să le golească de artificii, poemul ajungînd în faţa cititorului limpede, simplu şi direct, trăsături ce trimit la Ioan Moldovan, dar n-o apropie de acesta, claritatea Marianei Marin şi cea a lui Ioan Moldovan fiind tot atît de apropiate ca şi Coca Cola de Pepsi Cola. Iar noţiunile grave, cum e moartea sau realitatea, sînt coborîte pe pămînt („între rai şi iad”). În comparaţie cu Coşovei – Iaru, care au invitat poezia în stradă, Mariana Marin umanizează, simplifică şi aduce printre noi stările general umane, pe care le familiarizează, le coboară „la temperatura şopîrlei” (Marta Petreu). Un poem relevant în acest sens e Orez cu lapte în Praterstrasse, în care sînt inversate rolurile dintre noi, hoamenii, şi realitate, şi unde nu se mai scoate poezia din realitatea de aici şi acum, ca-n poezia realului cotidian, ci tocmai realitatea se umanizează şi caută compania omului, ca-n teoriile despre poezia neo-antropocentrică. Această personificare simplă din Orez cu lapte în Praterstrasse e şi mai neaşteptată din cauza schimbării perspectivei poeziei realului, acum nu se mai duce Muhamed la munte (ca la Cărtărescu – Iaru – Flora – Mureşan – Coşovei…), ci vine muntele la Muhamed: „Uneori observam realitatea. // Atunci, ceva se ghemuia / în colţul cel mai umbros al casei / şi începea să ne scîncească la piept. // Era un pui de realitate, ca şi noi. // Singur şi trist, şoptea printre lacrimi. / „Luaţi-mă  şi pe mine între rai şi iad! / Băltoaca asta în care trăiesc m-a obosit./ Nu-mi mai pot mînca nici măcar orezul cu lapte”…”.

      Mariana Marin scrie o poezie în oglindă,  ca şi Sylvia Plath („O femeie se apleacă peste mine, / scrutîndu-mi apele ca să se vadă cum e-n realitate”, Oglinda, în Antologia poeziei americane, Univers, 1979), în prim planul căreia e eul propriu („Mă privesc uneori în oglindă”, „Mi-e dor de poemele cărora chiar eu însămi / le eram universul”), chiar dacă uneori acest „je” e „autre”.  Dacă pentru eul poetic al Martei Petreu e important (şi)  celălalt („creierul tău frumos”), în poezia Marianei Marin relaţia este una temporală şi se consumă între eul actual şi eul „din tinereţe” („într-o vreme şi eu aveam un creier frumos” – Naiva închipuită) sau o priveşte numai pe ea, o legătură unilaterală, ca la Cristian Popescu sau Matei Vişniec („Nimeni n-a scris în dimineţi de septembrie  / poeme de dragoste pentru mine” – O grămăjoară de ace; „Mi-a fost mereu frică de tine. / Mereu te-am  iubit de departe” – Jumătate în jumătate). Tristeţea şi frumuseţea fragmentelor citate mai sus, dar şi a celor din poeziile de dragoste („Mă privesc uneori în oglindă / pentru ca să mai fie cineva în această casă” – Poemul de dragoste) mă trimit la Elegie, poemul despre mutilarea artistului la tinereţe „la -15 grade”, în care Mariana Marin, care nu e nici pe departe o feministă, îşi alege doar exemple „feminine”, aşa cum Vladimir Vîsoţki în Poeţilor, un text uluitor de asemănător cu Elegie, aduce numai exemple „masculine”, doar că, în comparaţie cu Mariana Marin, Vîsoţki e – în final – (auto)ironic şi combină durerea & tristeţea cu umorul,  într-adevăr, negru. Graniţa dintre scriitură/ficţiune şi realitate dispare sau e invizibilă în viziunea artistului („distrugi şi autodistrugi / crezînd că e doar scriitură” – Capătul), chiar dacă la un moment dat, după ce, „între timp, ce-i drept, s-au întîmplat multe evenimente” (Punct), acesta ajunge la concluzia hiper-realistă că „o cutie goală de conservă / rămîne  o cutie goală de conservă” (Zmeura).

      În Poemul de dragoste, o ars poetica a Marianei Marin, textul nu poate trăi fără autor, fiind scris pe-o oglindă spartă „de moarte”, astfel rămînînd originalul, cel reflectat, în care există dragostea din titlu şi  deci şi poemul de dragoste din oglindă, fie şi sfărîmată. Oglinda Marianei Marin este totalitatea cărţilor Marianei Marin, inclusiv Mutilarea artistului la tinereţe, sau – în viziunea lui Tudor Jebeleanu – oglinda Marianei Marin este fotografia Marianei Marin de pe prima copertă a ultimei sale cărţi, iar originalul – fotografia (!) de pe ultima copertă, de asemenea Mariana Marin, aceeaşi Mariana Marin, aceeaşi gestică, aceeaşi poziţie, doar că, dacă Mariana Marin de pe prima copertă mai degrabă citeşte (chiar dacă ochii par a fi închişi), fiind oarecum melancolică, actuala Mariana Marin are ochii deschişi – spre cotidian/realitate – , Tudor Jebeleanu sugerînd asta prin decor (natură – copaci…), dar nu prin jocul de umbre (pe faţa tînără a artistei), ca-n poza din Cinci şi de pe coperta a patra a Mutilării artistului la tinereţe. Aceste două fotografii de la capetele aceleiaşi cărţi sugerează temporalitatea, care e oglinda aceleiaşi (cu altă „pălărie”) Mariana Marin. Lupta între prezentul poetic şi trecutul (poetic?) („Nu-mi mai pot reciti vechile poeme,/ fiinţa care le-a scris s-a îndepărtat de mine” – Roşu şi negru) face din Mutilarea artistului la tinereţe, recenta carte de poezie a Marianei Marin, o reflecţie asupra trecutului, o radiografie a realităţii care e propria viaţă.

      Cea mai apropiată treaptă în trecutul (literar al) Marianei Marin se numeşte Atelierele (1980-1984) şi se află la o distanţă de cel puţin nouă ani, fiind publicată în 1990, scrisă însă între anii 1980 şi 1984, carte spre care mă voi retrage cu ajutorul ‘strumentelor criticeşti, oarecum imitîndu-l pe prietenul nostru racul (Familia mea şi alte animale – Gerald Durrell). Punînd între paranteze, după titlu, acea precizare – (1980-1984) –, Mariana Marin anunţa încheierea  unei etape poetice, intuind – intuiţia feminină! – că aici „optzecismul” îşi încheie o perioadă foarte importantă, perioada de aur, schimbarea socială impunînd o schimbare şi în interiorul generaţiei „optzeci”, legată foarte tare de social. Prin Atelierele (1980-1984) Mariana Marin îşi descarcă sertarele pentru a putea merge mai departe, nu fără a fi atinsă de Complexul Karenina, cum va numi în Mutilarea artistului la tinereţe această perioadă intermediară („Voi mai putea scrie poemele / pe care nu le-am scris / în toţi aceşti ani de cenuşă şi fum?”). Chiar dacă o parte a cărţii se numeşte Elegii, Atelierele este o carte care, prin nervura scriiturii, se aseamănă mai mult cu primul său volum, Un război de o sută de ani, decît cu Aripa secretă, unde scriitoarea îşi domoleşte discursul, atît cît a fost posibil, încît şi mulţi critici literari au fost de părerea că Mariana Marin a închinat cartea păcii, după cum credea, metaforic (?), Florin Mugur în postfaţa de pe ultima copertă. Poezia Marianei Marin mă impune să încep dacă nu aproape fiecare frază măcar fiecare alineat  cu sintagma „chiar dacă”, poeta păstrîndu-şi pînă astăzi aceeaşi sete din Un război de o sută de ani, cu care lovea „gura frumoasă a echilibrului” (Colecţionara). Deşi delicateţea şi eleganţa scriiturii îi imprimă Marianei Marin o anumită linişte, un fel de împăcare („Cine trăind ar putea rămîne / curat şi integru?”, Elegie IX), stare ce domină toate volumele artistei, cu aceeaşi putere răzbătînd şi un fel de energie prin care scriitoarea se revoltă, un mod original, „feminin” şi/dar sigur de a rezista, prin „mărunţişuri”, cu ajutorul situaţiilor şi lucrurilor simple, mici, aparent neimportante („eu mă gîndesc la tine / şi ceaiul acesta      Fierbinte / pe care îl ţin în palme / devine modul meu de a rezista” – Scrisorile către Emil), o rezistenţă datorată încrederii, care nu este acelaşi lucru cu speranţa („Revoluţia n-a început nici anul acesta / dar noi continuăm să o aşteptăm, / decembrişti cu toţii /  pentru că în acest decembrie / ne-a lipsit zăpada / aşa cum ne-au lipsit şi altele” –  Scrisorile către Emil). Astfel chiar şi Elegiile sînt mai mult sociale decît biografice, de dragoste, aşa cum se va vedea mai ales din ultimul poem al ciclului, Limba scrisă sub pleoape, o ars poetica a Marianei Marin, care poate fi citată în întregime, nu numai datorită conciziei, dar şi a calităţii poemului: „Vremea poemului înalt, ameţitor, / a trecut. / Gîndul negru şi sîrma ghimpată /  vor ţine minte doar aceste elegii // şi o feroce singurătate / ameţitoare , înaltă…”, zice Mariana Marin în stilu-i caracteristic, elegant, clar, calm, dar răspicat. Şi-n Atelierele se evidenţiază acea umanizare, simplificare a lucrurilor, văzute, prin obişnuinţă, complicate, „înalte”, Mariana Marin poate să aşeze şi să împace cu o limpezime şi siguranţă uimitoare, de parcă şi-a lăsat toată „răutatea” în acel titlu al primei cărţi („Aşa cum  eu după atîţia ani / nu mă pot desprinde de imaginea noastră (…) astfel şi tu / ar trebui să mă urăşti  mai puţin / pentru tot ceea ce nu s-a mai întîmplat / niciodată la fel”, Plasa de apă). N-am vorbit niciodată cu Mariana Marin şi nu ştiu cum este „ca om”, dar ştiu că Mariana Marin ar merita să fie ambasadorul generaţiei „optzeci”. Dacă generaţia „optzeci” ar fi rămas o grupare, iar Mariana Marin ar fi fost omul de legătură, cred că „optzeciştii” găseau limbă comună şi cu Sadaam Husein (sau nu).

      În cea de-a doua carte, Aripa secretă, Mariana Marin îşi alege un personaj ciudat cu un destin ciudat – Anna Frank („Se ştie doar că Anne Frank („fetiţa de 15 ani din Olanda ultimului război” – n.n.) a murit acum 40 de ani / în lagărul de la Bergen-Belsen / cu 2 luni înainte ca Olanda să fie eliberată” – Singură, liniştită), în jurul căruia lasă să crească o „viaţă” posibilă-imposibilă. Îşi creează  o ficţiune în care există („Fiecare îşi trăieşte felia sa de realitate, / Eu, pe aceea a visului” – Elegie), o lume „pe lîngă”, o lume de păpuşi  mecanice în care-şi trăieşte „poemul”, ca şi autorii poeziei psihozei, în special Cristian Popescu, dar şi Călin Vlasie, prin lumea pe care o construieşte, ca şi Marta Petreu, prin existenţialismul scriiturii.

      Aripa secretă, care, trebuie să observăm, are o legătură directă cu războiul,  vine după Un război de o sută de ani, care n-are de fapt nici o legătură cu războiul propriu-zis, ca un steag alb, ca un tratat de pace („Nu-i mai cer acestei lumi decît liniştea” – Anul acesta cireşele, şi „Da, nu-i mai cer acestei lumi decît liniştea” – Singură, liniştită, ultimul poem al cărţii), dar e altfel de pace, o pace forţată, ca şi aceea din Poem de dragoste (Un război…): „Seara, cînd mă întorc obosită acasă, / nu se întîmplă  nimic”). O schimbare faţă de prima carte e o mai mare libertate a eului poetic („Nu, n-am devenit încă liberă. / Dar nici mult nu mai e” – Scaieţi verzi), care constă  mai degrabă în acumularea a mai multă experienţă şi în  conştientizarea acestui spirit de libertate – „Iarna se pregăteşte să îmbrace paltonul / de pe vremea cînd eram liberă” (Raza), ceea ce l-a convins pe Gheorghe Perian că „puţini au exprimat cu atîta curaj şi talent ca Mariana Marin condiţia socială şi politică a generaţiei ‘80” (Scriitori postmoderni). Poezia generaţiei „optzeci” e o poezie care a rupt toate clişeele limbii române de pînă atunci, o poezie aproape liberă şi aproape liberă de prejudecăţi, pînă şi de tirania tiparului, o poezie care s-a născut într-o societate plină de graniţe pe care le-a încălcat sau le-a neglijat, o poezie cu tentă socială accentuată – poate şi de aici tăcerea & oboseala de după 1989. Pentru Mariana Marin conştiinţa generaţiei (acută) e sinonimă cu conştiinţa cititorului sigur, a cititorului critic, activ: „Unde o fi generaţia / să-mi povestească / despre cum confund eu eticul cu esteticul?” (Vorbeşte A.F.). Volumul colectiv Cinci, din care face parte şi Mariana Marin, e un simbol al acestei conştiinţe, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina fiind atunci nu doar prieteni, dar şi membri ai Cenaclului de Luni, la care-şi citeau şi-şi analizau poeziile. Debutul Marianei Marin, Un război de o sută de ani, este cu siguranţă o carte scrisă în perioada Cenaclului de Luni, războiul (de o sută de ani, şi aici apare întrebarea pe care ne-o punea profesoara de istorie: Cîţi ani a ţinut războiul de o sută de ani?), are loc în bibliotecă („Ea a deschis uşa cu gesturi mici / dar adevărul e că nu a mai găsit nimic / din ultimii cititori rătăciţi în sala de lectură. / Un război de o sută de ani, i-au surîs // şi a bătut ceasul din turn / şi ei s-au ridicat de la masă”), aşa cum mărturiseşte Mariana Marin în Sîngeroşii utopişti, primul poem al cărţii, subîntitulat (între paranteze) utopii şi alte poeme de dragoste. O latură interesantă a poeziei Matianei Marin, exersată încă din cartea de debut, e lirickritica, adică o analiză critică foarte serioasă în interiorul poemului care ar rezista şi chiar dacă cititorul n-ar cunoaşte direct despre ce e vorba. Astfel, în Apel în sala de disecţie (Poetului Ion Mureşan), Mariana Marin  efectuează o „disecţie” foarte fină a poeziei lui Ion Mureşan, poemul rămînînd  valabil din toate punctele de vedere şi dacă scriitoarea n-ar fi adăugit dedicaţia „Poetului Ion Mureşan”, şi atunci cititorul n-ar fi avut de unde bănui că e un text lirickritic. Poemul începe cu „Te trezeşti cu toate organele  alături” – corporalitatea – , „priveşti dar nu se întîmplă nimic. / E o casă fără oglinzi – ţi se spune. / Cineva care îţi seamănă se apropie de fereastră” – dublul, oglinda, un fel de „eu sînt un altul”, care la Ion Mureşan  s-ar putea traduce printr-un „eu sînt un alt Rimbauld”. „Auzi: nu, sufletele noastre nu pot fi salvate / dar cea mai bolnavă, / cea mai murdară, / cea mai şireată, / cea mai veselă amintire / e mai adevărată decît războiul de o sută de ani” sînt rînduri care s-ar potrivi mai ales lui Mircea Cărtărescu, Romulus Bucur sau lui Caius – Marius – Simona – Andrei, valabile însă şi pentru Ion Mureşan, concentrîndu-se pe propria viaţă, propria istorie, mai importantă decît istoria  umanităţii, după cum au arătat autorii poeziei realului şi ai poeziei neoantropocentrice. În fragmentul ce urmează, „Ah, frumoasa rochie de bal a frumoasei bunici! / Impudică stă răsturnată-n ace; cu braţele-nmuiate-n var / frumoasa rochie de bal acoperă o existenţă…”, Mariana Marin insistă pe rolul obiectelor, ca memorie – unul din motivele principale la Ion Mureşan – şi mărturie vie a propriei vieţi, a vieţii proprii care a fost. Aici Mariana Marin foloseşte cu aceeaşi eleganţă metonimia poetică, unul din secretele „optzeciştilor”, care au părăsit metafora în favoarea  metonimiei, mai proaspătă, mai puţin utilizată şi – cel puţin – tot atît de interesantă. În fragmentul „Tu ştii că zăpada nu poate salva un război de o sută de ani / dar ai mîngîia un animal friguros sau / te-ai întinde pe o gheaţă frumos mirositoare sau  / ai lăsa iarna să-ţi cadă în inimă ca un inel de ceară sau / ai defecta un spărgător de gheaţă, ca el să se oprească / brusc acolo, / bandă rulantă a unei lumi în care nu te recunoşti…” Mariana Marin prinde starea şi în acelaşi timp motivul cărţilor lui Ion Mureşan – frigul. Despre „frigul” din cărţile lui Mureşan, care aproape că îl caracterizează, dacă n-ar fi atît de diferit de frigul în accepţia cotidiană, de dicţionar. Ideea Marianei Marin e că „frigul” lui Ion Mureşan e lumea lui paralelă (O lume paralelă – Liviu Ioan Stoiciu), lumea în care s-ar recunoaşte. Din acest punct de vedere Ion Mureşan ar fi un poet al psihozei, în cele două cărţi „de iarnă” creîndu-se o lume „pe lîngă”, în care încearcă să se opună legilor lumii „care nu poate fi înţeleasă” de el. Şi, deoarece această mureşanologie e livrescă, textuală, Ion Mureşan ar putea fi văzut şi ca un poet al texistenţei lirice, un texistenţialirick. Iată cum un singur poem poate fi o punte între doi poeţi, apropiaţi sau diferiţi (aici motănaşul, care stă între mine şi caietul în care scriu, toarce şi insistă să-l iau în seamă. Sare la stiloul cu care  scriu. Am întors foaia şi entuziasmul lui creşte ca Făt Frumos). Dacă Mutilarea artistului la tinereţe se încheie cu un predicat la prezent, subînţeles („Din nou pe drumuri”), cartea de debut, Un război de o sută de ani, începe cu un verb la trecut („şi a bătut ceasul din turn”) şi se încheie cu unul la viitor („şi pulberea să se întoarcă în pămînt”).

      În încheiere, aş mai adăuga că, aşa cum temele preferate ale Marianei Marin sînt realitatea şi existenţa, simbolurile principale sînt oglinda şi fereastra. Oglinda – din interiorizarea modernistă, dedublare şi inevitabila dragoste de sine, iar fereastra – din nevoia unei anumite distanţe care pînă la urmă are funcţie igienică, poate şi de aici (şi din feminitatea asumată) poezia Marianei Marin îşi întreţine eleganţa şi delicateţea.  Dacă Iaru scoate poezia la plimbare pe stradă, unde Muşina scrie – se înţelege – pseudoscrisori pentru/despre prietenii şi cunoscuţii săi, iar Cărtărescu se confundă (uneori) cu obiectele, Mariana Marin cu ajutorul ferestrei nu  coboară şi nu se atinge, însă observă şi descrie („Nu te mai interesează cît de exactă ar putea fi / descrierea./ Cît de frumoasă. Cît de umană” – „Mi-e teamă că n-am să pot descrie întocmai” – (dar vezi, numeşte exact)), cea mai originală trăsătură  a liricii Marianei Marin fiind acea umanizare a faptelor şi a obiectelor, şi cotidiene şi de salon despre care am scris mai devreme.

Fireşte că au mai rămas aripi secrete peste fereastra acestui paragraf despre atelierele scriitoarei care a avut „nebunia” de a gusta trandafir: Mariana Marin. Şi - mai ales - multe fragmente foarte frumoase de poezie, cum ar fi acesta: „Mărturiseşte întîi ruşinea zilnică din copilărie:/ „Mama şi tata erau complexaţi dimineaţa / şi mult prea neruşinaţi înspre seară / (multă lume aştepta atunci războiul!) /  şi tocmai de aceea au hotărît / (dat fiind inteligenţa mea / şi posibilitatea rapidă de adaptare) / să-mi termin studiile / într-un orăşel de munte, balnear şi departe de casă”).”. Sau acesta: „Între sînii mei a înnoptat moartea, / (…) Limba în care gîndesc eu cuvîntul moarte / nu este şi limba în care gîndeşti tu cuvîntul / iubire / Ceea ce azi ne desparte (se spune) / ne va despărţi şi mai mult mîine”. Sau acesta: „iată, acum ştii şi tu: Totul s-a mai întîmplat!”.

(Din Portret de grup cu „generaţia optzeci” (Poezia), Ed. Tracus Arte).