Poezii de Mariana Marin

 Ultimul poem de dragoste

în grădina de trandafir

 

În cumpănă cu-atît de grele vremuri

Voi spune-acum ce simt, nu ce ne-nvaţă:

Bătrînii-au suferit de te cutremuri;

Noi, tinerii, trăi-vom altă viaţă.

(Shakespeare – Regele Lear)

 

 

În grădina de trandafir a spitalului,

printre bucăţi de memorie veselă şi tablete aruncate

ai descoperit (dar vezi, numeşte exact!)

legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,

– astfel de rămăşiţe prohibite

din care se vor hrăni într-o zi noile culturi...

Ai privit-o un timp,

ai ascultat-o atentă şi fără prea multă grabă,

şi dată fiind inteligenţa ta

şi posibilitatea rapidă de adaptare

ai înţeles: – Uite-l, a venit chiar el,

adevărul tras odată de păr şi căzut acum în dizgraţie.

(Stop! Înapoi!

Mărturiseşte întîi ruşinea zilnică din copilărie:

„Mama şi tata erau complexaţi dimineaţa

şi mult prea neruşinaţi înspre seară

(multă lume aştepta atunci războiul!)

şi tocmai de aceea au hotărît

(dată fiind inteligenţa mea

şi posibilitatea rapidă de adaptare)

să-mi termin studiile

într-un orăşel de munte, balnear şi departe de casă”)

În grădina de trandafir a spitalului

venise chiar el, adevărul tras la faţă

şi cu ochii plesniţi.

(Reci şi ascuţite fuseseră căile sale!)

Desigur, să-l privesc!

Desigur, să pun acum mîna pe el!

 

 

Mantaua unui poem de dragoste

 

Despre ce-aş  fi putut vorbi

în zilele acestei veri cu tine?

 

O manta putrezită pe care poeţii o îmbracă

de atîtea sute de ani,

– aşa îmi par uneori cuvintele la sfîrşit de mileniu.

Îmi privesc mama aplecată ameţitor deasupra lucrului de mînă

care ne asigură existenţa şi ştiu cît de nemulţumită este de mine.

Ar fi vrut să mă apuc de o meserie practică,

să nu mai vînez himera care se lasă noaptea cu pui cu tot

în bucătăria noastră strîmtă, printre florile-mi de tei;

să nu mai întîrzii prin cartier fericită

că am găsit expresie şi epic

în amintirile unui invalid de război uitat pe o scară rulantă;

expresie şi epic pe o stradă pavată cu pietre interbelice,

pătrate, negre, lucioase; într-un lac în care o fată cu păr lung

a aruncat pe la asfinţit un inel de argint

şi-a început o viaţă aproape la fel de lungă cînd plouă.

Ar vrea să nu mă mai chinuiesc inutil,

să devin o elegantă şi o „ea”,

să uit,

să părăsesc felul ăsta de a-mi despica firul vieţii în patru.

 

Numai că această manta putrezită îmi este atît de largă

încît mă împiedic zilnic de dragă în ea.

Aici îmi cresc mie altfel de aripi secrete,

aici sînt eu pămînt bun, iarbă verde, ameţitoare, înaltă,

pentru a stelelor fiară întunecată

din lumea cealaltă.

Despre ce-aş fi putut vorbi

în zilele acestei veri cu tine?

 

 

Orez cu lapte în Praterstrasse

 

Trăiam între rai şi iad la propriu,

eram supli, nervoşi, ne tăceam

cu o mătăsoasă duioşie unul pe altul,

ne ştergeam coşmarurile,

ne făceam paturile, ghetele,

ne dam pe gheaţa ei de viaţă.

 

Uneori observam realitatea.

 

Atunci, ceva se ghemuia

în colţul cel mai umbros al casei

şi începea să ne scîncească la piept.

 

Era un pui de realitate, ca şi noi.

 

Singur şi trist, şoptea printre lacrimi.

“Luaţi-mă şi pe mine între rai şi iad!

Băltoaca asta în care trăiesc m-a obosit.

Nu-mi mai pot mînca nici măcar orezul cu lapte,

nu mai are gust de atîtea gunoaie pisate,

de atîtea cuvinte îngîmfate şi reci.”

 

Ce să faci cu un pui de realitate

care-ţi scînceşte la piept?

L-am luat cu noi, între rai şi iad.

 

Pare mai vesel de atunci

sau, oricum, mai echilibrat.

îşi mănîncă pofticios orezul cu lapte

şi, lucru rar la un pui de realitate,

visează cu ochii deschişi

şi se prăpădeşte de rîs.

 

E molipsitor.

 

 

Săptămîna patimilor

 

Dubioasă fericire şi linişte a cărnii

într-o dimineaţă de odihnă legală;

şi, deodată, amintirea rapiţei

şi a elevului K.: „Dacă au semănat porumb,

      de ce a ieşit atîta rapiţă?”

O Săptămînă a Patimilor luminată

de o Noapte Sfîntului Bartolomeu

şi un fel de păpuşă mecanică, rasă în cap,

un fel de gură de cîine: „Veniţi de la Poarta Albă?”

Astfel poate începe senzaţia aceea de gol

care anunţă venirea ficţiunii.

Ea trece la numai trei paşi de casa ta.

şi tu îi adulmeci prin aer securea mătăsoasă,

vibraţia semnelor, carnea care i se desprinde încet.

Elevul K. şi gura de cîine îşi pot schimba rolurile

şi toate sub ochii tăi

acoperiţi de grămezi nesfîrşite de rapiţă...

Tu însăţi schimbi dubioasa zi de odihnă legală

cu ecoul livresc al Nopţii Sfîntului Bartolomeu;

tu însăţi treci mai tîrziu

la numai trei paşi de casa ta

adulmecînd prin aer o băltoacă mătăsoasă,

prin viaţa ta,

                   gură de cîine,

                                        păpuşă mecanică,

                                                                    rasă în cap

 

 

 

Ieşirea din criză

 

Ce inutilitate, ieşirea din criză!

Ce farsă!

Şi să mai cred că mîntuirea este şansa.

Nu, iubire.

Vom rămîne toată viaţa cu viermele ăsta harnic

(un fel de cancer al pielii)

care a început să ne atace intimitatea.

Crezi tu că eu nu văd

cum mă urîţesc de la o zi la alta?

Că fiecare poem poate să fie şi ultimul?

Cui ce-i pasă! Să ne întoarcem la accident,

spui tu,

la pata de ulei lăsată pe clanţa uşii

pe care tocmai ai pocnit-o spre trecut.

Aşa, fără identitate,

vei fi mult mai aproape de ziua

în care se vor alinia planetele,

ha-ha, mult mai aproape...

Ce inutilitate, ieşirea din criză!

Ce farsă!

Cînd mă gîndesc la marile poete ale lumii

(la Anne Sexton şi Else)

vine un sentiment cu zimţi

şi mă pocneşte de nu mă văd:

/ “Ce crezi tu,

că noi şi tu...”/

... şi rămîn aici, în S-E,

chicotind în faţa atrocităţii

cum ele în faţa originii nesănătoase

şi a fenomenului sinucidere la animalele de rasă.

Ce farsă!

Ce inutilitate, ieşirea din criză!

Atunci nu-ţi mai zăresc nici ţie chipul.

Te acoperă praful bibliotecilor

şi spuma sîngelui, verzuie...

/În mîini ei poartă capul meu sau pe al tău?

Pe umeri cine rîde? Şi gura însîngerată

pe cine-a sărutat?/

O, atît de singuri şi pierduţi

că ne-am putea schimba trupurile, inima,

şi nimeni n-ar observa dacă într-o zi

poemele mele ar fi scrise cu cerneala asta verzuie

pe care o laşi în urmă.

Atît de singuri şi pierduţi,

atît de pierduţi,

că ne-am putea schimba între noi moartea,

actul acela natural

înghesuit între coperţile anatomiilor

spre ultima pagină, în 5 sau 10 rînduri...

 

... Şi uite cum ne întîlnim la ieşirea din criză

pe treptele castelului de apă

cu sensibilitatea jupuită,

cu ultimul cuţit înfipt de ei şi înflorind,

pe-a lumii boltă scuipînd raze...

 

Nu vrei să încercăm metoda clasică Schultz

pentru combaterea insomniei, spui tu.

“Sînt calm, relaxat.

O linişte plăcută mă cuprinde.

Pleoapele sînt grele, ca de plumb.

O oboseală plăcută mă cuprinde.

Un somn plăcut mă cuprinde.

Pleoapele sînt grele, ca de plumb.

O linişte plăcută mă cuprinde.

Sînt calm, relaxat.”

 

Ce farsă, inutilitatea!

Ce criză!

Şi ce atroce grohăit

cînd ei ne-apropie de stele

/“pocnind din bici”/

ca să ne mîntuim,

pe-a lumii boltă scuipînd raze

calmi,

relaxaţi,

    calmi,

     relaxati,

         calmi,

relaxati

 

 

Elegie XII

 

 

Între sînii mei a înnoptat moartea.

 

Dar între mine şi tine (se spune)

va exista întotdeauna o Europă sau o Mare Roşie.

Limba în care gîndesc eu cuvîntul moarte

nu este şi limba în care gîndeşti tu cuvîntul iubire.

Ceea ce azi ne desparte (se spune)

ne va despărţi şi mai mult mîine.

Iată de ce, cu toată întunecimea trecutului nostru

pe care îl desfăşurăm acum aidoma

unui pergament din vechiul Egipt,

îţi cer să fugim în hăul ce ni s-a dat.

Acolo, pistruii şi părul tău roşu

vor înţelege desigur şi vor iubi

limba sînilor mei

 

între care va înnopta şi atunci moartea.

 

 

 

Limba scrisă sub pleoape

 

Vremea poemului înalt, ameţitor,

a trecut.

Gîndul negru şi sîrma ghimpată

vor ţine minte doar aceste elegii

 

şi o feroce singurătate,

ameţitoare, înaltă...

 

 

Scrisoare către Emil

 

I

Mă gîndesc la tine

pierdut prin acele oraşe ale Europei

în care eu n-am să ajung niciodată.

Revoluţia n-a început nici anul acesta

dar noi continuăm s-o aşteptăm,

decembrişti cu toţii

pentru că în acest decembre

ne-a lipsit zăpada

aşa cum ne-au lipsit şi altele.

Nu mai departe de-aseară

cineva îmi spunea

că de la o vreme îmi lipseşte lirismul.

Ce i-aş fi putut răspunde?

Eu sînt o poetă de stînga,

pentru că de la stînga a venit

şi sentimentul că sînt sufocată de mizerie;

şi necesitatea în sfîrşit înţeleasă:

/putregai al ochilor mei bolnavi, cheamă sîngele zorilor!/

Poate că este adevărat

că Europa este cu ochii pe noi.

Dar nici noi n-o uităm prea uşor.

Nu mai departe de acum,

cînd gunoierii curăţă şi ei

ce se mai poate curăţa,

eu mă gîndesc la tine

şi ceaiul acesta fierbinte

pe care îl ţin în palme

devine modul meu de a rezista.

Şi cum ţi-aş putea spune exact

cît îmi este de greu?

 

II

 

Există şi disperare şi joc

în ceea ce nu-ţi spun.

Un fel de cuib de păianjen

la care muncesc din greu,

un fel de molimă medievală.

Mai retrasă şi mai ascunsă ca niciodată,

ar trebui să cred că va veni în sfîrşit poezia

să locuiască aici,

în vetustele ţinuturi

în care se tace, se tace...

Dacă ai să priveşti mai bine

ai să vezi cum mai tremură şi acum bibliotecile

la amintirea acelor poete foarte subţiri şi foarte nervoase

ce invadaseră literaturile pe la începutul secolului.

Iar eu acum, spre sfîrşit,

îmi adun în linişte hîrtiile

şi distrug orice urmă de fidelitate,

orice urmă despre ceea ce aşteptam să mi se întîmple.

 

De treci, la Marginea Zonei,

poate ai să mă recunoşti

aşa cum ani trecut-au

calm lopătînd, dureros...

 

III

 

Nu-ţi voi putea descrie niciodată

acel moment monstruos:

am avut viziunea propriei mele fiinţe

într-un loc înverzind

de unde vedeam Zidul şi Legea

de care atîrnau spînzurate

poemele cu clonţ de rubin.

M-am întins...

încearcă să-mi stai acum alături

pentru că ceea ce am aflat e înspăimîntător.

Tu ştii că eu sînt unul dintre aceia

care au văzut (nu numai visat)

corbii măcelărind o imensă cîmpie iarna.

Tu ştii că pot dispreţui

şi pot adora sacul de piele

în care îmi duc pînă la capăt moartea.

 

Dar dacă ceea ce am aflat

e faptul că nu voi fi niciodată

un om liber,

ce-ai să te faci cu mine?

Cum mă vei putea mîngîia?

 

IV

 

Experimentam totul febril.

Totul trebuia să se întîmple – îmi spuneam

şi în afara încrederii mele dureroase în poezie

nu mai rămînea niciodată nimic în zaţul zilei.

Îţi spun, experimentam totul.

Trebuia să descopăr zona aceea fragilă

în care imaginaţia se desparte de experienţă.

Falia eternă în care

(ameţitoare, ce limpede)

eram aşteptată.

Credeam şi eu aidoma acelui personaj

– trăit sau numai imaginat de Rainer Maria Rilke –

că poezia este experienţă şi mai puţin sentiment?

Ştiam că memoria mea se însoţeşte

cu o memorie a lecturii în timpul scrierii.

Iluminarea se face însă de unul singur

şi ea nu trebuie confundată cu mîntuirea.

Poate de aceea poemul se anunţa la început

printr-o nefirească încetinire a respiraţiei

după care se pierdea prin acele oraşe ale Europei

în care eu n-am să ajung niciodată.

Iar eu încercam să rezist,

să-i rezist,

cu mîinile chircite într-o dureroasă absenţă.

 

Iluminarea nu trebuie confundată cu mîntuirea.

 

V

 

La Mayerling, spui,

în pragul unei sinucideri imperiale,

pe cînd în Torida de mult nu mai este zăpadă

iar pe zidurile caselor au înverzit scheletele răcoroase

înlănţuite, unul de altul.

Astfel şi noi, unul de altul,

ne vom ascunde în curînd în gropile

săpate de alţii şi nu sub zăpezi.

Ne vom strivi acolo sufletul

şi creierul nostru frumos

pînă cînd nu vom mai fi

(vai, nu vom mai fi)

acele trestii adesea crezute şi gînditoare.

La Mayerling, spui,

pe cînd în Torida eu de mult nu mai sînt

decît jocul acestei himere

ce-mi sapă în ochi destinul de cîrtiţă.

 

La Mayerling,

în pragul unei sinucideri imperiale.

 

În Torida, îţi amintesc,

sinuciderea unui creier la marginea imperiului

 

sub pămîntul tot mai lucid

 

cînd putregaiul ochilor mei bolnavi

e mîncat de porci în sîngele zorilor

(1982)

 

 

Semnul

 

Există aici un fel de a fi minoritar

chiar şi atunci

cînd trăieşti cea mai neagră majoritate.

Asta ţine de felul în care înţelegi

să-ţi petreci zilele mai ales în tinereţe,

cînd stratul de minciună pare mai subţire.

Bunăoară, poţi începe o nouă zi

prin intonarea uşoară a Internaţionalei

sau a unui cîntecel din copilăria ta săracă.

Totuna: nu o vei sfîrşi niciodată

la o masă decentă

în plină perioadă de înfometare a poporului.

Asta poate părea complicat pentru unii.

Dacă ţi se întîmplă să fii şi poet

atunci lucrurile se simplifică uimitor.

Nici n-apuci bine să te desparţi

de bucuria poemului cald

că el te şi situează în afara realităţii

pe care atît o iubeşti,

despre care scrii,

la vindecarea căreia vrei să participi,

dar pe care n-o mai suporţi

aşa cum îţi este băgată tilnic pe gît.

Cît despre mine,

reprezentantă a majorităţii

în patria mea minoritară,

cu această mînă tremurătoare

cînd îmi duc bucata de pîine la gură,

nu mai am prea multe de spus.

 

Acum la Frankfurt este iarnă.

Iarnă este şi aici.

în Siberia este iarnă.

 

De acolo, de sus,

Rolf Bossert îmi face semn să nu tac,

să continui

iar eu îi răspund cu creierul meu lăbărţat

peste toate aceste trei lumi deodată.