#Dostoievski200

 „Smerita”

             Cînd Mihai Vacariu mi-a propus să facem o ediţie a CenaKLUbului Tiuk despre „Smerita”/ „Кроткая” lui F.M. Dostoievski, una din ultimele lui scrieri, mi-am dat seama că, deşi o citisem cu foarte mulţi ani în urmă, îmi amintesc destul de bine şi subiectul, şi cum a fost creată această povestire hiperrealistă, numită de autor… fantastică, deşi el însuşi o crede realistă – spune asta chiar în cuvîntul înainte. Zice că e „fantastică” stilistic vorbind, deşi s-a mai scris ceva de genu’, menţionează Dostoievski, amintind „Ultima zi a unui condamnat la moarte” de Victor Hugo. De data asta m-am gîndit la o altfel de relectură – am ascultat audiobook-ul (în rusă, fireşte). Şi pentru că tocmai terminam de ascultat un alt audiobook, dar şi pentru că aşa intram în atmosfera dostoievskiană chiar de dimineaţă, în drum spre serviciu (organizam discuţia în foarte scurt timp). Dar imediat după ce-am ascultat cartea am recitit-o, pentru că audiobook-ul nu m-a făcut să înţeleg mai bine zecile de întrebări pe care şi le pune personajul principal, ci a făcut proza şi mai misterioasă (dar nu şi fantastică!).

Dostoievski îşi îndeamnă cititorii ca înaintea lecturii să-şi imagineze un soţ care stă lîngă cadavrul soţiei sale, care s-a aruncat pe geam cu puţin timp în urmă. De fapt, în acest Cuvînt Înainte scriitorul analizează, pe scurt, povestirea. Ne spune că protagonistul e un ipohondru care merge prin camerele sale, vorbind cu sine însuşi, încercînd să-şi adune gîndurile şi să ajungă la adevăr. Astfel aflăm biografia lui şi relaţia cu cea care i-a fost soţie, mult mai tînără decît el (el – 41 de ani, ea – aproape 16). Încearcă să se justifice şi s-o învinovăţească pe ea, care, sinucigîndu-se, îl face pe el să sufere („Ei bine, voi spune adevărul, nu mi-e frică să mă ridic faţă în faţă cu adevărul: ea e vinovată, ea e vinovată”). E, fireşte, o povestire psihologică despre Smerita nu mereu smerită şi despre trăirile interioare ale unui proaspăt văduv (nu le aflăm numele), despre faptul că oamenii sînt foarte singuri (chiar şi dacă-s căsătoriţi) şi că-s condamnaţi din start la moarte (-a care vine cînd vrea ea). Apoi, „Smerita” e şi despre cum omul pentru om e lup şi poate ţine locul stăpînului sau a tiranului sau a celuia care nu te lasă să respiri. Proaspătul văduv repetă insistent că Smerita e unicul lui prieten şi că nici nu are nevoie de altcineva, dar, în loc s-o elibereze (cum crede, cînd o ia de lîngă mătuşile ei), el devine poliţistul şi stăpînul absolut, care pune condiţii, dă ordine şi face programul. De altfel, şi lumea în care e adusă Smerita e îngustă, de puşcărie („Mobila mea e sărăcăcioasă (…) ei, lenjerie, scaune, mese (…) cît să ne întreţinem, adică de-ale gurii pentru mine, ea şi Lukeria, pe care o plătesc cu o rublă pe zi, nu mai mult (…) La fel şi teatrul. I-am spus soţiei că nu va fi nici un teatru în program, dar pînă la urmă am acceptat să mergem o dată pe lună la teatru (…) Ne duceam în tăcere şi ne întorceam în tăcere”).

            Prima parte a povestirii se numeşte „Cine am fost eu şi cine a fost ea” şi începe cu „Ei, pînă ea e aici, încă totul e-n regulă, mă duc şi mă uit la ea din minut în minut, dar mîine au s-o ducă şi… cum o să rămîn singur?” Omul se gîndeşte în primul rînd la el, nu la sinucigaşă, încearcă să-şi explice sieşi, dar uneori povesteşte de parcă ar avea în faţă un judecător.

Fata era orfană cînd a cunoscut-o, locuia cu mătuşile sale deloc prietenoase şi o ducea foarte greu, iar el avea o situaţie materială bună, după ce mama lui i-a lăsat o moştenire. A văzut repede cît de smerită şi bună e şi a cerut-o în căsătorie, exact cînd mătuşile se pregăteau s-o trimită pe mîinile unui vecin gras şi antipatic. Dar, aducînd-o acasă, i-a impus condiţii de convieţuire, iar cearta nu s-a lăsat aşteptată (de la bani, fireşte, el fiind cămătar). Ca să se răzbune pe el, se duce la o întîlnire cu un fost coleg de-al lui din armată, dar se ţine foarte demnă şi-l pune la punct de aventurier. El ascultă totul după uşă, mîndru de ea. Cînd ajung acasă, fata crede că va fi împuşcată, iar dimineaţa se trezeşte el cu revolverul la tîmplă (cum ar zice Caius Dobrescu, „chestii de Dostoievski”). Omul se plimbă prin camere şi povesteşte totul cum a fost, îşi aminteşte că n-a fost simpatic niciodată, nici la şcoală, nici la armată, nici după aceea. La armată a intrat într-un scandal şi şi-a dat demisia, iar acasă, la Moscova, cumnatu-so tocmai îi tocase toată averea. Aşa că decăderea a fost dureroasă, noroc cu cele 3000 de ruble primite, printre altele, de la mamă-sa. Atunci și-a făcut propria afacere şi s-a căsătorit. După căsătorie, fata devine tot mai bolnăvicioasă, cade în depresii, nu se mai înțeleg deloc. Pînă cînd el îşi dă seama că ea, în singurătatea ei, „a uitat de el”, şi se aruncă la picioarele ei, îi spune c-o iubește, iar ea îi dă o replică foarte interesantă: „Am crezut că o să mă lăsaţi aşa”. Cum „aşa”? Ca între străini, fără iubire („Şi chiar credea, credea că totul aşa va rămîne: ea la masa ei, eu la masa mea şi aşa, amîndoi, pînă la 60 de ani. Şi deodată s-a trezit soţul, iar soţul are nevoie de iubire”). Cînd îi spune că e mai inteligentă decît el, iar ea îi zice că exagerează, el exemplifică cu „duelul” dintre ea şi fostul lui coleg, iar ea cade într-o depresie cruntă. A doua zi dimineaţa, însă, adică în ziua în care are loc acţiunea, părea foarte calmă. El hotărîse să-şi vîndă afacerea şi să meargă într-o călătorie în străinătate, se dusese după paşapoarte, iar cînd se întoarce, deja se întîmplase nenorocirea, fata sărise pe fereastră („Cînd am ajuns, încă era caldă”). Bărbatul se tot întreabă de ce s-a sinucis, iar concluzia la care a ajuns e că „S-a speriat de iubirea mea, s-a întrebat serios: s-o accepte sau nu, şi n-a suportat întrebarea, a preferat să moară (…) N-a vrut să mă mintă cu o jumătate sau o semi iubire, fiind prea cinstită”. De fapt, situaţia e mult mai complexă şi nu e vorba de iubire aici, ci de supunere. Fata, care a fost obligată să se închine la un idol fals, acum e rugată să devină idol pentru el. Şi atunci ea preferă să-şi jertfească exteriorul uman (trupul) pentru salvarea interiorului (sufletul), astfel ieşind din „puşcăria” în care a fost închisă. De ce înainte să sară Smerita a schiţat un zîmbet? Pentru că ştie că aşa se răzbună pe soţul-tiran, lăsîndu-l iar singur, pentru că e împăcată cu sine, cu soarta?

            Concluzia din încheierea textului e foarte puternică: oamenii sînt foarte singuri. Cînd au s-o ducă de aici, mîine, ce-o să se întîmple cu mine, se întreabă, iar, protagonistul. „Se zice că soarele umple de viaţă universul. Soarele o să răsară şi ea tot moartă va fi. Totul e mort şi peste tot sînt doar muritorii. Peste tot – doar oameni, iar în jurul lor e tăcere – acesta e universul”. Cam acesta e subiectul povestirii, iar de aici pot porni discuţii fără sfîrşit. Emil Cioran, de exemplu, spune c-a citit „Smerita” de 5-6 ori şi de fiecare dată a fost „la fel de răscolit ca la prima lectură”…

„Nopţi albe”

 

F.M. Dostoievski şi-a subîntitulat povestirea „Nopţi albe” „roman sentimental (din amintirile unui visător)”. E o proză romantică de dragoste sfîşietoare, cu două personaje principale şi cîteva secundare, care apar doar în povestirile celor doi (bunica, fostul chiriaş, servitoarea). Ca şi în „Smerita”, personajul masculin nu are nume în text, iar „eroina” feminină e foarte tînără, de data asta de 17 ani. Titlul sugerează locul acţiunii, Petersburg, unde chiar există aşa ceva, apoi – că acţiunea are loc noaptea, cînd personajele nu dorm, ci fac din noapte zi. Povestirea e compusă din cinci părţi, patru „nopţi” albe şi o „dimineaţă”, care e un alt fel de epilog, plin de dramatism, dar şi speranţă. Moto-ul e din poezia „Floricica” de Ivan Turgheniev, doar că Dostoievski adaugă semnul întrebării, la Turgheniev fiind punct („…I-a fost sortit / Să fie măcar o clipă / În preajma inimii tale?”). Acest semn de întrebare îl ajută să-şi încheie foarte frumos şi rotund povestirea („Dumnezeule! O întreagă clipă de fericire! Dar oare asta nu e de ajuns pentru o viaţă de om?...”).

Personajul principal e un visător romantic de 26 de ani, care nu cunoaşte nici o femeie, nu are prieteni, se plimbă pe străzile Petersburgului şi visează. Cunoaşte locurile şi blocurile, pe oameni doar din vedere, fără să comunice cu ei. Într-o noapte, cînd se simte total abandonat, doar pentru că orăşenii pleacă la sfîrşitul săptămînii la vilele din afara oraşului, intră în vorbă cu o fată, şi ea retrasă în lumea ei. De fapt, nu s-ar fi întîmplat nimic, ca de obicei, dar omul a remarcat că fata plînge, apoi, fiindcă a fost atacată, i-a sărit în ajutor. Naraţiunea e homodiegetică, adică – exact ca-n „Smerita”, avem versiunea visătorului, el povesteşte. A intrat în vorbă cu fata, i-a povestit cît de singuratic e şi că ar fi fericit dacă s-ar găsi o femeie care să-i spună „două cuvinte”. Că pînă acum s-a îndrăgostit numai de „un ideal, de femeia pe care a visat-o. Fac romane întregi din visele mele”, zice el. Cînd au ajuns aproape de casa ei, el spune că mîine vine exact aici, la aceeaşi oră, „nu pot să nu vin mîine aici. Sînt un visător, am trăit atît de puţine clipe adevărate, am adunat atît de rar astfel de momente ca acum, încît nu pot să nu le repet visînd”. Fata acceptă să se vadă a doua noapte acolo, cu o condiţie: „să nu vă îndrăgostiţi de mine…” („Nici eu nu am pe cineva cu care să vorbesc, să-i cer un sfat”). Abia în a doua noapte (albă) fac, de fapt, cunoştinţă. Ea e Nastenka şi el îi spune la fel de des numele pe cît de des se plînge în proza asta şi se cîntă în filmele indiene. Povesteşte despre sine la persoana a III-a, pentru că la persoana I îi e al dracului de ruşine să povestească. „Istoria” vieţii lui e despre singurătate şi vise, iar Nastenka e foarte impresionată, aşa că hotărăşte să-i povestească „istoria” ei. Jumătate e despre bunica ei bătrînă şi oarbă, care o ţine tot timpul lîngă ea, legată de ea la propriu. Părinţii ei au murit de cînd era mică, aşa că-i nevoită să stea cu ea. Cînd un chiriaş de-al lor urmează să se mute la Moscova, fata îl roagă s-o ia cu el, că nu mai poate să stea la fundul bunicii. Acesta îi spune că acum nu se poate, dar că se va întoarce peste un an. Acum fata e disperată, că a trecut un an şi crede că omul s-a întors în oraş, dar nu a căutat-o. Între timp visătorul nostru se îndrăgosteşte de ea, îşi declară dragoste veşnică, dar exact în acel moment apare… fostul chiriaş. Melodrama e totală, dostoievskiană, dar povestirea se încheie optimist, inteligent şi paşnic. Asta pentru că „Nopţi albe” e unul din cele mai poetice texte ale lui Dostoievski, o utopie despre cum ar putea fi oamenii dacă ar fi altruişti, cinstiţi cu ei înşişi şi şi-ar trăi sentimentele sincer şi… dezinteresat.

 

„Însemnări din subterană”

 

„aici sînt 40 de ani de ilegalitate”

 

            În „Însemnări din subterană” F.M. Dostoievski creează un anti-erou, un „om în plus”, un parazit, un individ care trăieşte o „viaţă vie” („живая жизнь”), dar care vorbeşte „ca-n cărţi”, chiar dacă e conştient că „2x2=4 nu mai e viaţă, domnilor, ci începutul morţii”.

            Povestirea e compusă din două părţi, „Подполье” („Ilegalitatea”) şi „По поводу мокрого снега” („Despre zăpada udă”). Prima parte e un autoportret. Protagonistul, un tip de 40 de ani, spune că e un om bolnav, rău, superstiţios şi că-l doare ficatul, dar n-o să se ducă la medici (deşi îi respectă). Nu are de gînd să scape nici de boala de ficat, nici de răutate („Mă doare ficatul, păi să mă doară şi mai tare!”). Nu mai e activ pentru că a primit o moştenire şi înainte lucra doar ca să aibă ceva de mîncare, dar era un funcţionar sever („Eram o brută şi asta îmi făcea plăcere (…) simţeam o plăcere nestăvilită cînd reuşeam să supăr pe cineva. Aproape mereu reuşeam”). Dar cel mai supărat e pe faptul că el doar insistă să pară aşa, dar în realitate nu e rău şi nici măcar înrăit: „Nu doar rău, nimic nu am putut să mă prefac c-aş fi: nici rău, nici bun, nici canalie, nici cinstit, nici erou, nici insectă”. (Ideea transformării omului în insectă apare suficient de convingător, încît Kafka să se inspire şi să scrie „Metamorfoza”…) Naratorul se întreabă despre ce poate să vorbească un om de treabă cu cea mai mare plăcere. Răspunsul e „despre sine însuşi”, aşa că prima parte a povestirii chiar despre asta este. Protagonistul pune totul la îndoială în ce-l priveşte – se convinge că e rău, dar ştie că nu e aşa, se visează leneş, cum nu e. Se crede „mereu primul vinovat” şi, ce e şi mai supărător, „sînt vinovat fără vină şi, să spun aşa, conform legilor naturii”, care „m-au supărat toată viaţa”. Legile naturii sînt pentru el un perete în faţa căruia eşti neputincios, legile naturii sînt „precum concluziile ştiinţelor exacte, matematică. Cum ţi-ar demonstra, de exemplu, că provii de la maimuţă, păi n-ai ce să te strîmbi, acceptă totul aşa cum este (…) nu ai ce face, că doi ori doi e matematică”. Spune că omul are nevoie, în principiu, de prosperitate, bogăţie, libertate, linişte etc., etc. Se pare că civilizaţia îl face mai puţin violent, mai paşnic. Dar aşa e făcut omul, încît, oricînd & oriunde, oricine ar fi el, îi place să acţioneze aşa cum are el chef, în nici un caz aşa cum îi impun raţiunea şi necesitatea. Să faci ceea ce ai chef – şi cum ai tu chef – aceasta şi este cea mai necesară necesitate. Anti-eroul e sincer, pentru că „scriu doar pentru mine însumi”, în scop terapeutic, să scape de amintirile care-l obsedează.

În partea a doua, „Despre zăpada udă”, îşi aminteşte de ilegalitatea sa din tinereţe. La 24 de ani era un fricos şi un sclav, ca orice om de treabă, zice („Orice om de treabă din timpurile noastre este şi trebuie să fie fricos şi sclav. Asta e starea lui normală. Sînt convins de asta. Aşa e făcut şi programat. Şi nu doar în timpurile noastre, din cauza unor condiţii întîmplătoare, dar, în genere, oricînd, în orice perioadă istorică omul de treabă trebuie să fie fricos şi sclav”). La muncă era singuratic, îi ura pe toţi („eu sînt singur, iar ei sînt toţi”), acasă doar citea, nimic altceva nu-l atrăgea. Dar avea nevoie şi de mişcare, aşa că noaptea se răzvrătea, intra în locuri „întunecate” („De atunci port în suflet ilegalitatea”). O dată a văzut cum unu’ a fost bătut lîngă masa de biliard şi aruncat afară pe fereastră şi a hotărît să intre, poate va fi luat în seamă. S-a oprit exact lîngă masa de biliard, iar cînd a trecut pe acolo, un ofiţer pur şi simplu l-a mutat din drum, „ca pe o muscă”. Asta a fost jignire maximă pentru el, aşa că ani de zile l-a urmărit pe acel ofiţer, care probabil că nu avea habar de existenţa lui. A construit un plan de răzbunare publică, adică… să nu-i cedeze calea, aşa cum face de fiecare dată cînd se întîlnesc. A făcut împrumuturi, şi-a cumpărat haine noi, s-a antrenat psihic, pînă, în sfîrşit, s-a întîmplat, chiar dacă tot el a ieşit mai şifonat.

Dar perioada răzvrătirii a trecut şi i s-a făcut al dracului de scîrbă. Unica salvare era să se retragă în „ce e mai minunat şi înalt”, adică-n vise. Cînd era la apogeul viselor, trebuia să se ducă la şeful său, să-l îmbrăţişeze. Dar la acesta era cineva, aşa că şi-a amintit de un fost coleg de clasă, numai că şi ăsta avea oaspeţi – doi tovarăşi de şcoală, care nici măcar nu l-au luat în seamă („E clar că mă considerau o simplă muscă”). S-au dus la un restaurant, unde anti-eroul pică de prost. Ca să se răzbune, îi vorbeşte „ca-n cărţi” unei fete, Liza, deschizîndu-i ochii în ce mizerie se află. „Însemnări din subterană” e şi o satiră împotriva vieţii-spectacol, un manifest hiper-realist & filozofic pentru „viaţa vie”, pentru firesc şi natural, o dramă psihologică şi existenţială de cea mai bună calitate, care se citeşte cu maximum de interes şi acum, la atîţia ani după ce a fost scrisă (publicată prima oară în 1864, în revista „Epoca”). La sfîrşitul textului anti-eroul nostru e numit de Dostoievski „paradoxal” („парадоксалист”). Gîndirea acestui „paradoxal” e ciudată, egoistă, cinică. Creînd „Însemnări din subterană”, Dostoievski îi scria fratelui său că lucrează la o povestire care se scrie mult mai greu decît ar fi crezut, o povestire „stranie, pe un ton tăios şi sălbatic”.

            Tragismul din „Însemnări din subterană” e că acest om simplu, „în plus”, e conştient de starea în care se află, îşi recunoaşte nimicnicia, suferă din cauza asta, se învinovăţeşte şi e convins că nu are cum să-şi revină şi crede că nici nu merită să-şi revină, pentru că „nu mai e nimic sfînt”. Anti-eroul fatalist e împotriva teoriilor sociale iluministe & pozitive (de ce sînteţi convinşi că omul are nevoie doar de ce e normal şi pozitiv, se întreabă protagonistul).

„Însemnări din subterană” este un text la fel de actual şi acum, la două secole după ce a fost scris. Se pare că omul e la fel de la începuturile sale şi, în principiu, nu s-a schimbat prea mult – are aceleaşi trăiri, sentimente, necesităţi. Dar asta vedem doar dacă-i citim pe cei mai buni & profunzi scriitori. Cel mai bun scriitor rus contemporan, chiar dacă are pagină de facebook şi cunoaşte toate noile tehnologii, SF pentru contemporanii bunicilor noştri, recunoaşte că nu e mai scriitor decît F.M. Dostoievski – şi aşa e normal. Şi, dacă tot mi-am tradus nişte idei în timp ce citeam cartea, le copiez şi pentru voi: „Domnilor, să zicem că omul nu e prost. Dar chiar dacă nu e prost, e, totuşi, îngrozitor de nerecunoscător! Fenomenal de nerecunoscător. Cred că cea mai bună descriere a omului e: fiinţă pe două picioare, nerecunoscătoare”; „Omului îi place să creeze şi să construiască drumuri, asta e evident. Dar de ce omul e înnebunit după distrugere şi haos?”; „se bat şi se tot bat, şi acum se bat, şi înainte se băteau, şi de aici încolo o să se tot bată – fiţi de acord că asta e cît se poate de firesc”; „Poţi spune orice despre istoria universală, orice îţi vine în minte. Un singur lucru nu poţi spune – că e logică”; „La urma urmei, domnilor, mai bine să nu faci nimic! Cea mai bună e o inerţie conştientă!”; „Eu, poate, glumesc scrîşnind din dinţi”.