Poemul ca stare de spirit sau Unu doi trei, unu doi trei Traian T. Coşovei

„La colţul de stradă fumez munţii: Carpaţi şi Bucegi –

   moartea vine pe schiuri”

  „Strig, dar nu vine decît iarna…”

 

            Traian T. Coşovei e o figură foarte interesantă în cadrul generaţiei „optzeci”. El este liderul indiscutabil al Cenaclului de Luni – sala de forţă şi totodată biserica şi salonul acestei generaţii. Deşi şcoala cu cea mai mare densitate de personalităţi pe metru pătrat, foştii membri ai Cenaclului de Luni, de la Muşina la Mircea Cărtărescu, îşi amintesc de Traian T. Coşovei ca de „unul dintre factorii dinamici” (Alexandru Muşina, „În materie de poezie nu poţi să ştii ce vei scrie peste o săptămînă, dacă vei mai scrie” (interviu), „Contrafort”, nr. 1-2, 2001), un fel de lider, Cărtărescu spunînd la un curs de „Postmodernism românesc” că şi acum cînd se întîlneşte cu Traian T. Coşovei se transformă în „puştiul” care mergea la Cenaclul de Luni, unde, fie că citeau, fie că nu, Coşovei, Iaru şi Stratan erau în centrul atenţiei, impunîndu-se prin comentariile tăioase şi directe sau prin alte acţiuni, mai mult sau mai puţin extravagante. În afara poeziilor sale spectaculoase, Coşovei avea un stil de viaţă, care-l evidenţia imediat, începînd cu costumaţia, imitată de mulţi colegi deveniţi astăzi celebri (pe plan literar, se înţelege), şi terminînd cu afişele cenaclului, făcute cu multă pricepere de acelaşi Coşovei, care avea antrenament de pictură de pe la începutul vieţii, aflăm din ancheta lui Marin Mincu publicată sub titlul „De ce scriu poezie…” (Editura Pontica, 1996, Constanţa): „Copil fiind, obişnuiam să-i terorizez pe musafirii familiei noastre cu un fel de „dicteuri”. Le întrerupeam convorbirile, rugîndu-i să noteze (la trei, patru ani nu ştiam decît să mîzgălesc hîrtiile pe care imprudent, tatăl meu le lăsa la îndemîna mea, un fel de istorioare poetice. Am mai avut un avantaj: tatăl meu mă lăsa să pictez nestingherit pe pereţii enormei mele camere (35 m pătraţi) în care am locuit pînă după cutremurul din 1977. Pictam tot felul de compoziţii pe care numai naivitatea şi imaginaţia unui copil le putea produce”.

            Privită acum, ierarhia generaţiei „optzeci”, cel puţin în ceea ce priveşte popularitatea, s-a cam schimbat, Traian T. Coşovei căzînd în umbra lui Florin Iaru şi mai ales a lui Mircea Cărtărescu („Ghinionul lui Traian T. Coşovei” – Al. Cistelecan în „Carnavalul amorului şi al angoaselor”, Vatra, nr. 7, 1997), stilurile cărora se aseamănă destul de mult, asta văzîndu-se mai ales în antologia prietenească „Aer cu diamante” (Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Ion Stratan). Chiar dacă autorul stilului pare a fi Traian T. Coşovei, primul poet important al generaţiei care s-a văzut cu carte, debutul său, „Ninsoare electrică”, avînd loc în 1979 în urma unui concurs la editura Cartea Românească, pentru cititorii de acum asta contează mai puţin, sau pur şi simplu nu mai contează. Astfel că, după acest sfîrşit de secol frumos („Sfîrşit de secol frumos”), Traian T. Coşovei se trezeşte într-o situaţie (de spirit?) („Stare de spirit”) destul de bizară: e văzut ca un poet care scrie „à la”, deşi e exact invers, dar – cine ştie? sau, cum am mai spus, pe cine-l interesează? Cunoscîndu-i urmuzianismul (sau urmuzianietatea!), sperăm ca asta să nu-l deranjeze prea tare, sau cel puţin să nu-i influenţeze cursul (sau cursa), nici pe departe încheiat(ă), după cum se vede din ultimele sale cărţi, cele de poezie, dar şi aceea de proză scurtă, „Les années folles du socialisme” (scris „în colaborare” cu Ştefania Coşovei), o carte unică în literatura română, apropo de Urmuz. Şi, totuşi, ca să nu lăsăm în suspensie acest fenomen, întîlnit şi mai înainte în istoria literaturii, chiar şi în istoria literaturii româneşti, m-am întrebat, ca şi dumneavoastră, care sînt cauzele acestei întîmplări. În primul rînd, e vorba de acelaşi stil sau cel puţin de un stil asemănător, utilizat în acelaşi gen şi specie literară, de poeţi de acelaşi calibru, de aceeaşi vîrstă şi în aceeaşi perioadă. Apoi, e vorba de public, începînd cu Nicolae Manolescu, şi încheind cu Bulă, aceşti autori intrînd în manuale şcolare, măcar în cele alternative, cititorul, cînd e vorba de acelaşi stil, îşi face inevitabil propria selecţie, dintr-un număr mai mare de beatnici, de exemplu, alegîndu-l, de exemplu, doar pe Allen Ginsberg. Şi atunci, asta este, te citesc admiratorii, publicul tău restrîngîndu-se, cel puţin pe moment. Odată (sau o dată), cînd, la cenaclul Litere, condus de Mircea Cărtărescu, a citit un tînăr poet care mi-a părut foarte bun, Bogdan O. Popescu, dar vizibil influenţat de un poet din generaţia „tînără”, „optzeci”, şi cineva din sală i-a reproşat că îl copiază pe Cărtărescu, Bogdan a zis că ştie că regulile cenaclului nu-i dau dreptul să intervină, dar vrea să-i pună doar o singură întrebare. Întrebarea era dacă l-a citit pe Traian T. Coşovei. Mi se pare un exemplu ilustrativ întru descifrarea acestui fenomen.

Şi acum, care este, de fapt, „problema” lui Traian T. Coşovei, care, ştim cu toţii, este un profesionist al scrisului, un poet important ş.a.m.d. Dacă Mircea Cărtărescu sau Florin Iaru au reuşit să iasă pînă la urmă de sub tirania liricului liric, ca să zic aşa, Traian T. Coşovei s-a dovedit a fi prea poet, în sensul tradiţional, poezia sa, oricît de teribilistă, păstrînd un fir, o frînghie care-l leagă direct de istoria poeziei sensibilităţii de pînă la ei, s-o numim sensibilitate metaforică, chiar dacă tot Traian T. Coşovei este autorul sintagmei „o nouă sensibilitate poetică”, sensibilitate pe care aş numi-o metonimică sau, cum i-a zis William Totok, „noua subiectivitate”. Dacă, atunci cînd „ies în stradă”, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu sau Ioan Flora trăiesc sincer ceea ce trăieşte strada, pulsul străzii, Traian T. Coşovei, deşi „iese” şi el, chiar în gaşcă, la braţ cu aceştia, e tot cu gîndul „în palat”, la dormitorul roz al iubitei cu Mercedes sau al iubitei lui Ion Barbu ori Jack Kerouac. „Caseta video, reclama luminoasă, masa de biliard fac o „preselecţie” a publicului de poezie. Ceea ce este interesant este că şi poezia ultimilor ani şi-a acordat vocea şi şi-a adaptat mijloacele pentru a mai cuceri ce se mai poate cuceri din acest public „ezitant”. Această luptă de cucerire a cititorului nu trebuie împinsă însă pînă la ultimele consecinţe (şi aici sînt în dezacord amical cu ideea de poezie coborîtă în stradă), pentru că, cred eu, poezia trebuie să păstreze o ţinută, o eleganţă a ideii, un fast al rostirii care să o facă nu temută, ci respectată (Mă refer aici la cititorul de poezie mediu, neprofesionalizat, care citeşte sporadic versuri)”, spunea Traian T. Coşovei în 1983 (Ancheta Caietelor critice, nr. 3-4, 1983), după cum bine ştim, Traian T. Coşovei-ul din 2000 fiind în „uşor” dezacord cu TTC-ul de atunci şi, dacă în ultimele lor cărţi colegii şi prietenii lui mai sus amintiţi şi-au păstrat ţinuta avangardistă, aristocratică, în ultima sa semi-carte de poezie publicată, „Înhăitarea fripţilor”, Traian T. Coşovei scrie tocmai versuri pentru şi în cinstea unui public „mediu” şi cel puţin „neprofesionalizat”.   

Aşadar, Traian T. Coşovei e un caz paradoxal, chiar contradictoriu, detaliu observat din prima de „ocheanul” lui Nicolae Manolescu („Sub nesecata inventivitate şi sub revoltele juvenile ale poetului, ghicim un suflet tandru, sentimental şi delicat, retractil şi singuratic” – „Stări de spirit”, România Literară, nr. 43, 1979), dar şi de cel al Ştefaniei Coşovei, simţ care nu poate fi în nici un fel numit „intuiţie feminină” („Cînd l-am cunoscut, era un ciudat amestec de rapidist dintr-o cîrciumă de cartier, unde-şi petrecea insatisfacţiile alături de fauna zonei) şi multă tandreţe pe care, deja infirm sufleteşte, nu ştia să o mai arate. Un rapidist de cartier laureat al Academiei de poezie. Ciudat amestec de „Paraziţii” şi Rossini, de ură şi lacrimi, de „şuriu” şi parfumuri fine dăruite stolurilor de iubite (…) Nu mai ştia să vorbească normal cu nimeni … aborda un jargon în care se amestecau poeţii lui americani şi bădărănia ambiţios controlată stilistic a băieţilor de cartier” – „Les annes folles du socialisme”).

„Ninsoarea electrică”, debutul lui Traian T. Coşovei, practic marchează debutul editorial al poeţilor acestei „noi atitudini faţa de substanţa discursului liric” (Mariana Marin, „Prima carte a lui Traian T. Coşovei, Ninsoarea electrică”, în Convingeri comuniste, nr. 4-5, 1979). „Cînd, în 1979, a apărut volumul de debut al lui Traian T. Coşovei, Ninsoare electrică, schimbarea de paradigmă poetică, deloc surprinzătoare pentru frecventatorii „Cenaclului de Luni”, a devenit evidentă pentru toată lumea”, spune Mircea Cărtărescu („Postmodernismul românesc”, Editura Humanitas, 1999). O carte aproape manifest, care trece în ofensivă încă din moto („Lucrurile vechi pe alţii să-i bucure, eu fericit sunt / Că m-am născut într-un ev pe potriva inimii mele”), care e o declaraţie de dragoste pentru nou, dar care e din Ovidiu, scriitor antic, ceea ce-ar putea să sugereze că tendinţa spre inovaţie nu reprezintă nimic nou sub soare, stare menţinută şi-n cealaltă parte a volumului, alcătuit din trei părţi numite, coşoveiean, „Nichel”, „Mica disperare cu ochii albaştri” şi „Bunicul „entre deux guerres””. Mereu acelaşi e un poem reprezentativ pentru această stare contradictorie, în care eul poetic, deşi conştient de monotonia şi previzibilitatea lumii în care trăieşte, e însetat de nou, de actualitate şi mai ales de cotidian: „Mă duc la vînzătorul de ziare şi-i strig: / „spune-mi te rog ce mai e nou, spune-mi, te rog. / (nimic, doar aceleaşi ere glaciare rostogolindu-se / între două îmbrăţişări ale oamenilor din caverne); / vin ziare de seară, / alerg şi-l întreb: „ce mai e nou, te rog / ce mai e nou, spune-mi…”// Dincolo de balustradă nimic nu mai este, / Alături orchestra suflă tot mai trist în alămuri / pentru femeia cu gesturi mecanice, tandre, / aproape umane - / merg la deschidere / fac un blind / un oblige mic / un „pe de trei” / sărut aceste ziduri şi ies prin geamurile colorate / o dată cu vaietele pachetului de suflători / (mereu acelaşi, mereu între două îmbrăţişări /ale oamenilor din caverne), / un manechin de gheaţă demodîndu-se / într-un secol de ironie, / mereu acelaşi, / mereu acelaşi…”, text – obsesie  care parcă vrea să ducă la ideea că lumea ar exista „şi fără noi”, exprimat în Cîntec trist deasupra acoperişurilor – „Lumea există / şi fără noi”, mult mai „pesimist” decît acel, totuşi ironic, „Şi ce fericiţi eram, cînd încă mai eram!” (Ioan Flora). Ninsoarea electrică, simbolul din titlu, exprimă artificialitatea acestei lumi, un fulg(er) al autorului care ştie că totul este fals, artificios, cu toate acestea preferînd să se lase păcălit că nu e tocmai aşa: „Spune-mi că viaţa mea va continua să existe!(…) Vino şi spune-mi, / străluceşte-mi în umăr, în frunte / deasupra, / oricît de lipsit de înţeles ar părea faptul / că foştii veterani dormitează prin parcurile oraşului / şi că biserica Sf. Gheorghe stă în acelaşi loc, / electrificată”, citat din „Spune-mi”, ultimul poem al acestei cărţi – stare de spirit, construită, ca şi în cazul lui Călin Vlasie sau Romulus Bucur, din poezii răşchirate pe pagină, poeme „de văzut”, cu multe scăriţe, care formează goluri, locuri libere şi multă mişcare. Deşi paralelă cu lumea de wolfram a lui Vlasie, lumea de nichel a lui Traian T. Coşovei e geamănă cu a colegului său din Psittey, o lume cu zîmbete de ghips („Nu îmi pare nimic”), ninsoare albastră, păsări mecanice, lacrimi electrice, fulgere de magneziu („Ninsoarea electrică”), valuri mecanice („Delfini”), frunze metalice („Stare de spirit”), frumoase bibelouri cu arc („Mereu acelaşi”), domnişoare de heliu („Rondul de noapte”), păsări de fier („Marea fotografie”), oameni de fier („Stare de spirit”) ş.a.m.d. O lume hard, care fredonează cîntece de dragoste goliardică, ca şi Liviu Antonesei, de la metalişti la beatnici. Traian T. Coşovei împrumutînd mai degrabă spiritul, nu întîmplător cea mai mare parte a poemelor din „Ninsoare electrică”, dar şi cîteva în „1, 2, 3 sau…”, se numesc „Starea de spirit”, aşa cum la Bogdan Ghiu multe dintre texte se numesc „Poem”, la Gheorghe Iova – „Text” sau la Mariana Marin – „Elegie”. Se pare că poemele de dragoste ale lui Florin Iaru, începînd cu „Aer cu diamante”, sînt o ripostă ironică la poemele de dragoste ale lui Traian T. Coşovei, care, deşi foarte frumoase, păstrează cavalerismul anilor ’60, eul său poetic făcînd orice numai ca ei, iubitei, „să-i placă”, „numai să nu plece şi să mă lase dintr-odată / foarte singur / foarte singur / foarte singur” („Pe cînd ea cobora scara”). Pe lîngă construcţia impecabilă a volumului, menţionată în una dintre primele cronici, Debut de excepţie (în Universitatea comunistă, 1979), de Ion Stratan („Imaginaţie şi construcţie supravegheată…”), impresionează legătura directă dintre poezii alăturate. Stare de spirit, de exemplu, se încheie cu „Ah, prea tîrziu, prea tîrziu! - / ah, prea tîrziu, prea tîrziu/ i-am strigat eu timpului care trecea foarte repede…”, iar următorul, „Pe cînd ea cobora scara”, începe cu „Vai, i-am strigat eu timpului care trecea foarte repede”… Ca şi-n majoritatea celorlaltor volume, poemele lui Traian T. Coşovei sînt lungi şi alcătuite dintr-o aglomeraţie de expresii, peisaje şi stări, „evenimente, impresii” (Liviu Antonesei, „Traian T. Coşovei: Ninsoarea electrică”, în Convorbiri literare, nr. 4, 1980), imagini poetice care ele însele sînt nişte bijuterii miraculoase; şi dacă s-ar edita o culegere care ar cuprinde o selecţie din fragmente, expresii înaripate d’ale lui Traian T. Coşovei, sînt sigur că Traiante, cum mai e supranumit poetul, ar cîştiga deodată foarte multă popularitate. Gheorghe Perian are mare dreptate cînd zice că „imaginile plac prin ele însele, nu doar prin sensul lor” („Scriitori români postmoderni”). Ludicul şi hedonismul estetic sînt alte două trăsături înrudite care caracterizează poetica lui Coşovei şi care vor izbucni în plină forţă în „1, 2, 3 sau…”, cea de-a doua carte a lui Traian T. Coşovei. Această ludicitate abstracţionistă, dar şi îngrămădirea de expresii din care rezultă poemele – stări ale poetului, amintesc de spiritul generaţionist al lui Traian T. Coşovei, un scriitor lipsit de acea invidie generală care nu face tuşa nici în cazul generaţiei „optzeci”. Coşovei e şi în această privinţă un cavaler, un gentleman plin de generozitate, cu un spirit critic lucid, pentru el „concurenţa” fiind pozitivă şi progresivă, chiar primele rînduri ale primului poem din prima sa carte publicată avînd în sînge un amical spir(i)t concurenţial: „Aerul meu alerga înaintea respiraţiei mele, / sîngele meu alerga înaintea inimii mele (…)”. Cît despre debutul său, Traian T. Coşovei zice că „Am avut şansa că şi colegii mei au debutat în următorii ani şi astfel spiritul de competivitate şi acela de solidaritate s-au menţinut intacte” („Nu aş vrea să răspund acestei întrebări…”, din „De ce scriu poezie” de Marin Mincu, Editura Pontica, 1996, Constanţa).

            În cea de-a doua carte, „1, 2, 3 sau…” (Editura Albatros, 1980, ediţia a 2-a – Editura Vinea, 1998), Traian T. Coşovei păstrează din volumul de debut doar pofta de scris, care se simte, şi apetitul ludic, aici mai important decît celălalt substrat substanţial din poezia sa, numit de către Nicolae Manolescu „melancolic” („Trei mi se par a fi caracteristicile acestei lirici atrăgătoare şi nu lipsite de profunzime: tonul sărbătoresc, arta spectacolului şi o surdă, incurabilă melancolie” – „Spectacole sentimentale”, România Literară, nr. 17, 1987) sau, de către însuşi Coşovei – „melanholic” („melanholie”, „pohtă”, „plocon”…), lucru pe care Ioan Buduca îl vedea încă în „Ninsoarea electrică” („Convinge însă mai degrabă în stratul jucăuş al limbajului decît în cel al autenticităţii lui” – „Noua poezie veche”, Amfiteatru, nr. 3, 1980).

„1, 2, 3 sau…” este o poveste („Dar şi minciună şi adevărată / povestea asta este întîmplată”) de dragoste („în cartea asta fiecare literă e-ndrăgostită”) care are ca personaj principal o Infantă, infanta fiind, după cum ştie toată lumea, ultimul copil al regilor Spaniei. O carte narativă cu rimă şi cu un ritm „nebun”, foarte sprinţară, care pare a fi scrisă dintr-o bucată şi fiecare poem al căreia începe cu „Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei”, care e şi laitmotiv, şi se numeşte invariabil „1, 2, 3 sau” plus încă ceva lămuritor ce aminteşte de povestioarele lui Homer de sub titlurile paragrafelor din Odiseea. O carte ce poate fi citită între două cărţi „serioase”, de exemplu, „Ninsoarea electrică” şi „Cruciada întreruptă”, astfel încît nu e de mirare că acelaşi Nicolae Manolescu vedea în „1, 2, 3 sau…” „un fel de recreaţie lirică a talentatului poet” („Tineri poeţi”, România Literară, nr. 50, 1980). În fond, „1, 2, 3 sau…” e, începînd cu titlul, un joc poetic ce poate fi citit şi-n tren, troleibuz, metrou, şi de către unii copii, de exemplu, cei „răi”, „sadici” sau „proşti”, ăştia din urmă putîndu-se bucura cu duioşie de subiectul „poveştii”, care, fie vorba între noi, nu e chiar pedagogic. Primele două texte ale cărţii sînt introductive şi metacritice, 1, 2, 3 sau către cetitor luînd cititorul la mişto („căci răsfoind-o, cartea, vrei nu vrei / o să înveţi să numeri pîn’ la trei…”), iar în „1, 2, 3 sau ce vă oferă 1, 2, 3”, autorul îşi prezintă „1, 2, 3”-ul: „Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei / În această atmosferă galantă / vă vom spune o istorie cu-o INFANTA / şi-un verişor şi vreo cincisprezece mătuşi / să-aveţi ce arunca pe ferestre şi uşi / (…şi pînă una, alta / păstraţi numai Infanta…) / Pentru inima şi sufletele înnodate / vă oferim o nouă sensibilitate - / un vicleim, un eres, / ori poate doar o crimă în Orient Express / şi o dragoste la prima a doua vedere / cu mătuşile efemeride şi efemere…/ Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei”. De la al treilea poem începe istoria propriu zisă a istoriei de dragoste a Infantei care „a vrut să moară”, apoi „a vrut să se atîrne cu gîtul de o grindă” („1, 2, 3 sau visul Infantei”), „voise capuchehaia a-şi tăia vinele de spaimă!” („1, 2, 3 sau schimbarea la faţă”), şi „a închis o uşă în urma ei – s-a zăvorît într-un fel de pivniţe, / într-un fel de cămări…/ S-a auzit un zgomot, ca şi cum s-ar fi rupt / nişte scări, - / ca şi cum ar fi alunecat / pe coaja de sunet a unui fel de a spune: / „a plecat…” - / a unui alt fel de literă, neinventată, - / căzînd şi rostogolindu-se dintr-o dată / sub cuţitul unei aripi de întuneric…” („1, 2, 3 sau despre Infantă”) … Pe lîngă iubirea plină de inventivitate şi de tandreţe, autorul împrăştie în această poveste o groază de metode sinucigaşe şi de crime fără pedepse, chinuri şi execuţii, „1, 2, 3 sau…” fiind în mijlocul acelei „apocalipse vesele” (Mircea Cărtărescu) despre care le place să vorbească „optzeciştilor”. De-a dreptul uimitor e acest sadism ludic, într-o carte care e văzută de mulţi critici, inclusiv de Mircea Cărtărescu, „pentru copii” („Roman de dragoste în versuri, el este în acelaşi timp o melancolică poveste „pentru copii”, în care însăşi mişcarea iniţială, de vals, a poemelor pare a fi împrumutată din numărătoarele şi strofele absurde ale jocurilor copilăreşti” – Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, pag. 376), spînzurătorile, sinuciderile şi execuţiile din „1, 2, 3 sau…” întîmplîndu-se într-o veselie, în acelaşi ritm de dans: „numai două crengi acoperite / cu două frunze verzi şi căzătoare / (făcea şi fructe acest copac – spînzurătoare) / unde atîrnaţi frăţeşte la umbra din copac / se rumeneau verişorul Anton şi Unchiul Chiriac / (pre cel din urmă, / fără nici o vină / l-am spînzurat, căci nu-i găseam o rimă)” („1, 2, 3 sau Jocul Infantei”) – „Mai nimerit ar fi s-o luăm pre Infantă/ din castelul ei de stăpînă/ şi s-o punem să-mpletească răchită,/ ori să depene lînă - / ar mai fi bine apoi, înainte de toate/ să rostească ceva maxime şi citate - / toate cu evlavie rostite şi cu lacrimi ferbinţi - / luate de prin învăţăturile sfinţilor părinţi.// Iar verişorul,/ ce facem cu el/ că nu gîndeşte precum Aristotel?…/ … şi ar putea cu prostia lui/ să ne deştepte melanholia şi urîtul…  / …mai bine îi luăm gîtul!// Şi uite aşa, fără grabă şi zor/ am putea să-i trimitem pre toţi în Bosfor,/ dar nu aşa…/ înghesuiţi într-o barcă să-ncapă/ ci cu-n pietroi, de-a dreptul pre subt apă!…” („1, 2, 3 sau schimbarea la faţă”).

            „Conceput ca un „romanţ de amor”, „1, 2, 3 sau…” e, de fapt, un carnaval al morţii”, concluziona în „Poezia unei promoţii” Radu G. Ţeposu (Echinox, nr. 4-5, mai 1981); am putea zice că „1, 2, 3 sau…” e o carte sîngeroasă pentru copii sau pur şi simplu o poveste. Despre cruzimea din naraţiunile pentru copii recomand cu insistenţă excelentul eseu al lui Nicolae Manolescu „Lumea poveştilor”, concluzia căruia e că basmele nu sînt pentru copii şi că „accesul copiilor ar trebui interzis în lectura basmelor. Să înveţe întîi ce e viaţa şi pe urmă, dacă au chef, să citească poveşti” (în „Julien Green şi strămătuşa mea. Teme 5”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986). „Şi uite-aşa, din joc în joc şi din loc în loc, joc de-a număratul, de-a iubirea şi de-a spînzuratul, se desfăşoară toată această poveste minunată de iubire dezamorezată”, zice, poetic, Liviu Antonesei („1, 2, 3 sau Istoria Infantei şi a trubadurului”, Dialog, nr. 3-4, iunie, 1981), despre cartea considerată ba o „risipă de inventivitate” (Dumitru Radu Popa, „Traian T. Coşovei”, Tribuna României, nr. 214, 1 octombrie, 1981), ba „o bufonadă inteligentă” (Valentin F. Mihăescu, „Traian T. Coşovei: 1, 2, 3 sau…”, Luceafărul, nr. 51, 20 decembrie, 1980), ba „o carte specială, printre cele mai frumoase din poezia generaţiei ‘80” (Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, 1999).

            Prin „Cruciada întreruptă” (Editura Cartea Românească, 1982), alcătuită, ca şi „Ninsoarea electrică”, din trei părţi: „Cruciada întreruptă”, „Locurile prin care am trecut” şi „Feciorul (adenda)”, Traian T. Coşovei îşi prelungeşte marşul glorios, şi pînă aici, fără întrerupere. Ca şi mai înainte, Traian T. Coşovei vine cu o carte diferită ca idee, asemănîndu-se în această privinţă cu Ioan Flora, care zicea în acel „Faţă-n faţă” din revista Vatra (Tîrgu-Mureş, nr. 7, 1997) că „Traian T. Coşovei este cel mai profesionist poet al generaţiei sale”. (Traian care scrie poeme şi Karenina-sfîrşitul). În cel de-al treilea volum Coşovei ajunge la poemele lungi, mai lungi decît în Ninsoarea electrică, alcătuite din fraze foarte lungi, aproape nesfîrşite, cu multe abateri, paranteze şi întreruperi, titlul exprimînd cu multă exactitate cartea şi ca stil(istică), moto-ul din T. S. Eliot, „Plecaţi, plecaţi, a spus zburătoarea / Specia umană nu poate suporta prea multă realitate”, fiind de asemenea destul de sugestiv.

În „Cruciada întreruptă”, odată cu alungirea poemelor, aforismele coşoviene se transformă în definiţii, cum e, spre exemplu, „Vieţile noastre sînt două trenuri paralele oprite între staţii” – „şi moartea e prima fată pe care-o înveţi să sărute” („Un sentiment zdrobitor şi maşinile lui zburătoare”) sau, apropo de „moarte”-a, pe care o face „să se bîlbîie” în „Bătrîneţile unui băiat cuminte” – „moartea e o lună de miere/ pe care o petreci/ numai cu tine” („Lună de miere”).

            O schimbare substanţială are loc şi-n poemul de dragoste, unde eul poetic nu mai este îndrăgostitul care vrea să placă cu orice preţ, ci iubitul care caută „versurile mele/ cele mai tandre şi mai îndrăgostite!”, urmarea nemaifiind ca înainte, ci chiar opusă: „s-ar putea să aştepţi prea mult” („Uneori”). Şi dacă pînă la urmă găseşte acele cuvinte din tinereţile unui băiat nu chiar cuminte („Tu, care treci prin inima mea ca o cursă ciclistică / printr-un oraş de provincie…/ Tu, care eşti atît de…/ atît de…/ atît de…/ sînii tăi, ca două picături de somnifer în / paharul cardiacului...”), concluzia din „Cruciada întreruptă” e deja a unui lucid ironic: „Exageraţiuni, domle!/ Exageraţiuni!”, iar în „Bătrîneţile unui băiat cuminte” eul poetic se dumireşte definitiv: „Eu mi-am cîştigat viaţa împingînd vagoneţi pe linia / moartă, / descărcînd saci grei de cuvinte sub ferestrele tale” („Crudă poveste de dragoste”). „Cruciada întreruptă” e o intrare în realitatea intimă a lui Traian T. Coşovei, aceea pe care, deşi umanitatea n-o prea poate duce, adesea o suportă omul, cuvîntul „întreruptă” trimiţînd la partea din realitatea care urmează, ori accentuînd pe realitatea „ninsă”, cea sigură, din spate, alcătuită din cele trei cărţi excepţionale, care-l menţineau pe Coşovei undeva foarte sus. După cum însă fusesem avertizaţi, cruciada a fost întreruptă, urmînd o carte care mai degrabă atenţiona cititorul că poetul din primele trei cărţi n-a murit: „Hei, fraţilor – uitaţi-vă şi la mine!” („Sunt şi eu un june”) şi se mai află în exerciţiu, „Poemele siameze” (Editura Albatros, Bucureşti, 1983) fiind „siameze” cu poemele din volumul precedent (poeme lungi, poeme în poem, acelaşi tip de „aforisme”…), astfel însă stopînd acel ritm de Formula 1 impus mai înainte de autor. Apoi a urmat o serie de antologii, „În aşteptarea cometei” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986), „Rondul de noapte” (Editura Militară, Bucureşti 1987) şi „Mickey Mouse e mort” (Editura Cartea Românească, 1994); cometa, revenirea spectaculoasă a lui Traian T. Coşovei numindu-se „Bătrîneţile unui băiat cuminte” (Editura Pontica, Constanţa, 1994), o carte care părea de adio, odată cu lectura ei izbucnind acea forţă finală şi concluzivă („A venit vremea să-mi adun singurătatea” – A venit vremea să-mi termin poemul; „Acum va trebui să-mi termin şi eu poemul - / ca să pot să trăiesc” – Poemul). „Bătrîneţile unui băiat cuminte”, un volum foarte concentrat, cu poeme mai directe, mai scurte şi mai clare, fără acel joc pictural şi fără aglutinările şi aglomeraţiile de fraze care se depăşesc una pe alta, se citeşte ca o dare de seamă, ca un fel de mea culpa, de aici şi persoana întîia a eului poetic, de aici şi poemele-autobiografii, de aici şi acel „nu” camuflant şi afirmativ: „nu eu am scos colţii la luna plină, / nu mie mi-au crescut aripi din trestie” („Întoarcerea din Ithaca”) – „Copilului orb nu eu i-am dat cu cremă de ghete pe haine; / nu eu am lovit cu picioarele uşa bătrînei de la subsol” („Viitorul trecut”) – „Dar n-am fost eu cel care pleacă – nu eu / am aşezat acolo pîinea, cuţitul. / N-am stins chibritul pe scară, n-am plîns la perete, / n-am întrebat: / Eu în numele cui tai această bucată de pîine? / Eu în locul cui am trăit?” („Cuţitul şi pîinea”) – „Eu nu mi-am scris niciodată numele / pe bonuri de cărbuni - / pe lîngă silozuri am trecut fără să privesc înapoi - / prin iarba desculţă n-am alergat niciodată. / În ploaie n-am cîntat, în deşert n-am scris cu creionul / drumul cavernelor. / Cu măturica nu m-am bătut la baia de aburi. / Cu mersul meu de urs n-am răsturnat înadins porţelanurile” („Poemul de acum”)…, procedeu drag şi poeţilor din antologia Vînt potrivit pînă la tare, în special Anemonei Latzina („Ferestre încă n-am spart NICIODATĂ / nici hoitul cum miroase n-am mirosit VREODATĂ.// N-am încercat broască ţestoasă niciodată / şi nici la zdup n-am stat vreodată. // Nu m-am trezit într-o livadă niciodată / nici dragoste în mare n-am făcut vreodată (…)” şi aşa pînă la P.S.-ul de la sfîrşitul poemului, care se numeşte, semnificativ, „Recunoaştere îndărătnică”). După cum se vede şi din citatele de mai sus, eul poetic e foarte implicat în „acţiune”, nefiind pur şi simplu un „băiat” pus pe şotii cum pare la început: el face aceste „năzdrăvănii” dintr-o disperare: „Cu lampa de sudură mi-am ars fotografiile iubitei, / cu cenuşa lor tandră mi-am vopsit faţa / ca să vezi cît de rău pot să fiu, - / ca să vezi că nu las amprente şi pete de sînge pe lucruri” („Viitorul trecut”). „Bătrîneţile unui băiat cuminte” e o carte de autobiografii la viitorul trecut, cînd „orice vis e acum prea tîrziu”. Pînă la „Puşca de vînătoare” toate poemele sînt la trecut, „Puşca de vînătoare” e la viitor, iar următorul poem, „Depozitul de cherestea”, e un amestec între trecut şi viitor, apoi Traian T. Coşovei se întoarce din nou la timpul trecut. Unul din puţinele poeme la prezent, „Călătoria”, e un fel de „lăsaţi-mă în pace”: „Ar fi bine să nu-mi vorbiţi / Ar fi mult mai bine să treceţi pe lîngă mine fără să mă vedeţi” – „Pe această stradă pe care merg / nu vă sfătuiesc să-mi cereţi foc – nu-mi cereţi, vă rog, ziarul vechi pe care îl ţin la subsuară”, fragment ce aminteşte de Matei Vişniec, cu care se aseamănă mai mult în poemele din această carte, poeme-întîmplări, poeme-poveşti, poeme simbolice, cu puşca tatălui sau cu capcana pentru lupi… Coşovei obţine această altfel de stare prin combinarea melancoliei cu un vag şi neaşteptat textualism, ceea ce nu se prevedea în nici un fel în cărţile anterioare (doar poate Marin Mincu), combinaţie care lipseşte în volumul următor – „Ioana care rupe poeme” (Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1996), o carte în care Traian T. Coşovei se întoarce la poezia stufoasă, expresiile abracadabrate şi intertextul alambicat. Jocuri de cuvinte obţinute prin schimbarea topicii sau a ordinii fireşti a cuvintelor plus adăugirea unui element nou: „mă înecasem ca ţiganul inimii mele la mal” – „Nu desluşeam silabele trupului tău între o singură viaţă/ şi o mie şi una de morţi” (Portretul robot) – „mi se împuţise viaţa asta de peşte direct peste bot, peste faţă” (Tovarăşu’ nu mai vine) – „morţii cu morţii, vizitiii cu vizitiii” (Cîini şi pisici) – „se cam alesese praful de puşcă din copilăria mea cu pietre în mîini” (Omul care aşteaptă la ceas) – „Daţi-mi o insulă pustie de cuvinte” (Teatrul de păpuşi) – „Eram jumătate apă, jumătate pămînt dat peste faţă” (Cafea cu o linguriţă de noapte, vă rog) – „Mă tipărea în nisip sub aripi de plumb, de metal / într-o noapte cu jumătate de gură / la malul mării cu un singur val” (Îngerul de plumb) etc. Un volum în care poetul revine la acea rimă ludică jucăuşă, găsită în „1, 2, 3 sau…”, şi păstrează acea legătură cu poezia modernistă de avangardă, care uneori rămîne în modernism, şi ţi se împuţeşte viaţa asta de peşte direct peste faţă; alteori însă acest fior înalt, de vis, este adus pe pămînt, în cotidian, – chiar dacă într-un cotidian „hollywoodian”, – şi atunci această combinaţie ingenioasă „trage pe dreapta, că ţi-a fugit Madona din dud” (Staţia odinioară). Ca şi în „Ninsoarea electrică” şi „Cruciada întreruptă”, Ioana care rupe poeme e plină de expresii fermecătoare şi de expresii cu iz teribilist, Coşovei fiind considerat şi copilul teribil al generaţiei: „dacă strigi şi nimeni nu-ţi răspunde / înseamnă că eşti singur” (Tresărire), „cu foarfeca tăiam în stînga şi-n dreapta / imagini şi sentimente din ziare desfăcute la şliţ” (Cîini şi pisici), „Nu vezi că am tricoul de metalist pe care scrie / „Poate mă şucăreşti”” (Ioana care rupe poeme), „Ieşisem lefter şi liber de la frizeria „Metalurgia” tuns „nazi”/ şi nu fă, tu, nazuri cu mine, că eu sunt punkist” (Iubito, pune puţină muzică în mîncarea asta!)… Ioana care rupe poeme e „o mîncare” de lux cu multă muzică de lux, tocmai de care-mi place mie şi unui metalist adevărat.

Despre „Patinează sau crapă!” (Editura Axa, Botoşani, 1997), „Percheziţionarea îngerilor” (Editura Crater, Bucureşti, 1998) şi „Lumină de la frigider” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998) am putea spune că sînt un fel de „scrie sau crapă!” pentru autor şi „citeşte sau crapă!” pentru cititor. Dacă eliminăm din ele poemele din celelalte cărţi dinainte, „Patinează sau crapă!”, „Percheziţionarea îngerilor” şi „Lumină de la frigider” par nişte cărţi de umplutură, doar că pînă la ele Traian T. Coşovei umplea cărţile cu poeme mai vechi, dar „bune” şi „foarte bune”.

Ultima apariţie „lirică” a lui Traian T. Coşovei face parte dintr-o carte „colectivă”, „Mahalaua de azi pe mîine” (Editura Vinea, Bucureşti, 2000), pe care-o împarte cu mai tînărul Dan Mircea Cipariu. Partea lui Traian T. Coşovei se numeşte „Înhăitarea fripţilor”, care limpezeşte şi mai mult stilul de viaţă Traian T. Coşovei. „Înhăitarea fripţilor”, care se încheie cu o baladă, o neo-baladă despre „cel mai tare din baştani”, este argumentul suprem că fabulosul după care aleargă Traian T. Coşovei este moda. Ca şi Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei a ştiut întotdeauna să fie în pas cu „moda”, prea trecătoare, dar Coşovei a avut mereu puterea să se re-califice. Doar că, dacă Mircea Cărtărescu şi Florin Iaru au fost mai aproape de realul cotidian, „cu picioarele pe pămînt”, Traian T. Coşovei e mai aproape de fabulos, de ficţiune („cu capul în nori”). „Balada lui Dan Aurel Bara, zis Mutu,/ povestită din auzite de Traian T. Coşovei” e un poem de poem, pardon – de mahala – parol, de cartier,un text pentru o manea mică, scrisă într-un lexic corespunzător, de cartier bucureştean („Zboară lebedele-n zare / cînd te uiţi ele dispare / Bara-Mutu-i cel mai tare”). Această baladă ne duce cu gîndul la faptul că, de fapt, Coşovei e un tribun, un goliard modern, un trubadur contemporan, adică un adevărat profesionist care, ca şi Rolf Bossert, încearcă să-i dea poeziei putere, rang de profesie, o tentă de necesar. Dacă Muşina, cel mai aiurit şi urît „optzecist” (chiar de către colegii săi), vede poezia ca pe o ştiinţă, Traian T. Coşovei, care e poate cel mai bun critic „optzecist”, cărţile sale „Pornind de la un vers” (Editura Eminescu, 1990) şi „Hotel Urmuz” (Editura Călăuza, Deva, 2000) fiind nepreţioase pagini de critică literară, încearcă să facă din poezie o profesie. Fireşte că trubadurismul lui Coşovei e selectiv, în sens că se bazează pe hedonism, Coşovei „cîntînd” numai „ce vrea muşchii lui”, vorba publicitară a cîntecului. Fapt sigur, dat fiind că lunedistul a publicat în vechiul regim şase cărţi de poezie apolitică, fără a face nici un compromis („Mama m-a sfătuit să nu mă bag niciodată în politică. E singurul sfat pe care l-am ascultat! Auzi, Şteff, politica e o curvă bătrînă: face cu ochiul la tineri şi se culcă cu bătrînii!” – „Les annes folles du socialisme”), pe cînd alţii, ştim cu toţii, n-au prea rezistat. Deci, deşi pare nelimitat, manierismul lui Traian T. Coşovei are graniţe bine definite, iar ultimul volum publicat de Traian T. Coşovei nu e nici pe departe ultimul său cuvînt, ultima stare de spirit, şi nici măcar ultima sa carte. Pariază sau crapă!

 

(din „Portret de grup cu „generaţia optzeci” (Poezia)”)