De ziua lui Nichita Danilov citim Danilov!

 

Nichita Danilov

 

                              Immanuel Kant

 

            Fecioara neagră stă la pian. Are craniul

ras pînă la sînge. Nu cîntă. Cineva i-a pilit

uşor dinţii. Acum îşi dezlipeşte pleoapele

şi se admiră într-o oglinjoară concavă. Îşi face

            din ochi.

            În spatele ei, eu cînt la trompetă. Cineva

mi-a ras ţeasta pînă la sînge. Pleoapele mi-au lunecat

peste ochii apatici. Acum semăn

            puţin cu Immanuel Kant.

 

 

 

                            Tatăl

 

– Nu mi-e sete, spune însetat fiul

şi-şi împinse cupa în faţă.

În faţa lui stătea neclintit tatăl –

Nu amurgise încă şi umbrele lor

se profilau rece pe pereţii inexistenţi ai camerei.

Pe peretele dinspre răsărit,

umbra întunecată a tatălui

luminînd fereastra întunecată.

Pe peretele dinspre apus,

umbra neliniştită a fiului

înroşind pragul şi uşa,

pînă la întinderea neagră a deşertului

ce ameninţa acum casa.

 

– Nici mie nu mi-e sete,

răspunse tatăl şi-şi bău cupa.

 

 

 

Nouă variaţiuni pentru orgă

 

„Căci, într-adevăr, partea bună a tuturor lucrurilor poate fi exprimată prin multe cuvinte, prin puţine sau chiar prin nici unul, dat fiind că despre ea nu putem vorbi şi nici nu avem cunoştinţă, iar ea transcende totul în chip supranatural, manifestîndu-se fără ocolişuri şi pe de-a întregul celor care depăşesc atît lucrurile impure, cît şi cele pure, ridicîndu-se pe culmile cele mai sfinte, părăsind lumina divină şi sunetele şi cuvintele cereşti, cufundîndu-se în întuneric, unde se află cu adevărat cel ce stă deasupra tuturor lucrurilor. Şi spunem că această parte nu este nici suflet, nici raţiune... Nu este număr, nici ordin, nici mărime, micime, egalitate, neegalitate, asemănare, neasemănare... Nu este nimic din ce aparţine non-existenţei şi nici din ce aparţine fiinţei: fiinţele nu o cunosc, aşa cum este în sine, cum nici ea nu cunoaşte fiinţele aşa cum sînt”.

Dionysos Areopagitul

 

 

Kiril

 

Călugărul Kiril stă în interiorul unei fîntîni şi scrie la o neagră psaltire. Aici vieţuieşte de pe vremea lui Constantin. În jurul lui apa s-a dat puţin la o parte. Totuşi înăuntrul fîntînii e umed şi frig. Din cînd în

cînd îşi încălzeşte mîinile la un opaiţ. Pe masa sa are

un blid, iar în dreapta, un fel de pasăre oarbă care

ciuguleşte meiul din blid.

 

Eu stau aplecat peste fîntînă şi-l urmăresc foarte atent: tot ce scrie el, eu transcriu într-o altă psaltire. Din cînd în cînd, el îşi ridică ochii spre mine, dar nu-mi spune nimic.

 

Cîteodată apa devine cam tulbure şi nu pot vedea ce scrie el. Atunci trebuie să m-aplec tot mai mult peste margine.

 

Altădată apa devine vîscoasă ca lutul şi crapă.

Altădată e fierbinte ca lava şi împroaşcă afară foc.

Apoi se răceşte treptat şi se preface în piatră,                      

atuncea aştept. Mă aşez în dreptul fîntînii şi aştept

pînă piatra devine iar apă.

Altădată începe să ningă.

Fulgi mari cad în fîntînă, dar nu se topesc cum ar fi fost normal să se topească la contactul cu apa, ci se prefac în bănuţi de-argint şi de-aramă şi se lipesc pe

ţeasta rasă a călugărului Kiril.

 

El scrie fără să simtă ceva. Eu îl urmăresc foarte atent: nu trebuie să-mi scape nici un cuvînt. Tot ce scrie el, eu transcriu într-o altă psaltire, dar nu

cu

cerneală, ci cu nisip.

 

Am în faţa mea o clepsidră şi-mi moi pana în nisipul care se scurge din ea. Pentru asta trebuie într-adevăr, să fiu deosebit de atent; orice boare de vînt

îmi poate da peste cap tot ce am scris.

 

Deasupra mea stă aplecat altcineva şi transcrie tot ce scriu eu. Dacă îmi ridic cumva ochii spre el, îşi vîră imediat nasul în carte şi se preface că-i absorbit de lectură.

Seamănă binişor cu mine şi cu Kiril.

De multe ori se apleacă atît de mult peste margine, încît îi strig să fie atent, să aibă grijă să nu se prăbuşească în puţ. Dar el rîde, hohoteşte ca un nebun.

El este fratele Ferapont.

 

 

Ferapont

 

Deasupra mea stă fratele Ferapont. Şi-a lăsat o barbă pînă la brîu. El veghează peste tot ce scriu eu. Poartă un fel de rubaşcă şi e încins la mijloc cu o frînghie din

scoarţă de tei. Seamănă mult cu

Fiodor Mihailovici Dostoievski.

 

Dacă fac cumva o micuţă greşeală de stil, el îmi scapă o pietricică în cap.

„Fii atent, fii atent, frate Nichita, îmi spune. Fii atent, toate astea s-ar putea să te coste scump”.

Cînd nu ştiu exact unde să pun virgulă şi ezit între un punct şi o virgulă, el mă corectează.

„Toate astea nu mai au nici o importanţă, îi spun.

În psaltirea modernă nu se mai folosesc multe semne de punctuaţie”.

„Tu, totuşi să le foloseşti, să le foloseşti. Nu se ştie nimic niciodată. Cine ştie ce vremuri mai vin! Trebuie să fii foarte atent şi prevăzător. De asemeni, ar trebui să posteşti mai mult şi mai mult să te concentrezi asupra ta. Mai puţin să visezi la femei. Să fii un adevărat egumen.”

„Toate astea nu mai au importanţă acum, îi răspund.

Vremurile sînt altfel, s-au schimbat mult. Lumea nu mai posteşte. Cît despre femei...”

„Tu, totuşi, să nu uiţi niciodată ce-ţi spun! Să fii foarte, foarte atent...”

 

Fratele Ferapont are ochi albaştri şi blînzi.

Deşi e trist nu l-am văzut plîngînd niciodată.

Are o voce groasă şi cîntă tot feluri de psalmi.

Aş vrea să-mi moi pana şi să scriu cu tristeţea acestor priviri. Dar el stă mult deasupra mea şi oricît de sus mi-aş ridica mîna, tot nu i-aş putea atinge ochii.

Deasupra fratelui Ferapont stă fratele Lazăr.

 

 

Lazăr

 

Deasupra fratelui Ferapont stă fratele Lazăr.

Deasupra fratelui Lazăr nu mai e nimeni. El e într-adevăr foarte singur. Nu priveşte nici în afară, nici înăuntru, dar vede tot. Deasupra lui

nu mai e nici un puţ.

El e mai trist decît însuşi Cristos. În fiecare zi putrezeşte cîte puţin

şi pică-n fîntînă.

Fratele Ferapont îşi moaie pana

în rănile lui şi-şi scrie psaltirea.

Rănile lui sînt limpezi ca nişte fîntîni

şi nu putrezesc, nici nu dor. El nu scrie.

Doar sîngele lui izvorăşte din răni

şi umple toată fîntîna.

Ochiul lui trist ajunge pînă la mine,

pînă la mine şi glasul lui blînd; el nu m-a mustrat

niciodată.

 

Într-una din rănile sale e şi fîntîna în care scriu eu. Din cînd în cînd

îşi deschide ochii şi-l priveşte pe celălalt Lazăr, pe cel din adînc.

Celălalt e la fel de slab ca şi dînsul.

 

 

Daniel

 

Fratele Daniel e încă foarte tînăr şi rătăceşte pe cîmpia din jur. El încă n-a coborît în fîntînă.

Nu i-a crescut nici mustaţa.

Are un păr cînepiu şi nu ştie ce e femeia.

Acum simte un fel de greutate în piept şi rătăceşte pe cîmpie. Din cînd în cînd scoate o mică psaltire şi-o răsfoieşte fără să-nţeleagă ceva. E însoţit permanent de o pasăre. Un fel de şoim, numai că are cap de leu şi o coadă de şarpe.

Ea stă pe umărul său drept şi are ochii foarte

strălucitori.

Ştie să citească şi-l învaţă să citească psaltirea.

 

Cînd îşi deschide aripile, lasă să se întrevadă pe sub subsuori un trup de femeie. Se hrăneşte cu nisip şi bea apă din rănile fratelui Lazăr.

Aduce cu pasărea fratelui Kiril,

numai că e de cîteva ori mai înţeleaptă.

La fiecare lună nouă coboară în puţ

şi aduce cîte o nouă psaltire. Ea este pasărea înţelepciunii.

 

Acum se sfîrşeşte luna april şi începe să se amurgească.

 

 

Celălalt Kiril

 

Dedesubtul fratelui Kiril e un alt frate Kiril.

El stă într-un alt puţ şi scrie o altă psaltire.

Scrie invers de cum scrie celălalt frate Kiril. Cu o mînă scrie şi cu alta numără bănuţii de-aramă

ce cad din buzunarul primului Kiril. El e foarte slab

şi nu mănîncă decît o dată la şapte zile.

 

Un şobolan i-a ros sandalele şi acum îi roade talpa de la piciorul stîng. Dar el nu simte nici o durere. Nici

sîngele nu-i curge din rană, de parcă ar fi mort.

Are o bărbuţă sură şi-un nas ca un cioc.

 

Pleoapele i s-au înroşit de-atîta scris şi mîna îi tremură la fiecare literă. E ceva mai bătrîn decît primul Kiril şi mult mai viclean decît dînsul.

Îşi numără pe-ascuns bănuţii de-aramă şi hohoteşte

subtil.

Mai mult se chiorăşte la lumina lunii şi scrie cu propriul său sînge, atîta e de zgîrcit! Scrie foarte mărunt, abia poţi desluşi ce-a scris.

Dedesubtul lui scrie fratele Atichin.

 

 

Atichin

           

Fratele Atichin nu seamănă cu mine ci mai mult cu fratele Ferapont, cel de deasupra mea.

El citeşte şi corectează tot ce scrie celălalt Kiril. Nu are barbă, în schimb pletele îi atîrnă pînă la chilia celui de-al doilea Kiril.

De cînd scrie nu şi-a tăiat unghiile şi acum ele îi

intră în carne. Are în chilia sa o micuţă fereastră prin care urmăreşte cîmpia.

 

Pe cîmpie rătăceşte acum celălalt Daniel.

 

Din cînd în cînd rupe cîte o filă şi o aruncă uşor pe fereastră, apoi aşteaptă să treacă prin dreptul ei celălalt Daniel. Dar acesta e prea absorbit de propriile sale gînduri ca să mai vadă ceva şi în jur.

Doar pasărea sa le citeşte pe-ascuns, apoi le mestecă şi le înghite pe loc, ca să nu afle nimic Daniel.

Fratele Atichin nu e zgîrcit, în schimb visează mult la femei. De multe ori pana lui o ia razna şi desenează

pe filă coapse şi sîni de femeie.

 

 

Celălalt Ferapont

 

Celălalt Ferapont seamănă pe jumătate cu mine, pe jumătate cu primul frate Ferapont. Ochiul său drept e aidoma cu ochiul meu drept. Celălalt e albastru

şi seamănă cu cel al lui Ferapont.

El stă cu capul în piept şi pare să mediteze profund

la ceva. E mult mai întunecat decît primul frate

Ferapont.

 

Pe spate are o pereche de aripi şi-o cruce care-l apasă greu înăuntru. Poartă barbă şi seamănă cu un păianjen. El stă şi transcrie tot ce a scris Atichin. Are a faţă întunecată şi nu l-am văzut

zîmbind niciodată.

E un adevărat gramatic.

 

Înainte de-a aşterne o frază, o cumpăneşte adînc, o întoarce de pe o parte pe alta, o răsuceşte în fel şi chip, apoi o trece citeţ în psaltire. Scrisul lui

e foarte îngrijit.

El transcrie în aur psaltirea.

După ce a scris o pagină, îi dă foc la opaiţ, iar cenuşa o presoară pe trupul lui Lazăr. Pe rănile

celuilalt Lazăr.

 

 

Celălalt Lazăr

 

Dedesubtul celuilalt Ferapont e celălalt Lazăr.

Dedesubtul celuilalt Lazăr nu mai e nimeni. Cenuşa picură pe rănile lui şi-i acoperă trupul. El nu scrie la nici o psaltire. E prea slab ca să mai poată scrie ceva.

 

Nici nu are destulă putere să-şi ţină ochii deschişi.

 

Din cînd în cînd aruncă o privire celuilalt Lazăr, apoi îşi închide pleoapele obosite şi-şi întoarce faţa în altă parte.

Cenuşa îi acoperă rănile.

Fiecare rană a lui e ca o fîntînă.

Într-una din rănile sale

stau eu şi-mi continui psaltirea.

 

Trupul lui e numai piele şi os.

E chiar mai palid decît însuşi Cristos. Îşi mişcă încet buzele albe şi şopteşte abia:

„Apă, apă... puţină apă...” Atît.

Celălalt Ferapont îşi arde liniştit psaltirea şi în loc de apă îi presară cenuşă pe răni. În această cenuşă

îmi moi pana şi-mi continui psaltirea.

 

Fratele Daniel nu ştie nimic din toate acestea.

Acum el abia a-nvăţat să citească. Trece cu o mică psaltire în mîini şi-i silabiseşte buchiile.

E sfîrşitul lunii april şi-n curînd va fi noapte.

Pasărea de pe umărul lui a zburat.

El îmi va continua psaltirea.

 

 

Coborîrea lui Daniel

 

Se sfîrşea luna april şi începea luna martie.

Daniel se apropie de fîntînă. Privi înăuntrul ei şi se trase cîţiva paşi înapoi. Era într-o noapte de vineri

spre luni. Îşi închise ochii şi se-aplecă peste marginea

ei: nici cu ochii închişi nu putu scăpa de chipul

celuilalt  Daniel.

Luni stătu toată ziua şi plînse

aplecat peste celălalt Daniel.

Trupul i se înverzi şi pielea i se acoperi cu solzi ca de şarpe. Îi crescură pene pe mîini, numai aripile nu voiră să-i crească. Stătu toată ziua şi plînse.

Dedesubtul lui plîngea celălalt Daniel.

 

Îşi smulgea solzii de pe trup şi penele, îşi sfîşia

aura şi plîngea, aplecîndu-se tot mai mult peste

Daniel.

 

Din puţ îi privea cu o oarecare tristeţe călugărul Kiril. Îşi muia pana în lacrimile lor şi-şi continua liniştit psaltirea. Îşi încălzea din cînd în cînd mînile la opaiţ

şi-şi continua lucrul.

Pasărea lui albă ciugulea în continuare meiul din

blid. Pasărea de pe umărul lui Daniel zburase demult.