Nevasta lui Nichita Danilov sau Şamanul şi matrioşca

  

Nevasta lui Nichita Danilov

sau

Şamanul şi matrioşca

 

                                                           „Amurgul se scurge din cărţi,

                                                                                            caii rumegă litere”

                                                                       „Scenele se suprapun.

Actorii se confundă şi intră pe rînd unul în altul”

           

 

            Prin poetica sa, poate cea mai legată de trecut şi aceasta pentru că a mers mai mult de sine stătător decît în grup, ieşenii fiind mai puţin uniţi decît „bucureştenii” sau ardelenii (clujenii), şi asta se vede (şi) din textele lor, Nichita Danilov e unul dintre cei mai solitari poeţi optzecişti.

            Pînă în prezent, cînd Nichita Danilov „trage o linie roşie” şi îşi re-editează aproape toate poeziile în antologia Nouă variaţiuni pentru orgă (Editura Polirom, Iaşi, 1999), el a încercat mai multe formule poetice, fără ca vreo una dintre ele să fie predominantă. De aceea criticul ce va încerca să-l toarne într-un borcan teoretic îşi va da seama că se simte precum protagonistul unui poem pregătit parcă special pentru el, Baia de aburi, în care eul poetic stă la o măsuţă sorbindu-şi liniştit ceaiul, la un moment dat începînd să vadă doar fragmente: „cîte un braţ, cîte un umăr desprins parcă / de tot restul trupului. / Cîte un profil aburit, / cîte un tors, un sîn, un picior / graţios de femeie”, încît nu se poate să nu se întrebe „Dar ce caut eu aici, în mijlocul lor, / îmbrăcat într-un costum negru de seară / la această măsuţă joasă, unde stau liniştit / şi-mi beau ceaiul?” Cu toate aceste riscuri şi mai ales fiindcă sînt cofegiu şi nebun după sport, am înotat de mai multe ori prin „aburii” domnului Nichita Danilov, la început prin fiecare „cameră” în parte şi apoi în toate odată, pînă m-am întors la cafeaua mea, care-mi place şi rece. Concluzia la care am ajuns e că Nichita Danilov – care sper să nu fie feminist, cum li s-a întîmplat altor colegi de-ai săi de generaţie – a păţit ca Ileana (nu Ceauşescu) Cosînzeana: a ales pînă a fost el ales. Nevasta lui Danilov e poezia textului – în varianta ei „slabă” – care l-a strîns focos în braţele ei electronice, încît acest „aventurier” s-a simţit aici relaxat şi confortabil, cele mai valoroase poeme ale sale fiind anume din această direcţie, începînd cu Nouă variaţiuni pentru orgă şi pînă la Şpalturile sau Peisaj marin, chestiune evidentă, după părerea mea, dar care – cu siguranţă – va părea la început cea mai hazardată declaraţie a cărţii. Tocmai din cauza asta vă invit mai întîi la o lectură atentă a poeziei lui Danilov, care a mers şi el în întîmpinare, editînd această antologie ce înlesneşte incomparabil rugămintea mea, primită – fireşte – cu zîmbetul „de rigoare” pe buzele dumneavoastră de poeţi, prozatori, critici literari şi – pot să nu sper? – cititori.

Cum s-a prins Danilov în mrejele textual(ist)e?  I-a plăcut să se lase sedus, fiind dinainte obsedat de procedee ce l-au împins spre această direcţie: dublul, oglinda şi mai ales tehnica păpuşii ruseşti, după care şi-a construit un număr foarte mare de texte, cel mai celebru fiind şi cel mai reuşit poem al său, Nouă variaţiuni pentru orgă, text ce  se menţine cu multă siguranţă în topul celor mai bune poeme aduse pe altarul literaturii române de către optzecişti. Nouă variaţiuni pentru orgă, poem povestit sîrguincios de criticul Eugen Simion în Scriitori romani de azi IV (metoda căruia e naraţiunea critică, „despre” fiind unul din cele mai utilizate cuvinte ale criticului), e (Nouă variaţiuni...) o matrioşcă livrescă, un simbol al intertextualităţii. Fîntîna lui Danilov simbolizează literatura (care vom vedea că e  şi o oglindă, „oglinda vieţii”, nu-i aşa?), izvor în care fiecare personaj (scriitorii) se află deasupra (sau dedesubtul) celuilalt, fiind uniţi de obiectul vieţii lor, cu care scrie sau rescrie, cu mici modificări, ceea ce scrie cel de dedesubt / deasupra. Aceleaşi fîntîni şi aceeaşi schemă apare şi la alt „optzecist”, Matei Vişniec, doar că într-o piesă şi, se pare, mai tîrziu. În Buzunarul cu pîine, piesa lui Vişniec, deasupra Bărbatului cu pălărie din adîncul fîntînii e aplecat Bărbatul cu baston, căruia Bărbatul cu Pălărie îi spune că „Ăştia spun că ăia de mai jos spun că sub ei sunt nişte tipi la care n-a fost niciodată (...iar) la ăia de deasupra noastră a fost în cîteva rînduri, da’ n-a băut şi n-a mîncat nimic, numai le-a făcut murdărie şi a plecat”. Aşadar, aceeaşi schemă, acelaşi obiect – fîntîna – dar alt simbol. Şi dacă Nouă variaţiuni pentru orgă e un poem textualist, piesa Buzduganul cu pîine a lui Matei Vişniec e mai degrabă existenţialistă. Scriitorii lui Danilov, reprezentaţi în Nouă variaţiuni... de Kiril, Nichita, Ferapont, Lazăr şi Daniel, scriu întruna, fără pauze şi întreruperi, zilele de odihnă lipsind din calendarul lor („Era într-o noapte de vineri spre luni”), perioadele sterile fiind de-a dreptul ucigătoare pentru scriitor, după cum scrie Nichita Danilov şi într-un eseu din Apocalipsa de carton. Şi timpul are regulile lui, putînd curge în toate direcţiile, inclusiv în sens invers, ceea ce nu i se poate întîmpla unui rîu, după cum ne aduce la cunoştinţă înţelepciunea populară. „Se sfîrşea luna april şi începea luna martie”, aşa începe Coborîrea lui Daniel, a IX-a şi ultima parte a poemului, unde Daniel, care (sau fiindcă) abia învăţase să scrie, priveşte în puţ („să-l văd pe Dănuţ” – Ada Milea). Acesta este şi punctul culminant al poemului şi momentul hotărîtor pentru soarta lui Daniel şi pentru scriitor în general. Acţiunea, faptul, obiectul vizual, ochii, fîntîna – oglinda şi scrisul i-l aduc în faţă pe „celălalt Daniel”, care nu se afla pînă acum în cîmpul nostru (şi al eului poetic) de vedere, aşa că Daniel întîiul „se trase cîţiva paşi înapoi”. Această „uniune a scriitorilor” arată aşa: într-o fîntînă călugărul Kiril scrie „la o neagră psaltire”, de-asupra lui se află naratorul–eu poetic care transcrie într-o altă psaltire tot ce scrie sub el fratele Kiril, deasupra lui Nichita transcrie Ferapont, deasupra căruia sîngerează Lazăr. Deasupra lor se plimbă pe cîmp junele încă „necorupt” Daniel, însoţit de pasărea înţelepciunii, care bea apă din rănile lui Lazăr şi seamănă cu pasărea lui Kiril. Aceasta ar fi parabola profesiei scriitoriceşti, dacă Nichita Danilov n-ar introduce şi principiul dublului, ilustrat cu multă exactitate datorită principiului oglinzii, care transpune dedesubtul fîntînii din prima parte – aceeaşi fîntînă cu aceleaşi personaje, doar că inversate, pe dos. Sub fratele Kiril e un alt Kiril care scrie – invers – ceea ce scrie Kiril, şi sub el, sub celălalt Kiril, scrie Atichin (Nichita citit în oglindă) care îl priveşte prin fereastră pe celălalt Daniel. Sub fratele Atchin scrie desigur celălalt Ferapont, sub care se află celălalt Lazăr.

Iată cum arată această schemă pînă la coborîrea lui Daniel:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Matrioşchizare, oglindizare, dublicizare la toate nivelele. Fiecare personaj cuprinde un alt eu-personaj, doar că în oglindă – ceea ce sugerează în primul rînd inversarea lecturii: Nichita – Atichin, fiecare e cuprins – prin scriere – de cel de deasupra lui, care – de cel de deasupra lui ş.a.m.d., cu toţii cuprinşi de Daniel cel Inocent („Fratele Daniel nu ştie nimic din toate acestea”), care e gata să coboare în fîntînă şi care se aseamănă foarte mult cu ceilalţi şi de aceea va împărtăşi aceeaşi soartă, devenind şi el o verigă din acest sistem, altcineva luîndu-i locul în vecinătatea imediată a acestor fîntîni… De observat că eul poetic, Nichita, nu este deasupra sau într-o parte, ci e cuprins şi el în acest joc existenţial de care altfel n-ar fi conştient sau nu şi-ar da seama de situaţia lui Daniel care are cheia poemului chiar în ochi: degeaba există oglinda dacă n-o priveşti. Iar jocul fonetic şi ferăstruica din poem putîndu-i uni pe Nichita şi Daniel în Nichita Danilov. Aşa arată acum schema celor 10 (zece!) variaţiuni pentru orgă:

  

                                    (ah, schemele nu se văd aici, dar le vedeţi în carte...)

Nouă variaţiuni pentru orgă e o extraordinară baladă a intertextualităţii, care îl depăşeşte şi pe scriitorul care a scris-o, în sensul că, cu toate că e un text minuţios construit, ca de altfel toate textele lui Danilov (fireşte, nu toate (atît de) reuşite şi doar 3-4 aduse la asemenea nivel, peste care nu cred că ai cum să treci), Nouă variaţiuni pentru orgă se pare că a ieşit mai bun decît a fost în capul autorului, care n-a calculat ultimul moment/segment al poemului, cel al cunoaşterii, cînd Daniel priveşte în fîntînă şi îl vede pe „celălalt Daniel”, care nu apare pînă acum în poemul-fîntînă, după Lazăr fiind doar cîmpul pe care îşi plimbă Daniel puritatea. „Deasupra fratelui Lazăr nu mai e nimeni” – „Dedesubtul celuilalt Lazăr nu mai e nimeni”. Iată cum titlul poemului oglindeşte o lectură pură, nevinovată, nu una critică: un caz cînd textul se scrie cu scriitorul, ceea ce nu se mai întîmplă în Şpalturile, unde „autorul stă înlăuntrul său şi-şi corectează şpalturile”. Un poem în care Autor e scriitorul ce se identifică cu cititorul. El trăieşte stări şi lucruri odată cu citirea cuvintelor care le denumesc, pînă ajunge la cuvîntul moarte „şi moare”. Pentru autorul nostru şi pentru „autorul” din poem un text e terminat doar atunci cînd e scris – citit – trăit, adică şi „corectat”, acţiune ce presupune revenire asupra poemului scris, care astfel devine controlat şi aici se pune accentul pe facerea poeziei, pe poezia ca ştiinţă. Cu toate acestea (sau tocmai din cauza asta) „rămîn necorectate restul cuvintelor”. Deosebirea dintre un poet „conştient” şi un poet „inspirat” e că pentru cel din urmă acest adevăr e o jignire, poetul romantic crezîndu-se omnipotent şi tocmai de aceea anume el va scăpa hăţurile lirice chiar la începutul drumului.

            Altă matrioşcă textuală care contează e Peisaj marin, în care realitatea e o păpuşă care intră în păpuşa care e arta, în cazul dat pictura, ceea ce-mi aminteşte în primul rînd de Ernesto Sabato („Tunelul”, mai ales) şi de De ce nu-s pictor de Frank O' Hara. Pictorul este intermediarul dintre mare şi marea de pe tabloul său, el pictează ce vede (apa, cerul, orizontul), acţiuni, stări, senzaţii, pînă toată viaţa lui se transformă în picturile care, după ce e pictat tabloul în care se îneacă în apele uneia dintre cele două mări, ies la suprafaţă, pe-o plajă pustie, cîte unul în fiecare secol, astfel Danilov pictînd al doilea set de matrioşti, care acum ţine de temporalitate.  Dacă în Nouă variaţiuni pentru orgă Danilov experimentează o matrioşchizare multiplă şi la mai multe nivele, iar în Şpalturile – una spre exterior, deschisă şi acaparatoare, în Peisaj marin păpuşile mari intră în cele mici atît pînă la identificarea lui cu tabloul (moartea, ca şi-n Şpalturile; în Nouă variaţiuni pentru orgă – cunoaşterea), cît şi după, fiindcă atunci cînd tablourile (păpuşile mici) se întorc în realitatea (păpuşile mari) unde nu mai este autorul (pictorul), pe primul plan trece cealaltă matrioşcă – temporală, trecutul (tablourile) fiind păpuşa (mare) ce intră în prezent (păpuşa mică). Matrioşca temporală în Lied III, în care are loc o nuntă într-o catedrală gotică de la sfîrşitul secolului al XII-lea, atmosferă de secol XII, pînă la sfîrşit, cînd se iese din biserică în plin secol XX şi cineva porneşte casetofonul şi toată nunta (poezia de pînă aici) porneşte de la început: trecutul încape în prezentul care devine imediat trecut ş.a.m.d.. În fond, şi viaţa e ca şi matrioştile lui Danilov. Puştii din „grupa mare” ies dintr-o păpuşă mică (grădiniţa) şi, intrînd într-o păpuşă mai mare (şcoala), devin păpuşa cea mai mică (clasa întîi). Dar acesta nu mai este un text literar şi, mai ales, nu mai este scris de Danilov, care se întreba printr-o afirmaţie sau afirma printr-o întrebare: „totuşi ce altceva este poezia dacă nu un text?”. Dar ce este poezia? Întorcîndu-ne la Nouă variaţiuni pentru orgă, literatura nu este realitatea pe care o pictează protagonistul din Peisaj marin, şi nici scrierea lui Daniel, ci rescrierea lui Kiril, Nichita, Ferapont, Lazăr şi celălalt Daniel.

N-am să insist asupra textualismului lui Nichita Danilov, din poemele textualirice ale căruia nu pot să nu citez măcar un citat-două, deloc accidentale: „Mîna ta e semnul de carte - / pentru cel pregătit de moarte” (Lied nocturn), „şi doar caii ridicaţi din fotolii / rumegă literele căzute în iarbă şi nechează încetişor” (Iluzie), ci mă voi întoarce la ultima sa „păpuşă”, antologia Nouă variaţiuni pentru orgă, care cuprinde toate celelalte „păpuşele” de pînă acum: Fîntîni carteziene (Editura Junimea, Iaşi, 1980), Cîmp negru (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982), Poezii (Editura Junimea, Iaşi, 1987), Deasupra lucrurilor, neantul (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990) şi Mirele orb (Editura Junimea, Iaşi, 1995). În afară de multiplele calităţi, evident, pozitive, antologia (antologia în general, nu Nouă variaţiuni..., Acţiunea interioară sau Dublu CD) are şi unele neajunsuri. În primul rînd dispare aura cărţii, „la grămadă” Nichita Danilov nu mai este atît de fascinant, iar abundenţa roşie şi moleşeala arlechinizează ochii cititorului. Apoi, lipsesc unele poeme care erau absolut necesare pentru carte ca tot întreg, cum ar fi În loc de postfaţă sau despre poeţi şi poezie, ultimul text din volumul Poezii.

 

Parcă pentru a-mi contrazice teoria despre textele sale, zilele acestea Nichita Danilov editează o carte care ţine mai mult de poezia realului fabulos decît de poezia textualirickă.  Ca şi domnişoara Barnovski dintr-un poem cu titlu simbolic (Amurg) din această carte, Suflete la Second-Hand (Editura Vinea, Bucureşti, 2000), scrisă, se pare, la Chişinău („Şi domnul Anatol / de acum un bărbat corpolent / îşi aruncă pe umăr fularul roşu / şi odată cu el secera şi ciocanul / şi medalia Lenin”), unde îşi are serviciul în ultimul timp (la Ambasada României), cu gîndul la Iaşi, şi publicată în Bucureşti (la editura lui Nicolae Ţone - Vinea, unde au apărut şi Yin -Time-le lui Emilian Galaicu-Păun). Suflete la Second-Hand e o carte de poezie naivă ( prin  analogie cu pictura naivă), poezii de atmosferă, ca Lan, peisaje (Peisaj urban, Peisaj de toamnă), viziuni (Viziuni), poeme filozofice în proză, ca Omul muribund, o piesă – Paltonul – ce trimite la prozele lui Danilov, dar şi la Vişniec, doar că  Danilov în poezie e (şi) mai dramatic decît Vişniec (în poezie), poezii imagiste, ca Turnul Babel, foarte frumoase, dar scrise „în pauza mare”, cu imagini care se repetă (grîul de pe cîmp, sufletul ca ciocîrlia), intertextualitate internă şi „de autor”, cu aluzii şi trimiteri directe la celelalte cărţi. O carte de poezie cu personaje (Anatol, doamna Barnovsky, bătrînul Ioanid, bunicul Ferapont) şi cu suflete între viaţă şi moarte (Studii între viaţă şi moarte - Andrei Bodiu), care încă n-au părăsit viaţa unde se vor întoarce şi unde s-au mai întors, sugerează autorul, mai întîi prin titlu. Sufletele surprinse de Nichita Danilov sînt dinaintea unei călătorii lungi („Omul muribund simte furnicături în tot trupul pe care urmează să-l / abandoneze în curînd şi palmele sale reci strîng convulsiv cearşaful / umed, plin de frunze de toamnă” - Omul muribund). Iar în oraşul lui Danilov, în care „seara curge lent (şi) / ies toate sufletele de la Second Hand”, e o cu totul altă atmosferă decît în Bucureştiul lui Cărtărescu sau în Chişinăul lui Galaicu-Păun. Dacă Mircea Cărtărescu şi Emilian Galaicu-Păun nu trebuie să inventeze nimic pentru atmosferă, în Bucureşti şi Chişinău „Second Hand” rimînd cu orice altceva în afară de „lent”, pentru oraşul său, care „creşte ca un copac” (Peisaj urban), Danilov a trebuit să recurgă la un fabulos textual, aşa cum Liviu Ioan Stoiciu a trebuit să lipească realităţii sale un fabulos mitic. Nichita Danilov porneşte de la o idee, mai mult sau mai puţin năstruşnică, de exemplu, de la posibilitatea convieţuirii a mai multe suflete într-un singur trup, ca-n Turnul Babel („Dacă sufletele ar locui / mai multe într-un singur trup deodată....”), pe care o lasă să se dezvolte în pace pînă sună iarăşi clopoţelul (la clasă). Ca şi Tratat de oboseală de Ioan Moldovan, Suflete la Second-Hand e o carte aproape neaşteptată, cărţi care-i repun în joc pe doi oameni de bază de la care cititorul se aştepta, poate, mai degrabă la antologii, antologii care au fost pe aproape. Doar că, dacă Tratat-ul de oboseală, care „studiază” oboseala e inclusă în antologia lui Ioan Moldovan (O uitare de texte), Suflete la Second-Hand, care are în vedere moartea, vine după antologia lui Danilov, astfel deschizîndu-se o nouă epocă în lirica lui Nichita Danilov. În ajutorul teoriei mele textualirice despre Nichita Danilov vine aceeaşi doamnă sau domnişoară („(nu ştiam dacă era/domnişoară sau doamnă) „) Barnovsky, „buna noastră profesoară / căreia îi ziceam şi ducesă”, care „Ne spunea că însăşi / iubirea de Dumnezeu / rugăciunea extazul / pot fi obţinute în laborator” (Lecţia de chimie). Nichita Danilov a învăţat temeinic această lecţie, volumul Suflete la Second-Hand, ca şi multe dintre poemele sale din celelalte cărţi, de exemplu Nouă variaţiuni..., sînt lucrate cu fineţe şi exactitate maximă, combinate cu acea materie existenţială, care, în Suflete, e foarte concentrată: „odată cu cuvintele dinţii din gură mi-i scuip” (Second-Hand).

În general, poeziile lui Nichita Danilov sînt bine scrise, şlefuite, cizelate, deşi uneori scriitorul exagerează cu rimele şi cu întoarcerea la poezia populară. Poezia lui Danilov e frumoasă în sensul tradiţional al cuvîntului, încît sînt sigur că i-ar plăcea şi lui Alecsandri, nu numai tatălui meu sau lui Ştefan Baştovoi. Danilov de obicei utilizează scheme poetice simple, vechi şi repetate în continuu, cu laitmotive şi inele compoziţionale străvechi şi cu toate acestea Danilov are un farmec aparte, oximoronic, ca şi senzualitatea poeziei Martei Petreu („senzualism al suferinţei” – „senzualitate agonică” – Radu G. Ţeposu; „sentimentalitate supravegheată, rea” – Eugen Simion). Poeme despre tot „ce ne înconjoară” şi despre nimic, pasteluri moldoveneşti fără nici un eu poetic, în nature-morte-uri în care are loc izgonirea omului din poezie (Izgonirea din poezie – Ion Mureşan), pe cînd alte poeme sînt suprapopulate, poeme narative şi mai ales poeme parabole, poeme în mişcare, poeme vizuale, poeme spectacol, poeme bancuri şi poeme manifest. Foarte mult roşu, f. mult sînge, f. multă linişte, un iz vag de abstracţionism rezultat din imaginaţia la gradul „roşu” şi un aer tămîios de biserică. Multe aripi şi ziduri cu spărturi şi găuri cu tot. Atîţia orbi că ajungi să gîndeşti că în fiecare dintre noi zace un orb. Ceva arlechinesc, demonstrativ, nimic nu are loc pur şi simplu, întotdeauna – chiar şi-n cea mai intimă atmosferă – apar aplaudaci, spectatori sau măcar o fanfară. Spectatorii şi în special decorul de multe ori sînt mai importante decît actorii (ca-n prima şi ultima piesă a lui Emilian Galaicu-Păun, dar şi-n prima piesă a lui Dumitru Crudu). De aici parada detaliilor în textele lui Danilov, alta decît cea a lui Cărtărescu, unde e o aglomeraţie/aglomerare de obiecte, pe cînd la Nichita Danilov detaliile, oricît de multe ar fi, nu sînt niciodată nesemnificative. Aş zice că e o lecţie învăţată de la Lucian Blaga, personaj înlăturat de către optzecişti, şi mai ales de către optzeciştii Cenaclului de Luni, care – din poeţii interbelici – l-au preferat pe George Bacovia. Deosebirea dintre scriitori – şi mai ales dintre grupurile din interiorul generaţiei – au originea în primul rînd în modelele, preferinţele şi influenţele asupra lor. Caragiale şi Eliot sînt destul de diferiţi de Eminescu sau Blaga, pentru ca să nu se deosebească clar Traian T. Coşovei sau Florin Iaru de Ion Mureşan sau Nichita Danilov. Cît despre Danilov, care nu vrea să recunoască modelele („Poezia generaţiei ’80 nu are modele”), unele influenţe asupra poeziei sale trebuie căutate în literatura rusă. Tocmai de aici e acea „linişte” molcomă, aparent moldovenească, dar care, chiar din cartea a doua (Cîmp negru) se vede că e cu cerul gurii negru, (aproape) nemaiîntîlnită în literatura română (poate, fragmentar, în Rusoaica lui Gib. Mihăiescu), o linişte tristă şi încordată, dinainte sau de după război, o linişte criminală, asurzitoare, nocivă oamenilor „paşnici”. Roşul şi liniştea lui Danilov dau senzaţia de negru şi mai ales de cîmp negru, de cenuşă, gol şi imens, f. f. întins, în mijlocul căruia tu, cititorul, devii unul din personajele lui „tu, Nichita Danilov”, eşti travestit în Nichita Danilov, care joacă toate rolurile pe rînd, ca-n Finita la comedia, fumezi şi admiri luna (ca-n alt poem al său), care se prăbuşeşte moartă, ca-n marea literatură rusă. În afară de scriitorii de calibrul lui Fiodor Mihailovici Dostoevski sau Serghei Esenin, în poezia lui Danilov se prevăd şi multe legături cu muzica rusească, mai ales cu cea populară şi cu rockul, cotidianul şi „liniştitul” pycckuй pok, atît de asemănător cu poezia beat în variantă sufletistă, beată. Astfel, poemul Pustiu („să nu-ţi fie teamă de pustiu / de pustiu să n-ai teamă / Nu-mi e teamă de pustiu / de pustiu nu-mi e teamă // Părăseşte atunci căsuţa / trupului tău şi du-te şi du-te / Am părăsit căsuţa trupului meu / dar unde să merg, Doamne, / şi încotro să merg, Doamne, dacă n-am nici o ţintă?”...) e foarte asemănător şi ca poetică, şi ca ritmicitate cu textul Птицы (Păsările) al celebrei trupe rock Nautilus Pompilius („(...) Возьмите моë царство / Возьмте моë царстство / Возьмте моë царстство / И возьмите мою корону / Нам не нужно твоë царство / Нам не нужно твоë царство / И корона твоя из клëна / Возьмите тогда глаза мои / Возьмите тогда глаза мои / Возьмите тогда глаза мои / Чтоб они вовек не видали / Нам уже не нужны глаза твои / Нам уже не нужны глаза твои / Побывали уже в глазах твоих / И всë что нам  нужно  взяли” – „Luaţi împărăţia mea / Luaţi împărăţia mea / Luaţi împărăţia mea / Şi luaţi şi a mea coroană // Nouă nu ne trebuie împărăţia ta / Nouă nu ne trebuie împărăţia ta / Nouă nu ne trebuie împărăţia ta / Iar coroana ta e din smoală. // Luaţi atunci ochii mei / Luaţi atunci ochii mei / Luaţi atunci ochii mei / ca niciodată ei să nu vadă // Nouă nu ne mai trebuie ochii tăi / Nouă nu ne mai trebuie ochii tăi / Noi deja am fost prin ochii tăi / şi tot ce ne-a trebuit luarăm”).

Iar Peisaj cu mîini şi aripi („Îngerul / din spatele meu a căzut / şi totuşi ale cui sînt mîinile astea, / aceste mîini fine ca nişte áripi...”) - cu Крылья (Aripile), piesă a aceluiaşi grup rock, condus de vocalistul Veaceslav Butusov

(„И всë-таки где твои  крылья         „Şi totuşi unde sînt áripile tale

   Которые так нрвились мне?”         Care mie îmi plăceau atît de mult?”).

            Amurg (1) are aceeaşi schemă, aceeaşi formulă poetică şi acelaşi principiu ca şi popularul cîntec Хотят ли русские войны (Vor oare ruşii război? – versuri de Evghenii Evtuşenko), care au în centru un singur – acelaşi - cuvînt: „cnpocume”/”întreabă”. Deosebirea principală e că poetul român mută accentul de pe pronumele de politeţe şi de pe plural pe familiar şi pe singular, poetul şi cîntăreţul rus adresîndu-se cuiva, pe cînd Danilov foloseşte un „dialog” direct, la persoana I. Iar Patria  – cu С чего нaчинается Родина (Cu ce începe Patria), doar că obiectul poemului lui Nichita Danilov nu mai este trecutul, acolo de unde începe Patria, ci prezentul Patriei şi a ceea ce este ea pentru eul poetic, şi aici fiind schimbat accentul de pe general pe personal, trăsătură prin care Danilov se apropie de poezia americană contemporană, aici făcînd cîmp comun cu ceilalţi colegi de generaţie.

            La rîndul său, Danilov e un exemplu şi un punct de pornire pentru mulţi poeţi (mai) tineri, printre care cel puţin unul de mare valoare – Ştefan Baştovoi, Exemplul lui Confucius al căruia e o rescriere (conştientă sau subconştientă) a poemului-parabolă În loc de postfaţă sau despre poeţi şi poezie. Iar Cain şi Abel a slujit ca materie primă pentru Cel bătut îl duce pe cel nebătut de Emilian Galaicu-Păun, autorul Levitaţiilor deasupra hăului (un titlu de-al lui Danilov – Deasupra lucrurilor, neantul). De altfel, poezia lui Nichita Danilov e profund intertextuală, procedeu pus în funcţiune la scrierea celebrelor balade contemporane „despre” în varianta Danilov. Re-scrierea urmează după despre, Danilov fiind un translator, aducînd în contemporaneitate, în primul rînd cu ajutorul limbajului actual („Ca să înţelegi un poet, trebuie să înţelegi limba poeziei sale” – Apocalipsa de carton) şi al imaginaţiei, pseudolegendele şi pseudobaladele la care „pun botu'„ cititorii (şi criticii). Nichita Danilov e un scrib care reia, rescrie, re-, re- în conformitate cu ceea ce vrea şi ce-i place, de aici şi atracţia sa pentru baladesc, pentru naraţiune, pentru poemele închise, concluzive şi uneori cam moraliste. Un scriitor sub semnul matrioşcăi, pe care acest şaman Nichita Danilov o descifrează, o tot descifrează pînă dă de şamanul Atichin Valinad.

            Şamanul şi Oglinda – Şamanul şi Matrioşca – şamanul din matrioşcă, matrioşti ieşite din cele trei găuri-oglinzi din capul ras pînă la sînge al personajului Danilov, care seamănă puţin cu Immanuel Kant, înecat de Danilov-ul din barcă (Barca lui Nichita – Nevasta lui Nichita – Nevasta lui Hans – poemul cu Hans) în lacul Ciric, roşu şi liniştit, în care a înotat Daniel, Lazăr sau mai degrabă Ferapont, care i-a însuşit cele trei găuri. Nimic nu dispare, totul se mută în capul colegului sau al vecinului. Nichita Danilov sau şamanul găurit în cap, din care găuri se ridică spre cerul roşu trei variaţiuni pentru balalaică, care se uită în oglinda în care se văd din spate în oglinda ce se oglindeşte în oglinda în care se uită personajul dintre primul şi celălalt Nichita Danilov, poetul ce se află cu un picior în secolul trecut şi cu celălalt în secolul viitor.

(din „Portret de grup cu „generaţia optzeci” (Poezia)”)