De ziua lui Mitoş Micleuşanu citim Mitoş Micleuşanu!
Mitoş MICLEUŞANU
.jpg)
Fragmente din romanul Trepanoia, selectat pentru
(antologie de proză Tiuk!)
HERMASOFIT
Zaharia şi-a dat drumul cu un grohăit sacadat şi surd. Avea dinţii
încleştaţi, capul dat pe spate cu ochii bulbucaţi la candelabrul greu ce atârna
ameninţător deasupra biroului. După ce plămânii lui au stors ultima picătură de
aer, Zaharia a încremenit. Înainte, totul dura câteva secunde, dar odată cu trecerea anilor, mai ales toamna târziu,
Zaharia înţepenea câte un sfert de oră sau mai mult. De data asta orgasmul a
fost atât de intens, încât el s-a învineţit ca un strangulat. Peste vreo
cinci minute de la ultimul spasm, a tresărit şi a început să înghită aer.
Membrana de ceaţă i s-a retras de pe ochi, degetele au început să i se mişte şi
Zaharia şi-a revenit. Ochii lui au pipăit încăperea,
obiectele din jur au prins contur și în cele din urmă, privirea i s-a oprit pe
capul de copil ce zăcea în talgerul de pe birou. S-a aplecat, a sărutat fruntea
mică şi rece, a extras cu atenţie căpşunile din orbitele goale, le-a băgat în
gură, a luat capul din talger şi l-a băgat în congelatorul secret din
interiorul biroului. A poziţionat rotiţele cifrului cât mai haotic și s-a
ridicat. A simțit o amețeală, s-a sprijinit cu mâinile de birou și a închis
ochii. Pete mari, de la galben la mov i s-au extins pe după pleoape. A tras aer adânc în piept şi a deschis ochii. A luat talgerul cu atenţie,
l-a pus pe parchet şi a bătut de două ori din palme. Din capătul cabinetului,
de sub un fotoliu din piele Ulpia şi-a făcut apariţia un şoricar
argintiu. A străbătut ghiduș încăperea, adulmecând lichidul
limfatic și într-o clipită a golit talgerul. S-a lins pe bot şi l-a fixat pe Zaharia cu mărgelele ochilor albaştri,
aşteptând parcă un desert, o mângâiere.
— Gata, nu fi naşpa! a mormăit Zaharia. A luat talgerul şi s-a îndreptat
agale către uşă. Şoricarul s-a luat după el, dar stăpânul l-a speriat cu un
clănţănit de dinţi. Şoricarul s-a ascuns sub fotoliu, iar Zaharia a ieşit din cabinet,
a străbătut coridorul pustiu, a coborât la parter, apoi la demisol. A intrat în spălătorie, a băgat talgerul în cuva cu dizolvant, a pipăit
spaţiul cu privirea şi s-a spălat pe mâini. Prin grătarul de scurgere din
mijlocul spălătoriei răzbătea bocetul Hermasofitului încarcerat la subsol:
dor la horonit
moroi mamaică
dor la pătricorbu
tăvălea
hînios tătunu ghem
tătunu
hoarpa surdă ochiu
ciugulea!
dor la căpătâiu lu
mamaica
dor la pătricorbu
tăvălea
ghem sămârţă hum
sămârţă
ciugulea căpşuna
ciugulea
Orologiul din capătul coridorului a scos douăsprezece clinchete grave care s-au răspândit printre coloanele
de marmură, s-au prelins pe scările albe, s-au rătăcit în holul mare şi au
sucombat respinse de pereţii tăcuţi.
Zaharia a închis robinetul, s-a şters pe mâini şi a ieșit din spălătorie. A
urcat scările agale, a trecut pe lângă bustul lui Durmaher și a intrat în
cabinet. S-a apropiat de geam, a dat la o parte draperiile de satin şi s-a
uitat îngândurat afară. Miezul nopţii înfuleca tăcut din vârfurile coniferelor tuia
care înconjurau casa. De sus, de la geam, se deschidea o privelişte de vis, o
alee împrejmuită de felinare cu nimburi palide portocalii pierzându-se în
ceaţă. Pavajul umed, o fântână arteziană cu unicorn de piatră cabrat, câteva băncuţe
şi nicio suflare. În depărtare, învăluită într-un abur albăstrui, poarta de
fier cu ţepe aurite. Iar dincolo, drumul, pădurea şi întunericul. Sunetul
neaşteptat al telefonului n-a provocat nicio tresărire pe faţa de ciment a lui
Zaharia. La al treilea zdrăngănit înfundat, Zaharia a tras draperiile la loc,
s-a apropiat de birou şi a ridicat receptorul de cristal.
CIOCANUL
Mama lui Cristi a fost găsită dimineaţa, nu departe de fabrica de zahăr,
într-o cisternă ruginită, plină cu apă de ploaie. Au găsit-o nişte copii. S-a
adunat lumea. Au recunoscut-o după cele trei degete lipsă de la mâna dreaptă.
Nu s-a făcut mare caz din asta. Femeia era o biată nebună din zonă, poreclită
„Doamna Muci“. Nu-i plăceau oamenii, se ascundea într-un siloz părăsit şi mânca
la groapa de gunoi. Era bătrână şi aproape oarbă. Cristi a încercat de mai
multe ori s-o ajute, dar femeia, de cum îl vedea, începea să urle şi să facă
spume la gură până când se învineţea şi cădea ca secerată. Dar nu era agresivă
şi nici nu deranja lumea. Cristi era şi el amărât, o ducea de pe o zi pe alta
şi nu se prea înţelegea cu vecinii. Mai scotea un bănuţ muncind pe la unii, pe
la alţii, însă avea şi el nişte crize, moştenite probabil. Începea să urle la
oameni, îi înjura, îi scuipa şi plângea. Apoi urmau perioadele de euforie şi
exaltare, dar oamenii nu-l agreau. A fost târât prin canale şi beciuri.
Scuipat, bătut, ars cu ţigara de alţii şi ei bătuţi, scuipaţi, arşi cu ţigara
de alţii şi ei bătuţi, scuipaţi, arşi cu ţigara de alţii…
Cristi a aflat vestea de la un puşti care fugea pe stradă şi urla în gura
mare: „Doamna Muci a dat papucii!“. L-a rugat pe copil să înceteze, dar copilul
a început să ţipe şi mai tare.
Nu s-a dus s-o vadă pe maică-sa. I-a fost frică să nu-şi revină, să-l vadă
şi să moară de-adevăratelea, de frică. N-a simţit nici tristeţe, nici regret.
S-a uitat în gol o vreme încercând să-şi amintească ce-a făcut în ultimele
zile, dar n-a reuşit. Şi-a privit mâinile murdare, mai ales unghiile, apoi în
minte i-a răsărit un ciocan încins. Un ciocan imens, de neclintit. Era obişnuit
cu ciocanul. Răsărea la tristeţe.
Cristi a plecat de-acasă. A luat un autobuz până în comuna Barca. Ciocanul
era de neclintit. Din comuna Barca a mers pe jos până la Cheile Volcu. Era o
zonă împădurită, învăluită în ceaţă. Ciocanul stăruia. Cristi a ales o cărare
abia vizibilă care se pierdea în desiş. A mers cât a mers până a ieşit din
ceaţă. Aerul era vâscos şi rece, ca o atingere de licheni. De-o parte şi de
alta a cărării se înălţa pădurea greoaie, din ce în ce mai sălbatică şi de
nepătruns. De undeva, de la marginea lumii, răzbătea un lătrat de câine
chinuit. Ciocanul stăruia.
A mai mers o bucată de vreme, după care s-a oprit să-şi tragă răsuflarea.
Tâmplele îi zvâcneau, respira anevoios, ciocanul stăruia.
A desluşit în faţă vârful dealului, un platou. S-a lăsat într-un genunchi.
Pământul era umed şi rece. A simţit o căldură tremurătoare în burtă. S-a
ridicat. Ameţeala îi îngreuna drumul, s-a dezechilibrat de câteva ori
agăţându-se de copaci, dar a urcat până la capăt şi a ieşit pe platou. Ciocanul
stăruia.
Era o poiană împânzită de Geana Babei şi Tăuniţă de patru palme. Undeva în
mijlocul poienii se zărea un trunchi de copac retezat. Cristi s-a întins
în Tăuniţă. Ciocanul stăruia. Pe lângă lătratul îndepărtat, Cristi a desluşit
nişte voci bolborosite, nişte scâncete, ecouri sau glasuri întretăiate, un fel
de bocete nearticulate care se cristalizau încetul cu încetul:
“...dmaaaanna maaannnaaaaaaaaa ciuumuuuuu ciuuuuuuuuuuu danma manaaa
adaaapa puuudnaa madnoada cium ciuuuudna mdoana ciu dapa dapuuudoa mnaaa muuu
ciaada papuuuu ciuuudoa mnamuuci adatpapuuuu ciiidoamnamuuu adatpapuuuciiiiii
doooamna muuucia daaat papuci doaaamnaa muuuci a daaaat papucii doamna muci a
dat papucii doamna muci a dat papucii...“
Ţipătul copilului venea de pretutindeni. Cristi a început să plângă cu faţa
în Tăuniţă, cu buzele murdare de pământ. Ciocanul stăruia. Şi-a şters lacrimile
şi a mers în genunchi până la trunchiul uscat. A netezit secţiunea cu degetele.
A început să-şi scoată hainele. S-a dezbrăcat în pielea goală, s-a întins lângă
trunchiul retezat şi a început să se masturbeze. A simţit valul fierbinte,
tremurător, tot mai aproape, mai profund... a tresărit convulsiv de câteva ori.
În jurul lui s-a extins o baltă de aur încins, clocotitor. Se prelingea
necontenit, vreascurile se aprindeau, Tăuniţa chircită se carboniza. Trunchiul
uscat a luat foc şi fumul dens a învăluit poiana. Ciocanul s-a topit.
A deschis ochii. Erau acolo cu toţii, îl sfredeleau cu privirile reci. Au
scos aşchiile şi s-au apropiat. Lupii au ciulit urechile, un ţipăt prelung a
inundat pădurea. Noaptea şi-a lăsat pleoapa vânătă peste tot.
MOLIMA
Pe aici vă rog, atenție la trepte! Îmi pare foarte rău
pentru disconfort, dar măștile sunt singura soluție. Aerisirea nu mai merge de
câteva zile și duhnește sinistru! Oricum, de când s-a ars generatorul
principal, n-a mai mers nici aparatura de resuscitare și ne-au murit vreo zece
mii de titluri. Avem rafturi întregi în descompunere și încă vreo cinci mii de
titluri pe moarte. Este oribil! Anul trecut abia ne reveniserăm după molima
care ne-a atacat coperțile, a mutilat titluri, nume de autori, iar acum e și
mai grav! Cărți agonizând, umflate de eczeme, hârtie plină de bube, cuvinte
dispărute, cotoare cu ulcerații, scurgeri de litere și emanații pestilențiale.
Vreau să vă spun că am îngropat un camion de cărți până acum, iar ele mor în
continuare! Pe unele le-am îngropat de vii, fiindcă nu mai aveau nici o șansă,
dar cel mai trist a fost cu cele de rugăciuni! Ele pur și simplu au ignorat
epidemia! Unele, îngălbenite peste noapte și deformate în ultimul hal, au
început să scuipe capitole întregi, pasaje infectate și cheaguri de litere!
Altele, chiar s-au lichefiat, dar cele mai multe n-au acceptat nici un tratament!
De la evanghelii n-am reușit să extragem nici o mostră pentru reeditare! Pur și
simplu n-au vrut să se mai deschidă, de parcă au fost înmuiate în clei și
lăsate la soare! Dar să vedeți ce-a fost la dicționare! Dumnezeule, nu mi-am
imaginat niciodată că un dicționar pe moarte se umflă și fermentează cu un
zumzet înfundat! Indiferent de limbă, același zumzet, de parcă ar fi plin cu
bondari! Iar tratatele de filosofie, nu vreți să știți ce emană! Eu personal
era să leșin de câteva ori. Microbiologul nostru a observat că literatura se
descompune cu atât mai repede cu cât este mai coerentă! Paradoxal, nu-i așa? Și
asta fiindcă imunitatea ei are o logică, iar logica este vulnerabilă la
infecții! Absurdul, spre exemplu, are o imunitate absurdă, o logică alienată,
iar asta îl protejează pe moment. La debutul bolii, nu vei auzi o tuse de la un
absurd autentic! Dar din păcate, până la urmă o încheie și el în puroaie,
alături de celelalte domenii, curente, ramificații.
Doamne, cum duhnește! Spunea cineva că literatura este
nemuritoare. Să treacă pe la noi, să vadă aici nemurire! Nu-mi plac oamenii
care aruncă metafore gratuite și confundă realitatea cu poezia. Apropo de
poezie, n-am înregistrat niciun deces printre cărțulii! Măcar atâta bucurie!
Dar e foarte straniu, poezia intră în letargie și nu mai răspunde la stimuli.
În schimb o poți răsfoi liniștit, fără să te umpli de puroaie, așa cum se
întâmplă în cazul prozei, dar mai cu seamă în cazul tratatelor de filosofie.
Ce să mai zic? Suntem depășiți! Am vorbit aseară cu un
bibliotecar pensionat și mi-a spus că pe vremea lui cărțile mureau fie de
moarte bună, fie ucise! Molime nu prea erau, decât anemii, tensiune ridicată,
palpitații, nevroze și adesea automutilări. Acum spre exemplu, cărțile nu se
mai închid în sine ca pe vremuri, dar molimele s-au înmulțit și se transmit mai
ușor. Imunitatea literaturii a scăzut în general. Sau poate n-am dreptate,
fiindcă dicționarele nu sunt literatură, dar cad la pat, instantaneu și mor pe
capete, alături de manualele școlare! Pe de altă parte, compendiile
farmaceutice n-au nici pe dracu’! Nici la albumele de artă n-am observat vreo
depresie! Iar ziarele simulează în ultimul hal, zac îngălbenite ca de la
ciroză! Și când te gândești la hârtia lor subțire, de care nu se prinde nici o
eczemă! În timp ce ditamai coperțile blindate se scofâlcesc și se înmoaie de la
te miri ce viroză! Mda, cărțile sunt niște ființe paradoxale. Dar și mai
paradoxală este carnea cărților! Apropo, bibliile sucombate îți îndoaie nasul!
Prima dată se infectează Ecleziastul și nu Facerea, cum au presupus unii
specialiști. Așa cum peștele se împute de la cap, așa Biblia se împute de la
Ecleziast! Apoi se împute Apocalipsa, după care Geneza! Cu Ecleziastul ne-am
clarificat din start! Dacă totul e deșertăciune, atunci inclusiv deșertăciunea
e deșertăciune! Și dacă deșertăciunea e deșertăciune, atunci se anihilează,
implodează, nu mai rămâne deșertăciune nicăieri! Unii spun că totul este
iluzie! Ce clișeu pueril! Dacă totul este iluzie și iluzia este iluzie, nu? Și dacă
iluzia este o iluzie, atunci e o minciună! Toate chestiunile astea prețioase,
cu iz de înțelepciune sunt niște minciuni! Niște țepe rafinate! Și totuși, se
împut mai încet ca nihilismul! Aveam pe undeva o lucrare despre nimic, păi s-a
umplut de muște imediat, nici măcar n-a prins mucegai! Nimicul! Ce pretenție
decadentă! Speranța fricoșilor, refugiul reducționiștilor, a impotenților de
cortex, a celor slabi de înger și lipsiți de imaginație! M-am cam enervat, mă
scuzați! Dar nu-i suport pe cei care există și susțin că nu vor mai exista!
Acesta este retardul autentic, nu cel recunoscut din punct de vedere patologic!
Ei bine, despre autopsia Bibliei vă povestesc altădată, nu de alta, dar am dat
și peste cărți cu urechiușe! Despre injecția sfântă ați auzit? Sunt prelevate
file dintr-o biblie pe moarte, sunt macerate în lichid amniotic, apoi injectate
în aortă. O doză minimă este suficientă pentru a inocula Nebunia întru Cristos!
Este singurul vaccin care previne atacul temporalității! Dar este foarte scump și
nu poate fi contrafăcut, evident, ca orice nebunie de calitate! V-ați gândit
vreodată că lumea arată cum arată astăzi datorită unui morman uriaș de cărți
arse și a unei movilițe de cărți reabilitate? Poate că focul a mistuit o lume
mai bună sau dimpotrivă o lume mai sinistră. Cărțile ne-au modelat gândirea iar gândirea a
modelat lumea. Sunt convins că au fost ucise mai cu seamă cărțile importante.
Unele au fost interzise, altele distruse, iar pe rafturile noastre au ajuns, în
principiu, cărțile care s-au conformat binelui general valabil. Dar nimic nu
este mai odios decât binele general valabil! Dar asta e o poveste complicată!
Acum trebuie să plec! Dacă nu vă incomodează masca, puteți rămâne! Acolo e
scărița pentru rafturile superioare, iar dincolo, sala de lectură! Vă asigur, o
liniște mai apăsătoare ca la noi nu veți găsi nicăieri!
Comentarii
Trimiteți un comentariu