De ziua lui Radu Pavel Gheo (LMA!) - fragmentul lui din antologia Tiuk 18 +

 

Disco Titanic

Radu Pavel Gheo

 

Frane şontîcăi uşor pînă la bufet şi culese o telecomandă. O îndreptă spre CD-player şi în încăpere se auzi începutul unei melodii a celor de la Parni Valjak, Povratak ratnika. Întoarcerea războinicului.

— Pun pariu că pe asta n-o ştii, zîmbi Frane.

— Ba pun pariu că o ştiu. Dar mie îmi place mai mult Lupi petama a ălora de la Kazalište.

Frane se aşeză înapoi pe scaun şi rîse scurt. Îi pomenise un album de rock patriotic din timpul războiului de independenţă al croaţilor.

— Ha! Nu credeam să întîlnesc un sîrb căruia să-i placă Lupi petama.

De ce îi tot repetau chestia asta?

— Nu-s sîrb, Frane, ţi-am mai zis. Sînt român. Bănăţean. Aşa cum eşti şi tu croat... şi iugoslav, OK?

— Nu-s iugoslav! lătră scurt Frane.

— Ai fost.

— Am fost şi-am luptat ca să nu mai fiu, pricepi? Uite-aici!

Întinse piciorul şi se bătu peste coapsa rănită:

— Asta am făcut eu pentru mama noastră Croaţia!

— Dar nu-i tocmai cum te aşteptai, aşa-i?

— Ba e! protestă Frane şi izbi cu pumnul în masă, zguduind sticla şi paharele.

Altfel ai luptat degeaba, amărîtule! Îşi aminti de calendarul de pe perete, din spatele lui, cu cele trei drumuri în viaţă.

— OK, OK, înţeleg. Zău, Frane, crezi că acum vreau să mă cert cu tine? M-am bucurat aşa de tare cînd te-am văzut! minţi el. Şi pe Marina şi Boris. Şi aş fi vrut aşa de mult să-l mai văd şi pe Renato!

Frane îl privi mohorît, mijindu-şi ochii căprui, uşor injectaţi. Îşi umplu paharul, de data asta pînă la buză, şi trase o duşcă zdravănă. Apoi îşi mai aprinse o ţigară. Îi tremura mîna.

— M-ai întrebat de Daniţa, schimbă el vorba. Ştii, am întîlnit-o o dată, în timpul războiului.

Frane trase puternic din ţigară şi tăcu. Simţi tensiunea din cameră şi amuţi. Pieptul i se încordă. Din boxele plasate strategic şi simetric lîngă bufetul cu vitrină se auzea vocea solistului de la Parni Valjak: „Dodji, zaboravi, nudim ti noći čarobne...“

— Daniţa a rămas cu Renato pînă prin nouăzeci şi unu, cînd a început toată povestea. Era sîrboaică, ţi-aminteşti?

Dădu din cap că da.

— Ei doi s-au certat, s-au împăcat, după care iar s-au certat, iar s-au împăcat şi tot aşa. Mie îmi plăcea, era foarte drăguţă, cu ochii ăia mari, negri. Nu pricepeam ce vrea Renato. Cred că nici el. Era ba cu Daniţa, ba cu alta, se întorcea iar la ea, iar o lăsa. După aia ne-am înscris toţi trei, cu tot cu Boris, în Vojna policija. Şi n-am mai văzut-o. Adică Renato n-a mai văzut-o. Eu...

Sorbi iar zdravăn din whisky, golind paharul, şi îl umplu iar.

— Frane...

— Lasă, omule, că nu-i mare lucru. Nu vrei să te duci pînă la noptieră şi să-mi aduci pastilele? Alea din flaconul galben, mai înalt. Mă doare piciorul.

Se ridică şi se apropie de stiva de medicamente.

— Ăsta?

Ridică un flacon galben.

— Da, da. Şi ăla alb de lîngă el, te rog.

După ce înghiţi patru pastile cu o gură sănătoasă de whisky, Frane începu iar:

— În nouăzeci şi trei, după Maslenica, atunci cînd l-a omorît pe Renato... după Maslenica ne-am întors în Split. Am stat o vreme aşa şi ni s-a spus că dacă vrem să ne slujim patria, am putea merge la Lora. Aveau nevoie de oameni acolo. Ai auzit de Lora?

Numele îi suna cunoscut. Citise sau văzuse ceva undeva, îi spusese cineva odată... Miji ochii şi strînse din fălci, ca şi cum asta i-ar fi impulsionat memoria.

— Parcă, ceva. Nu-mi aduc aminte.

— Lora era o bază militară a JNA. Aici, în Split, pe lîngă Poljud... ştii unde-i Poljudul, nu? S-ar putea să fi trecut pe lîngă ea, dar n-ai cum s-o bagi în seamă. E aproape de porturile de agrement de-acolo, dinspre Kaštela: Poljud, Mornar... spre Bene.

Nu ştia. De ce-ar fi trebuit să ştie? Îl privi nedumerit.

— Nu contează, flutură din mînă Frane. Oricum, acolo era baza armatei iugoslave. În nouăzeci şi unu am preluat-o noi, armata croată. Sîrbii, iugoslavii au fugit de-acolo. La Lora au început să fie aduşi prizonieri de război. Şi spioni. Trădători. Tot felul de suspecţi. Sîrbi, bosniaci din Split şi de prin apropiere, de pe insule. Asta ni s-a zis nouă atunci: dacă vrem să mergem o vreme acolo, să-i păzim. Gardieni. Să păzim prizonierii. Boris a zis că nu, el nu se bagă în aşa ceva. Cred că voia să stea cu Marina, ştii...

Îi făcu scurt cu ochiul, dar fără urmă de veselie:

— Ai fost şi tu cu Marina, nu? Atunci, în optzeci şi nouă.

— Da, dar nu chiar... protestă el moale.

— Ei, nu contează. Boris s-a descurcat întotdeauna. Şi acum e tot aşa, ştii? A prins nişte contracte cu primăria, renovează, construieşte, totul pe banii statului. Merită, doar a luptat şi el pentru Croaţia! Nu, nu-i chiar aşa cum crezi, adăugă repede Frane, deşi el nu făcuse altceva decît să tragă din ţigară. Boris e în regulă. E din ăia de treabă, nu...

Arătă vag cu mîna spre calendarul de pe perete.

— Boris e de treabă. Dar ştie să se descurce. Cred că de-aia l-a preferat Marina după ce a murit Renato. Înţelegi?

Ceva-ceva începea să înţeleagă.

— Bun, deci Boris a zis că nu. Eu am zis că da, ce naiba să fac? Dacă era nevoie de mine. O făceam pentru Croaţia. Şi m-am dus la Lora. Am păzit prizonieri la Lora. Ştii ce-i aia, Vlade? Ştii ce ai fi păţit dacă ajungeai la Lora?

Clătină din cap, fixîndu-l cu privirea. Frane tremura tare – probabil şi din cauza medicamentelor – şi se făcuse pămîntiu de-a binelea la faţă.

— Lora a fost o mizerie. În toate războaiele sînt mizerii din astea. Mai ales la noi, ştii? Şi la sîrbi, şi la bosniaci. Sîrbii omorau femeile croate, le violau şi le omorau, iar la gravide le vîrau baioneta în burtă şi le scoteau pruncul viu, după care îi striveau creierii cu bocancii în faţa lor, ca să-l vadă cum moare, şi le ziceau curve croate. Şi după asta le omorau şi pe ele.

Auzise şi el aşa ceva. Citise pe undeva că era una din practicile ustaşilor croaţi în al Doilea Război Mondial, dar nu comentă. Probabil că astfel de tehnici făceau parte din fondul comun iugoslav. Deveniseră un fel de tradiţie. Ca tăierea porcului. Sau colindele de Crăciun. Omorîrea sîrbului, suguşarea croatului, împuşcarea bosniacului, arderea kosovarului.

— Ei, la Lora era... erau prizonieri. De toate felurile, nu numai soldaţi. Şi nu numai sîrbi. Erau soldaţi iugoslavi, erau sîrbi din Croaţia, dar erau şi croaţi de-aici, din Split, care le ţineau partea iugoslavilor sau îi apăraseră pe sîrbii din oraş. Erau şi femei, şi fete tinere. Oricine era bănuit că sabotează statul croat, că trădează patria. A fost o perioadă de nebunie, înţelegi? Aşa se întîmplă întotdeauna peste tot. Mulţi dintre sîrbii care n-au apucat să fugă au ajuns la Lora.

Începea să bănuiască restul poveştii.

— Cînd am ajuns eu acolo, continuă Frane, mi s-a explicat cum merge treaba. Nu aveai mare lucru de făcut: te plictiseai şi te jucai cu deţinuţii. Le aruncai din cînd în cînd mîncare dacă aveai chef – nu mare lucru, pentru ei erau bune şi resturile. Dacă nu, nu. N-a murit nimeni de foame. Erau paznici care umblau în uniforme negre, ziceau că sînt ustaşi, ustaşi adevăraţi. Unii nici nu fuseseră pe front, n-au luptat în viaţa lor. Dar ei erau ustaşi, pricepi, iar Lora, despre Lora ziceau că e teritoriu ustaş. Cînd venea un transport de prizonieri, asta le urlau în urechi: „Lepre de sîrbi, lepre de trădători, aici e teritoriu ustaş. Nu Iugoslavia, nu Croaţia. De-aici nu mai ieşiţi decît prin pizdele mamelor voastre“. Ăia, deţinuţii, prizonierii, erau obligaţi să facă salutul ustaş de pe vremuri şi să strige „Za Dom, spremni!“ Apoi urma bătaia de bun venit. Ştii cum? Gardienii luau cîte o bîtă, un baston, un cablu electric şi se înşirau ca un fel de coridor, iar ăia treceau în fugă printre noi. Şi noi îi loveam: cu bîtele, cu ţevile de fier, cu cablurile. Vai de pula lor!

Frane rîse rău, cu năduf, îşi umplu paharul, iar în secunda următoare îl goli pe jumătate.

— Acolo puteai să faci ce voiai. Dacă voiai să baţi un deţinut, îl băteai. Dacă voiai să-i scoţi ochii, treaba ta, îi scoteai cu linguriţa. Puteai să-i şi omori, nu te întreba nimeni nimic. Mai ales pe ăia din blocul C, acolo erau soldaţii de pe front, din JNA. Rezerviştii. Vulturii Albi... am bătut o dată un vultur din ăla pînă s-a căcat pe el şi a borît sînge pe gură. Cred c-am spart tot în el. Ca atunci, la Disco Titanic, ţii minte?

Îi făcu iar cu ochiul.

— Îţi place? rînji Frane. Dar orgasmul electric ştii cum e? Îi legam cu mîinile la spate, le înfigeam într-o ureche un conductor de la un telefon militar, de-ăla cu bobină de inducţie, şi celălalt conductor îl înfigeam în coaie. Învîrteam manivela telefonului şi să-i vezi cum începeau să se scuture, să sară şi să se strîmbe. Orgasm electric! Încercau să fugă, să se smulgă, dar şi aia durea, şi-atunci îi năuceam cu bastoanele. Sau cu bîta de baseball. Se pişau pe ei, stăteau aşa, uzi, şi puţeau, se căcau cu sînge... Ce să-ţi mai zic ca să nu te plictisesc? Am văzut acolo imaginaţia dezlănţuită a omului cu putere de viaţă şi de moarte. Două luni am stat, atît. Două luni. Cît o viaţă.

— Cum pula mea? exclamă el şi îşi goli scurt paharul. Ai făcut tu aşa ceva?

— Ce era să fac? se răsti Frane. Mie povestea asta cu statul ustaş nu-mi plăcea. Voiam să eliberăm Croaţia, da, să nu ne mai fută la cap scîrbele de sîrbi cu partidul comunist, să nu ne mai conducă Beogradul... ştii că toţi banii, toate veniturile se duceau la ei, la centru? Numai că, vezi – începu el să şoptească, de parcă ar fi spus un secret –, bunicu-meu a fost partizan de-al lui Tito. A luptat aici, în munţi, cu nemţii şi cu ustaşii. Era comunist din ăla adevărat, care credea în Iugoslavia unită. Aşa erau vremurile, înălţă din umeri Frane. Cînd Tito i-a deportat pe unii pe Goli Otok, bunicul l-a susţinut. Zicea că ăia sînt nişte ticăloşi care vor să dea Iugoslavia pe mîna lui Stalin. A murit în acelaşi an cu Tito, săracu’! Eu eram mic, dar aşa de tare mă iubea... Ce voiam să zic? Mulţi de-acolo erau aşa, mulţi am avut bunici partizani sau comunişti. Poate şi ustaşi, ce ştiu eu? Dar eu mă gîndeam că altfel se pune problema, adică să fim independenţi, să ne facem ţara noastră, patria noastră. Şi să-i omorîm pe sîrbi, fiindcă altfel ne omoară ei pe noi. Că aşa se întîmpla. Era război. Dar nu aşa se punea problema la Lora. Nu era vorba să te lupţi cu ăia care te-au atacat şi care îţi ard satele şi te alungă de la tine din casă. Nu eram în Krajina, în Republika Srpska. Problema era: sînt sau nu sînt un bun croat? Că dacă nu eram un bun croat, ajungeam şi eu în partea cealaltă, în celulă. Era unul, Emilio, care se uita oricum strîmb la mine, mă bănuia că nu sînt destul de loial cauzei. Sau, oricum, avea ceva cu mine. Nu ştiu de ce. Că nu băgam bastoane în curul deţinuţilor pînă le rupeam intestinele? Că nu mergeam să violez curvele sîrboaice sau să le sparg dinţii? Erau el şi unul Ante, şi Sule şi încă vreo zece, ăia erau stăpînii lagărului. Era un haos acolo... nici nu ştii. Cîteodată aduceau splitani, oameni din oraş care se plictiseau, cred că prieteni de-ai lor, şi-i lăsau să se distreze cu prizonierii. Aşa a fost la Lora, Vlade. Uite, plimbă-te prin Split, să vezi cît e de frumos şi ce oameni drăguţi sînt în oraş. Nici n-ai zice că aici s-a întîmplat aşa ceva.

Frane avea dreptate: oraşul ăsta solar, plin de auriu, verde şi albastru, nu putea ascunde aşa ceva. Îl cuprinse o curiozitate morbidă. Ar fi vrut să vadă locul ăla, măcar să-l vadă pe dinafară, să-l ştie, să simtă dacă nu are ceva, un fel de efluviu al răului, un semn întunecat, o vibraţie demonică... ceva trebuia să fie.

Cei de la Parni Valjak cîntau o baladă rock melancolică. Totul mai are încă mirosul ei, spunea cîntecul.

— Cînd am intrat prima dată într-o celulă, mai întîi m-a izbit mirosul, îşi aminti Frane. Sînge, urină, căcat. Şi mizerie, jeg din ăla stătut, ca la vagabonzii care dorm prin casele părăsite. Erau acolo trei bărbaţi, unul de vîrsta mea şi doi mai bătrîni, cu feţele umflate, plini de vînătăi, şi cu hainele rupte şi slinoase. Cînd ne-au văzut, pe mine şi pe tipul cu care eram, s-au ghemuit de spaimă pe saltele. Unul era din Split, jumate croat, jumate sîrb, ceilalţi doi, sîrbi. Civili. Suspecţi de spionaj.

— Şi i-ai bătut?

— Să te fut în gură, îi răspunse calm Frane.

După o clipă de gîndire, adăugă:

— Pe cel mai tînăr, pe croat, da, o dată. Eu şi Ante. Şi o dată am organizat un kolo. Ştii cum e? Dansul ăla popular.

Dădu din cap că da.

— Nu, nu ştii. Nu pe ăla de la Lora. Îi scoteam pe deţinuţi în curte, aruncam apă pe ei, le ordonam să se ţină de mîini, să facă un şir, şi le puneam tot aşa, nişte conductori electrici, unul la primul din şir, celălalt la ultimul. Băgam curent pe fir şi numai ce-i vedeai cum încep să tremure, să se zgîlţîie şi să se strîmbe ca apucaţii. Dansează sîrbii kolo, aşa ziceam. Şi mai erau şi altele. Îi puneam să şi-o ia în gură unul la altul şi-i pocneam cu bîtele în cap. Ca în bancul cu crocodilul, îl ştii?

— Da, zise încet, deşi nu-l ştia.

Nu avea chef acum de bancul cu crocodilul.

— Nu-ţi place, hotărî grav Frane. Ţi se pare scîrbos, inuman. Sînt şi eu criminal de război, aşa-i? Ar trebui să mă bage la închisoare. Sau să mă împuşte în ceafă, ce zici?

Începuse să ridice vocea.

Boris avea dreptate. Prietenul lor nu era sănătos la cap. Îl măsură cu privirea, întrebîndu-se dacă, la o adică, ar fi putut să-l doboare cu un pumn şi să fugă.

— Toţi au făcut aşa ceva! exclamă Frane şi vocea i se subţie. Şi sîrbii, şi bosniacii, toţi! Tu ce crezi? Ai fi făcut altfel dacă ai fi fost aici, cu noi? Crezi că eşti mai bun? Ţii minte Disco Titanic?

— Şi Daniţa?

Frane se opri şi rămase pe gînduri.

— Mai dă-mi o ţigară, zise el în timp ce culegea un Marlboro din pachet. Daniţa. Da. Am nimerit peste ea într-o seară, cînd le duceam de mîncare la deţinute împreună cu unul, Andjelko. El mi-a arătat-o. „Vrei să i-o tragi la aia?“ mi-a spus. „Arată încă bine. O speli un pic cu furtunul şi e ca nouă, crede-mă, că ştiu ce zic.“ M-am uitat lung la ea, nu o vedeam bine în lumina aia chioară din celulă. Cred că şi ea m-a recunoscut, fiindcă a tresărit şi s-a tras în spate – stătea pe un pat din ăla de campanie suprapus, în partea de jos, şi arăta ca vai de lume. Avea faţa umflată şi o buză spartă, cu un cheag de sînge la colţul gurii. Părul îi era tuns scurt, ciopârţit şi adunat în smocuri jegoase. Am văzut că purta nişte blugi cărora nici nu le mai vedeai culoarea de cît erau de slinoşi, cu nişte pete mari sus, la şolduri, în faţă şi în spate. Mi s-a părut că e sînge, dar poate că aşa mi-am închipuit eu. Şi avea nişte tăieturi sau răni lungi pe antebraţe. Ţi-aduci aminte ochii ăia mari, negri, ai ei? Se uita aşa la mine, speriată şi neajutorată, ca şi cum nu pricepea ce i se întîmplă. Parcă cerea să-i faci ceva. Trebuie să fi fost chinuită rău de tot, fiindcă avea ceva ce te stîrnea. Cu ţîţe mari şi... era aşa, ca o femeie cu o faţă de fetiţă nedumerită. Andjelko s-a dus, i-a băgat mîna între picioare şi a strîns tare. „Te mai ţine pizda, scroafă?“ i-a zis. Daniţa s-a strîmbat şi a început să plîngă, dar n-a zis absolut nimic, n-a scos nici un sunet. Apoi Andjelko şi-a şters mîna de saltea, scîrbit. Le-am aruncat o plasă cu mîncare şi-am dat să plecăm. Mai erau acolo vreo două femei, dar pe ea o luaseră mai tare la ochi. Poate şi fiindcă era sîrboaică şi fată de militar iugoslav.

— Şi ce-ai făcut?

Încerca să pară nepăsător. Îşi aprinse o ţigară şi văzu că îi tremură şi lui mîna. Şi-o lăsă să se sprijine de tăblia mesei.

Vorbele alcătuiau un film care se derula într-o altă dimensiune. Frane îi făcu semn cu capul lui Andjelko să plece, să-l lase singur, iar celălalt zîmbi înţelegător şi îi trase cu ochiul. Apoi îşi strînse pumnul mare ca un baros, îl împinse ritmic în faţă şi în spate şi înălţă întrebător bărbia. Frane dădu din cap că da şi arătă spre Daniţa, chemînd-o cu degetul la el. Fata se zgribuli, dar se ridică repede de pe salteaua plesnită, plină de cocoloaşe murdare de cîlţi, aranjîndu-şi reflex părul încîlcit şi lipicios. Andjelko îi mai trase o dată cu ochiul lui Frane, apoi plecă, lăsînd uşa de fier deschisă în urma lui. Frane şi Daniţa ieşiră amîndoi pe coridorul blocului de deţinuţi. O conduse pe prietena lui Renato într-o celulă goală, unde veneau de obicei şi alţi gardieni cu deţinutele şi unde Daniţa mai fusese cu siguranţă de cîteva ori. Îi făcu semn să se aşeze pe pat – unul singur, la fel de murdar şi jilav ca toate pe care le văzuse – şi duse degetul la buze. Şşt! Sînt eu, Frane. Mă mai ţii minte, nu? Fata dădu din cap, uitîndu-se cu ochi măriţi la soldatul înalt, tuns în stil Depeche Mode. Stătea în faţa lui, clătinîndu-se încet. De cînd eşti aici? De şase luni, şopti Daniţa. Era răguşită şi, cînd vorbi, Frane văzu că îi lipsesc doi dinţi de sus: un incisiv şi un canin pe jumătate rupt. Nu-ţi fac nimic, zise el, tot în şoaptă. Mă mai ţii minte? Îl privea şovăitoare şi îşi freca mîinile de blugii pătaţi. Frane. Ne-am cunoscut la Bačvice. Şi la Disco Shakespeare, ţi-aminteşti? Te-am recunoscut, îngăimă ea şi înghiţi greoi în sec. Eşti paznic aici. Asta nu contează. Sînt Frane, da? Prietenul lui Renato. Nu-ţi fac nimic, să ştii. Pe cuvîntul meu. I se păru că fata se mai destinde un pic. Daniţa smîrcîi şi se şterse la nas cu mîneca puloverului albastru-murdar. Renato e mort, zise ea sec. Da, a murit la Maslenica. Dacă era el, nu ajungeam aici, continuă fata şi începu să plîngă în linişte. Lacrimile îi curgeau încet pe obraji şi alunecau în jos, pe lîngă nas, adunîndu-i-se pe bărbie. Îi lăsau dîre decolorate pe obraji. Oare cît de murdară putea fi?

— Arăta îngrozitor, Vlade. Nici nu-ţi închipui. Era trasă la faţă, cu obrajii aşa, scobiţi, şi mîinile... avea mîinile ca nişte beţe albe, ca nişte lopăţele din alea cu care se joacă copiii. Şi zgîriate, tăiate, nu ştiu... Pînă la urmă mi-a povestit ce i se întîmplase. Taică-său fusese chemat la unitate, plecase în misiune. Era maior în JNA, nu cred că mai ţii tu minte. Şi nu s-a mai întors în Split. Atunci ar fi trebuit să plece şi ele, ea cu maică-sa, dar n-au plecat. S-au gîndit că într-o lună, două, totul o să se rezolve cumva sau că o să vină cineva să le ia, să le ducă de-aici. Cînd au venit la ea la apartament şi au arestat-o, era singură, maică-sa ieşise la cumpărături. De-atunci n-a mai văzut-o. Nu era la Lora. Poate scăpase, poate era ascunsă la cineva acasă, la vreun croat – dar nu cred. Ar fi dat ea vreun semn. Mai degrabă o omorîseră.

— Cine?

Frane vorbea atît de uşor despre morţi!

— Unii. Cine să mai ştie? Pe vremea aia se mai găseau aşa, sîrbi împuşcaţi şi îngropaţi sau aruncaţi pe...

Ridică o mînă ca să-l oprească. Nu înţelesese.

— Pe ce?

— Acolo unde se aruncă gunoaiele oraşului, explică Frane, arătînd cu mîna într-o direcţie oarecare. Erau... aşa erau vremurile.

— Spiritul vremii, mormăi.

— Da, cam aşa. Sîrbii ce crezi că au făcut în Krajina? Cît au stat ei acolo, aproape că n-a mai rămas nici un croat. Ăia care au apucat să fugă au avut noroc. Nu le-au ars decît casele. Nu au ars şi ei odată cu ele.

Frane îl aţinti cu o privire cruntă. De cînd povestea despre Daniţa, nu se mai atinsese de pahar.

— Deci ai vorbit cu ea?

— Da, mi-a povestit. Cît a putut şi ea, săraca. A zis că m-a recunoscut imediat, dar n-a avut curaj să zică nimic. Eram în uniformă şi nu se aştepta la nimic bun. După şase luni. Omule, i-au făcut, nici nu vreau să ştiu exact ce i-au făcut. Mi-a spus numai că la un moment dat a dat peste ea unul, Zoran, un fost vecin de-al ei de la bloc. Era un din ăla bleg, moale, jumate croat, jumate sîrb. Venea la ei acasă şi maică-sa, mama Daniţei, îl servea cu prăjituri şi Coca-Cola. Ea zicea că era un prostănac. Şi l-a întîlnit acolo, la Lora, era paznic, gardian. Zoran ăsta a violat-o de nu ştiu cîte ori. Mi-a zis că o dată i-a băgat şi o ţeavă. Uite, aşa a fost cu Daniţa lui Renato. Mai toarnă-mi, Vlade, arătă Frane spre sticla de Jack Daniels. Toarnă-mi, că-ţi spun tot.

Rîse scurt: un rîset strîmb, ce-i deformă întreaga faţă.

Îi turnă. Frane goli paharul dintr-odată.

Îşi turnă şi lui şi întrebă:

— Şi tu ce-ai făcut?

— I-am promis că o scot din lagăr. Am jurat că aşa o să fac. Măcar atît. Peste vreo trei zile, cînd s-a lăsat întunericul, am venit la Lora cu un rucsac mic, în care aveam un schimb de haine curat de-acasă: blugi, o cămaşă cu mîneci lungi, o pereche de adidaşi. Era primăvară, aşa că nu era nevoie de mai mult. La poartă erau de gardă doi tovarăşi de-ai noştri, din plutonul meu şi-al lui Boris – şi Renato –, cu care am fost la Maslenica. Băieţi de încredere. Pe la unsprezece noaptea am luat cheia de la blocul deţinutelor, aşa cum făceau gardienii cînd se plictiseau, am intrat la Daniţa în celulă, am cules-o de pe saltea şi am dus-o să se schimbe. Apoi, pe jumătate furişat, am scos-o pur şi simplu pe poarta fostei baze a Armatei Populare Iugoslave. Era un haos acolo, Vlade, şi nimănui nu-i păsa. M-am gîndit că puteau să afle sau să bănuiască ceva. Mai ales Emilio, ţi-am zis că nu mă plăcea. Dar nu şi-a bătut nimeni capul. De fapt, au mai evadat deţinuţi de-acolo, că se putea. Numai că pe unii i-au împuşcat sau, pe care i-au prins, i-au bătut pînă i-au omorît. Cred că sînt şi acum îngropaţi pe undeva prin curţile alea de pe malul Adriaticii. Şi chiar dacă ar fi zis cineva ceva, eram totuşi veteran de la Maslenica, în pula mea! Nu stăteam să fac pe ustaşul şi să păzesc o gloată de oameni lăsaţi aşa, în mizerie, ca să mă distrez cu ei. Eu am luptat pentru Croaţia, înţelegi?

Dădu din cap: evident că Frane luptase pentru Croaţia. Îşi apărase patria, îşi primejduise viaţa şi cariera – de care nu se alesese nimic. O pensie, o noptieră plină cu pastile şi mult alcool.

— Atît?

— Atît. Ce să mai fi făcut? Am dus-o la mine, s-a spălat, s-a aranjat şi-a dormit acolo. A doua zi i-am spus să plece. Să-şi caute prieteni, rude, orice, şi să fugă dracului din Split. Eu nu mai puteam face nimic. Şi s-a dus. N-am mai văzut-o. Poate c-o fi ajuns cumva în Serbia.

Sau poate că nu. Putea fi undeva într-o groapă comună de pe dealurile litoralului dalmat, laolaltă cu alţii, sîrbi, croaţi, bosniaci, straturi-straturi, unii peste alţii, de cîteva sute de ani.