Interviul cu Nicolae Manolescu din Portret de grup cu generaţia „optzeci”

 

„Menirea unui critic este să constate cum este ceea ce este”,

interviu cu Nicolae MANOLESCU,

realizat de Mihail Vakulovski

(din „Portret de grup cu generaţia „optzeci” (Interviuri)”, Editura TracusArte, Bucureşti, 2011)

 

Domnule Nicolae Manolescu, spuneaţi că fiecare trebuie să aibă un loc unde să se simtă acasă. Dumneavoastră unde vă simţiţi cel mai bine?

Acasă. Eu sufăr de Reisefieber, aşa încît nu pot să spun că ador să călătoresc cu trenul, maşina sau avionul. Cel mai bine mă simt acasă.

 

Sînt locuri unde nu puteţi sau nu vreţi să vă mai întoarceţi?

Da, sigur că sînt o mulţime de asemenea locuri de care am legat amintiri neplăcute, numai că viaţa te obligă să te şi întorci şi să te duci şi unde nu-ţi place. La urma urmelor, nimănui cred că nu-i face plăcere să se ducă la cimitir, acolo unde sînt mormintele celor dragi, dar nu poţi să nu te duci, fiindcă civilizaţia înseamnă şi cultul morţilor.

 

Ce înseamnă locul pentru un scriitor şi mai ales pentru un critic literar? Pentru dumneavoastră are vreo importanţă locul unde scrieţi?

Nu, nu are nici o importanţă. Probabil pentru că am început să scriu pe vremea cînd făceam naveta de la Cîmpina la Bucureşti, în prima parte a anilor ’60, şi am învăţat să folosesc orice loc, oriunde m-aş găsi. Am scris în tren, de fapt mai întîi am citit, pe urmă am şi scris. Sigur, trenurile erau un pic mai normale cu treizeci şi mai bine de ani în urmă decît sînt acum. Pe urmă, a fost perioada aceea îngrozitoare cînd era foarte frig în casă şi mi-am părăsit biroul, masa de lucru, şi am început să scriu pe pat, că mi-era mai cald, aşa că, încet-încet, m-am învăţat să scriu oriunde, în orice poziţie, mai ales că tot nu folosesc maşina de scris sau calculatorul, iar pixul şi cartoanele astea pe care-mi ţin foile pot fi puse şi pe genunchi.

 

Cum aţi început să scrieţi literatură (şi unde)?

Am început prin a scrie poezie, cînd eram adolescent sau chiar copil, după care, ceva mai tîrziu, am crezut c-am să mă fac prozator sau romancier şi abia la sfîrşitul facultăţii, cînd George Ivaşcu mi-a propus să colaborez săptămînal la Contemporanul cu articole de critică, am făcut critică în sensul propriu şi am abandonat încet-încet celelalte genuri. Ei, mă mai joc din cînd în cînd cu cîte o proză, – nu şi cu poezia, – e adevărat.

 

Există împrejurări din copilărie şi din perioada studenţiei care v-au marcat?

Da, există, fără îndoială, mai ales cînd e vorba de un eveniment cum a fost arestarea părinţilor mei, în noaptea de 14 spre 15 august 1952. Pe mama au arestat-o chiar din camera unde ne găseam, în noaptea aceea, fratele meu cu mine, şi bunicii mei materni. Eram la Rîmnicu-Vîlcea, mama venise să ne ia, se apropia începutul şcolii, venise cu o seară înainte, o plimbasem prin oraş, era frumos, era vară şi cald şi, în aceeaşi noapte, pe la trei şi jumătate-patru au venit şase sau şapte subofiţeri de securitate, cred că erau subofiţeri, şi, în condiţiile astea, am trăit din plin evenimentul. L-am consemnat într-un caiet în care scriam diferite lucruri, pe care sora bunicii mele l-a ascuns la un moment dat, ca să nu cadă în mîinile cui nu trebuie, şi mi-a spus că s-a pierdut. Ceva mai tîrziu, venind eu de la şcoală, pe neaşteptate, într-o zi, şi ducîndu-mă la ea, pentru că acolo îmi plăcea să citesc, – avea o cameră mare, luminoasă, – am descoperit în perete, între ferestrele care dădeau la stradă, un fel de seif cu uşa deschisă – camera era în dezordine, totul era claie peste grămadă, se făcea curat, asta explica de ce seiful era deja deschis – şi în seif era caietul cu pricina, – l-am lăsat acolo. E adevărat că, mai tîrziu, nu mai ştiu din ce spaime de percheziţii sau de altceva, probabil că sora bunică-mii sau bunicul meu l-au distrus. Dacă vorbim de adolescenţă, mai tîrziu, un alt eveniment care m-a marcat a fost exmatricularea din facultate în 1958, anul pe care l-am petrecut continuînd să mă duc pe şest la cursuri (nu şi la seminare), pentru că nimeni nu mă dădea afară. Cu alţii s-a-ntîmplat chiar aşa, îi dădeau afară din facultate dacă îi vedeau pe-acolo, pe mine m-au tolerat, n-aş putea să spun de ce, şi, făcînd în timpul ăsta memorii, învăţat de bunicul meu care mă înfiase şi care, fiind avocat, se pricepea la lucruri din astea, am făcut două duzini de memorii adresate statului român din perioada aceea, încercînd să explic că nu e nici un motiv ca eu să nu fac facultate cîtă vreme părinţii mei, din cauza cărora eram exmatriculat, fuseseră între timp eliberaţi din închisoare şi profesau, erau profesori amîndoi, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Iar eu nu aveam voie să urmez facultatea. Ei, după un an şi o lună, situaţia s-a rezolvat. Iată, deci, două evenimente suficient de marcante ca să nu mai trebuiască să stărui asupra amănuntelor.

 

Cred că acele memorii, ale dumneavoastră către stat, ar fi destul de interesante, din mai multe puncte de vedere… Mai pot fi găsite, oare, aceste documente?

Probabil. Mi-a spus un fost coleg de liceu, acum vreo 20 de ani, că le-a văzut. Lucra în contrainformaţii, pretindea el. Eu cred că în Securitate. Că le-a văzut şi le-a găsit convingătoare. Asta ar explica de ce m-au reprimit în 1959. Eu am altă părere în privinţa reînmatriculării.

 

Aveţi amintiri de care nu puteţi scăpa?

Fiecare are amintiri de care nu poate să scape, remuşcări, momente dureroase din biografie, dar prefer să nu le povestesc, mi-ajunge să le trăiesc.

 

Deşi aţi spus că vă e suficientă critica literară, aţi scris şi proză scurtă, e adevărat că fără a publica un volum separat. Ce vă place mai mult să citiţi, aveţi, ca şi cititor, un gen sau o specie preferată?

Am preferat de obicei să citesc povestiri şi poveşti. M-am împăcat ceva mai greu cu romanele. Nu mi-a plăcut niciodată să citesc jurnale de călătorie şi nu m-am omorît cu firea nici după jurnalele intime. Sigur, am citit cantităţi mari de jurnale intime, se poartă, dar n-aş putea spune că fac parte din literatura preferată, ca lectură. Mi-a plăcut să citesc cărţi poliţiste, dar nu cărţi de aventuri, de exemplu. Mi-a plăcut să citesc cărţi serioase, să zicem, şi mai puţin cărţi comice. Nu m-am dat în vînt după literatura satirică, de umor, genurile astea apropiate de divertisment. Sigur, bănuiesc că, aşa cum nici altora nu le place foarte tare să citească teatru, nici eu nu mă omor să citesc teatru. Cît priveşte poezia, da, am citit-o întotdeauna cu foarte mare plăcere, numai că, fiind vorba de bucăţi mai scurte, lectura are nevoie de un alt regim, poezia se poate citi, n-are importanţă cînd şi cum…

 

Sau din contra – poezia e mai pretenţioasă şi cere o altfel de lectură…

Poezia nu presupune să stai vreme îndelungată cu cartea în mînă, se poate întrerupe, se poate relua de mai multe ori, încît e, de fapt, un alt tip de lectură. Dar, evident, trebuie să adaug poezia la genurile care îmi plac foarte tare, pe care le citesc cu mare plăcere şi ştiu pe dinafară multe versuri, – mai ales proaste. Am o memorie foarte bună a versurilor stupide sau, mă rog, semi-stupide, ştiu mai multe proaste decît bune.

 

Şi care ar fi, acum, primul astfel de vers pe care vi-l amintiţi?

„Ş-atunci vulturul din nori / Strigă ura de trei ori” – Vasile Alecsandri.

 

Şi – unul „optzecist”?

Nu ştiu nici unul…

 

Mai mult de 30 de ani aţi scris şi aţi publicat, săptămînă de săptămînă, cronică literară, asta însemnînd cel puţin o carte citită şi comentată – în scris! Cum aţi început această cursă fără precedent în istoria literaturii şi cum v-aţi oprit ca şi cronicar, cu ce gînduri şi în ce stare?

Am început-o de nevoie, să zic aşa, obligat de Ivaşcu. El, dîndu-mi cronica săptămînală, m-a silit într-un fel să vin la fiecare început de săptămînă cu articolul în dinţi, îmi plăcea – nu-mi plăcea, aveam – n-aveam timp, găseam – nu găseam o carte potrivită. După care – pentru că eu sînt un tip disciplinat şi îmi înfrîng comoditatea naturală prin exerciţii de activitate – am intrat într-un ritm din care n-am mai ieşit decît după 32 de ani, de data aceasta cu voie. Nu mai puteam să continui, pur şi simplu. Există şi un sfîrşit pe lumea asta al tuturor lucrurilor – şi cu cronica literară pur şi simplu nu mai aveam putere, nu mai aveam chef, nu mai aveam chemare să scriu săptămînal despre o carte. Şi am pus punct.

 

Dacă v-aţi relua rubrica, totuşi, de cronică literară, – apropo, mi se pare că la „România literară” punctul vulnerabil e tocmai cronica literară, – să zicem că la un moment dat v-aţi întoarce la stilul de viaţă de după terminarea facultăţii, cînd nici nu-i cunoşteaţi pe scriitorii despre care scriaţi şi veneaţi la Bucureşti doar pentru biblioteci, să zicem că vă întoarceţi la „prima dragoste” – cronica literară. Ce modificări i-aţi aduce şi prin ce – în afară de nume – aţi încerca să atrageţi cititorul?

Acuma, sigur că este o ipoteză absurdă. Nu numai că nu am de gînd să mă întorc la cronică, dar nici nu m-aş putea întoarce la inocenţa anilor ’60, cînd stăteam la Cîmpina şi nu-i cunoşteam aproape pe nici unul din scriitorii români contemporani pe care îi comentam. Dar, dacă, mă rog, luînd-o aşa, ca ipoteză de lucru, aş mai face cronică literară, sigur că n-ar mai semăna cu aceea pe care am făcut-o vreme de treizeci si mai bine de ani, pentru că s-a schimbat totul, s-a schimbat cititorul de literatură, s-a schimbat cititorul de cronică literară, s-a schimbat profilul publicaţiilor. Nu cred că se mai poate repeta, acum, formula de cronică pe care am folosit-o vreme de trei decenii. În primul rînd aş spune că am scris treizeci de ani despre cărţi oarecum în sine. În vremea aceea, cititorul de carte şi consumatorul de critică literară aparţinea unei anumite elite, ispitele culturale erau mult mai reduse decît acum, oamenii citeau ca-ntr-un fel de refugiu, nu numai din mizeriile vieţii, dar şi din pericolele ei foarte mari. Literatura era o insulă, comentarea cărţilor era ea însăşi o insulă şi atunci totul avea un caracter oarecum de gratuitate, era un fel de, ştiu eu, societate selectă, n-aş putea să spun cîte mii, zeci de mii, sute de mii făceau parte din ea, care ajunseseră să se înţeleagă foarte bine. Vorbesc de noi, cei care făceam parte sau ne închipuiam că facem parte din această selectă societate, ne ştiam foarte bine, ne ghiceam gîndurile, citeam printre rînduri, cunoşteam codurile, totul era ca un fel de înţelegere din asta mutuală, aproape fără vorbe şi fireşte că, în condiţiile astea, cronica avea o anumită gratuitate şi-o anumită frumuseţe în sine. În momentul de faţă trebuie sa-ţi propui un lucru mult mai precis; vrei sa faci să se vîndă cartea cu pricina vrei să atragi atenţia cititorului, de pildă, că acea carte este o non-valoare, o idioţenie care n-ar trebui citită. Cred că nu se mai poate face cronică în sine, nu mai sînt îndeplinite condiţiile acestea, cum să spun, adiabatice aşa, de mediu oarecum închis şi care te izolează de societate. Sîntem într-o economie de piaţă, publicaţiile se adresează cuiva şi atunci trebuie să te gîndeşti bine, cînd scrii, ce tiraj are revista, ce public potenţial te aşteaptă şi ce vrei să-i spui despre cartea cu pricina. Aş face cu totul altfel cronică, – mult mai publicistic, mult mai publicitar, într-un fel, pe alt tip de formule. Da, fără îndoială că schimbarea ar fi esenţială.

 

Spuneaţi că, în calitate de critic literar, aţi fi preferat să trăiţi toată viaţa fără să cunoaşteţi scriitori. Dar pe cine dintre scriitorii pe care nu i-aţi cunoscut aţi vrea să-i întîlniţi?

Cu cine dintre scriitorii care nu mai sînt în viaţă aţi fi vrut să vă mai vedeţi măcar o dată?

Aş fi vrut să cunosc, din curiozitate intelectuală şi fiindcă, ştiu eu, le-am citit toată opera sau aproape toată opera, scriitori din generaţiile mai vechi, pe care nu i-am apucat sau pe lîngă care am trecut fără să ştiu că ei existau încă şi unii trăiau în condiţii foarte grele. Cînd am venit eu la facultate în Bucureşti trăia, de pildă, Hortensia Papadat-Bengescu. Sigur că mi-ar fi plăcut s-o cunosc. Să-l cunosc pe Blaga, care a murit cînd eu terminam facultatea. Şi am avut tot timpul s-o fac, într-un fel. Nu s-a nimerit, nu se circula atunci ca acum. Am ajuns o singură dată la Cluj în toată studenţia mea şi trebuie să recunosc că atunci nu mi-a trecut prin cap să-l caut pe Blaga, nu ştiu de ce, probabil că eram idiot la vîrsta aia. Ar fi fost simplu să mă duc la biblioteca unde lucra şi unde avea birouaşul pe care-l ştiau toţi prietenii lui, am trecut probabil de cîteva ori prin faţa clădirii cu pricina, dar nu m-am gîndit la el. Sînt cîţiva pe care aş fi vrut să-i cunosc, sînt alţii pe care i-am întîlnit în trecere, dar n-am avut cum să-i cunosc personal. Atunci n-am avut curajul, iar mai tîrziu, ştiind mai multe despre ei, îmi dau seama că am procedat bine. De pildă, cu Ion Barbu. Probabil că ar fi fost o întîlnire dezagreabilă, nu era un om abordabil, în plus, l-am văzut de multe ori pe lîngă zidurile Universităţii, el – la colţul dinspre Academie, eu – la mijloc, acolo unde aveam facultatea, sigur, n-am încercat nici măcar să-l salut, să intru în vorbă cu el, din respect şi din oarecare teamă. Umblau tot felul de legende legate de el. Dar mai mult decît scriitorii pe care nu i-am cunoscut şi aş fi vrut să-i cunosc aş vorbi despre cei pe care i-am cunoscut şi aş fi vrut să nu-i cunosc, însă n-am să dau nume în cazul ăsta. M-aş fi lipsit bucuros de cunoştinţa personală a cîtorva duzini de scriitori români, unii încă în viaţă, dintre colegii mei, a căror fire, caracter, comportare nu m-au încurajat vreodată să insist într-o eventuală prietenie sau într-o frecventare a lor, alta decît, ştiu eu, întîlnirile mai mult sau mai puţin profesionale pe care le-am avut.

 

Critica dumneavoastră e întotdeauna combinată cu biograficul şi metacritica, autoreferenţialul, pentru dumneavoastră hedonismul părînd condiţia de bază pentru scrierea unui text. Aţi putea scrie un articol de nevoie, să zicem un eseu de istorie literară tradiţională cu mijloace şi metode strict tradiţionale?

Da, aş putea să scriu orice. Pot să scriu în orice stil. Pot să scriu şi ca Saint-Beuve, pot să scriu şi ca Emerson, am destulă, ca să zic aşa, rutină a scrisului. Sigur că nu ar fi de folos la nimic, ar fi doar o joacă să fac o carte de parodii critice. Dar sigur că aş putea să scriu şi ca Thibaudet…

 

Dar aţi semna astfel de texte?

Le-aş semna dacă ar exista o mică sugestie undeva în text – la început, la sfîrşit, la mijloc, unde să sugerez că e o glumă, o joacă, – altfel n-aş face-o.

 

Cum s-a format Cenaclul de Luni?

Din întîmplare. Începuse să fie greu ca tinerii scriitori să publice în reviste, nu mai vorbesc de cărţi, şi cenaclurile deveniseră un fel de substitute de publicare. Era o modalitate tot publică de a-şi prezenta operele, chiar dacă la un cenaclu nu veneau decît cîteva persoane sau cîteva zeci de persoane şi nu putea fi vorba de miile de cititori ai revistelor sau a cărţilor. Apăruseră foarte multe cenacluri şi cîţiva dintre studenţii facultăţii de Litere vroiau să aibă şi ei un cenaclu, şi nu mai ştiu cum sau de ce mi s-au adresat tocmai mie. Eu mai făcusem o dată o experienţă la Politehnică, dar care nu reuşise, pentru că printre cei care veneau nu erau oameni talentaţi. Aşa că nu eram foarte încîntat de ideea de a mai face un cenaclu. Ştiam ce se poate întîmpla. Dar – de data asta, – spre norocul şi al meu, că nu m-am plictisit, şi al celor mai tineri de acolo, care au venit la cenaclu, – a fost să fie o generaţie extraordinar de talentată. Începînd cu Radu Călin Cristea, pentru că el a venit la mine să mă roage să facem cenaclul, şi terminînd cu cei mai tineri, ca Horia Gârbea sau ceilalţi ca el, am prins cîteva zeci de poeţi şi chiar de prozatori, – mai ales de poeţi, – care erau născuţi, să spun aşa, după 1950 şi pînă către 1960, majoritatea studenţi la data cînd a început cenaclul, dar continuînd să vină şi după ce au terminat facultatea. Veneau de pe la şcolile de pe unde erau profesori. Mi-l amintesc şi acuma pe regretatul Radu Ţeposu, care venea de pe undeva din sudul Bucureştiului, nu ştiu de prin ce comună, unde era el profesor, la cîteva zeci de kilometri, venea îmbrăcat iarna într-o şubă, în nişte cizme pline de toate noroaiele drumurilor româneşti, şi c-o întîrziere de regulă de o oră, o oră şi jumătate faţă de începutul programului nostru – cum îl aducea trenul sau rata, sau ştiu eu cu ce ocazie venea el de acolo. Ar mai trebui poate să spun că am avut şi o mică şansă. Cenaclul trebuia să înceapă cu două zile mai tîrziu decît a început, trebuia să înceapă într-o vineri, dacă mi-aduc bine aminte, numai că noi ne-am întîlnit miercuri, pentru că nu mai ştiu ce a intervenit, care a fost cauza, fapt este că, dacă ne-am fi întîlnit vineri probabil că unii dintre noi n-ar mai fi făcut nici un cenaclu pe urmă, era chiar noaptea cutremurului, 4 martie 1977, cînd tavanul sălii unde trebuia să ne întîlnim şi unde ne-am întîlnit ulterior, după ce s-au făcut reparaţiile, s-a prăbuşit. Cum se scrie istoria – cu tavane care cad, dar, din fericire, nu la timp.

 

Cum şi cît de repede v-aţi hotărît să fiţi mentorul Cenaclului de Luni?

Am hotărît pe loc, după ce am ascultat primele texte care s-au citit acolo am spus da, rămîn să văd ce se-ntîmplă. Era evident că sînt nişte oameni foarte talentaţi şi vreau să mai spun ceva: ceea ce m-a făcut să iubesc acest cenaclu, să mă simt foarte bine acolo şi să cred că chiar este necesar n-au fost numai textele care s-au citit, a mai fost ceva, a fost atmosfera de la discuţii. Niciodată în alte cenacluri pe unde am mai trecut n-am avut parte de nişte oameni atît de pricepuţi în a comenta ceea ce scriau ei sau colegii lor, fiecare şi ceilalţi. Adevăratul sens al unui cenaclu, m-am convins cu ocazia aceea de un lucru pe care îl bănuiam, nu stă atît în nivelul textelor citite, ele sînt de începător, pot fi şi precare estetic, ci în nivelul discuţiilor. Cenaclul de Luni s-a numărat printre cenaclurile unde nivelul discuţiilor a fost foarte, foarte ridicat. Nu ştiu, e greu să mai găsesc cenacluri în România sau în alte părţi unde să se fi discutat la acest nivel intelectual.

 

Şi care era atmosfera la Cenaclul de Luni?

Era destul de degajată şi de plăcută, pentru că, deşi nu se menajau între ei, şi-şi spuneau, prieteni buni fiind, de altfel, unii cu alţii, îşi spuneau verde-n faţă ce credeau, o făceau cu umor, se distrau, „masacrele” se refereau de obicei la oameni evident netalentaţi şi care nu făceau parte din cercul prim al cenacliştilor, erau aderenţii, să spun aşa, aderenţele, marginalii, dar chiar cînd se judecau foarte sever între ei, o făceau cu zîmbetul pe buze, cu inteligenţă, cu foarte mult umor, chiar dacă observaţiile erau dure în fond. Deci, era o formă de civilizaţie. Sigur că au fost şi certuri, sigur că au fost şi invidii şi gelozii şi sigur că a trebuit să intervin de cîteva ori să-i împac. Veneau la mine, le dădeam nişte pişcoturi sau nu mai ştiu ce se găsea pe vremea aia şi o sticlă de vin sau de şampanie, sau de vodcă, Dumnezeu ştie, că nu se găseau de nici unele, şi plecam şi-i lăsam să se certe între ei şi-i găseam pe jumătate împăcaţi, sau pe trei sferturi, sau complet şi, după un timp, o luau de la capăt. E vorba de cei 5-6 care chiar făceau nucleul cenaclului.

 

În cît timp s-a format acest nucleu?

A existat mai întîi un om care a vrut să ţină în mînă cenaclul – Radu Călin Cristea, şi eu am lăsat pe mîna lui Cristea  partea de organizare: cine citeşte – nu vorbeau cu mine, nu că exista cenzură prealabilă, sigur că nu exista, nu întrebam niciodată cine şi ce citeşte – dar el avea grijă să fie în fiecare seară cineva care citeşte şi să nu ne trezim, ştiu eu, eventual cu oameni care n-au legătură cu literatura şi să pierdem o seară cu nişte texte lamentabile. Deci, presupun că arunca un ochi, sau îi cunoştea, că ei se cunoşteau între ei, ştiau care sînt cei promiţători, cei talentaţi. În jurul lui Radu, care a fost urmat de Doru Mareş şi de alţii la conducerea cenaclului,  s-a făcut acest grup, care a fost iniţial compus din Traian T. Coşovei, Florin Iaru, cu alte cuvinte din cei mai precoci dintre cei care au devenit pe urmă reprezentanţi marcanţi ai generaţiei optzeci, din Nino Stratan şi Mircea Cărtărescu, bineînţeles, cei pe care, de altfel, îi găsim în prima antologie pe care au făcut-o, Aer cu diamante, urmaţi, foarte repede şi foarte rapid alipiţi de acest plin nucleu, de Ion Bogdan Lefter, Alexandru Muşina, Bogdan Ghiu, Madi Marin şi Romulus Bucur din Cinci. Cam acesta a fost nucleul, cu evenimentele care l-au consolidat sau care au adăugat cîte un nou membru, de pildă lectura pe care a făcut-o, în debut, Mircea Cărtărescu la cenaclu, a fost a poemului Căderea, cu care se deschide volumul lui pe care l-a publicat mult mai tîrziu. A fost un eveniment, a fost un extraordinar moment, un poem de o complexitate şi de o forţă neobişnuite chiar şi pentru nivelul în general foarte înalt al poeziei care se citea în cenaclu. Au fost şi eşecuri de primă lectură, de curînd citeam de succesul pe care l-ar fi avut Mariana Marin la prima ei lectură în cenaclu; nu-i adevărat, Mariana Marin a citit într-o seară şi poezia ei nu a fost deloc percepută de către cenaclişti. E explicabil, de altfel, Mariana venea cu o poezie mult mai serioasă şi mai gravă, într-un fel, foarte deosebită de aceea pronunţat ludică şi mai vioaie a celorlalţi, încît nu e greu de înţeles şi, ştiu eu, şi într-o atmosferă nefavorabilă, Mariana a fost considerată o poetă fără valoare. Mai tîrziu, sigur, lucrurile s-au lămurit. Se întîmplau şi accidente de felul ăsta. Cercul ăsta s-a format destul de repede şi el a rămas constant aproape pînă la sfîrşit, deşi, după cum am spus, mulţi au terminat între timp facultatea, dar au continuat să vină la cenaclu de pe unde se duseseră, pînă cînd, sigur, s-au dus prea departe, precum Radu Călin Cristea – la o şcoală din Bihorul lui natal, de unde nu mai avea cum să vină la cenaclu, dar a găsit o modalitate de a se întoarce în Bucureşti ca metodist la clubul Rapid, numai că cenaclul fusese desfiinţat. Şi atunci, cu ajutorul lui, am încercat să-l reînfiinţăm la clubul Rapid. Am reuşit, dar n-am ţinut decît vreo două şedinţe, după care a trebuit să abandonăm.

 

Spuneaţi undeva că aţi colecţionat afişele cenaclului, făcute de Traian T. Coşovei. Ce vă atrăgea la aceste afişe şi ce publicitate mai avea cenaclul, că, se ştie, la un moment dat orice sală era prea mică?

Cenaclul nu avea o publicitate cine ştie ce, pentru că pe vremea aia nu era voie să pui afişe pe stradă. Numai la Casa Studenţilor, unde era găzduit, pentru că era cenaclul Centrului Universitar Bucureşti. Numai acolo puneam afişele, pe uşa de la intrare şi, dacă nu mă înşel, în hol şi, sigur, în sala unde ţineam şedinţele (sală care se întîmpla să fie şi mai mare, dar n-a fost un cenaclu caracterizat chiar de cantitate, nu pot să spun că am avut probleme cu spaţiul pentru că ar fi venit la un moment prea mulţi că nu mai încăpeau – n-am făcut mitinguri, nu). Numărul membrilor cenaclului, – participanţilor la şedinţe, că nu era vorba de membri, – nu ştiu dacă a depăşit vreodată 30, maximum!, de regulă eram circa 20 de persoane, cam ăsta era numărul standard. Ştie mai multe Bogdan Lefter, care a scris o carte despre cenaclu, pe baza unui jurnal pe care îl ţinea în secret, nu ne spunea, şi unde nota multe lucruri, pe care a vrut s-o publice cîndva, n-a mai publicat-o de atunci, cred că ar merita, sigur, ea nu e o analiză a cenaclului, era mai mult un fel de aide-memoire, cum sînt agendele pe care le-a păstrat Negruzzi despre Junimea sau cele ale lui Lovinescu despre Sburătorul: erau notaţi oamenii care veneau, citeau, cu mici amănunte legate de asta, listele complete, cred, ale participanţilor la cenaclu în diferitele lui etape, pentru că eu nu-mi mai aduc aminte astăzi de foarte mulţi oameni care au trecut prin cenaclu, unii citind, alţii necitind. Există întotdeauna o caracudă, cum se spunea la Junimea, într-un cenaclu. Am aflat ulterior, chiar după revoluţie, de oameni care ar fi fost la cenaclul meu, dar eu habar n-am, unele persoane cunoscute astăzi, de pildă, cum este Viorel Micula, unul dintre patronii Europeean Drinks-ului de la Oradea, era politehnician şi venea la cenaclu, dar n-a citit. L-am întîlnit la Oradea şi mi s-a părut foarte cunoscut, dar nu ştiam de unde să-l iau, pînă cînd mi-a spus el. Sau altul, care după 1989 a reînfiinţat partidul comunist, n-a reuşit să-l şi înscrie şi pînă la urmă l-a tăiat trenul într-un accident stupid. Şi el fusese pe la cenaclu. Sînt mulţi din categoria asta, pe care nu ştiu cum îi cheamă, dacă am ştiut vreodată, dar care sînt consemnaţi, bănuiesc, în cartea lui Lefter.

 

Cum, cînd şi de ce cenaclul s-a numit Cenaclul de Luni?

S-a numit aşa în momentul în care s-a definitivat ziua de întîlnire lunea. Pentru că, la început, cum spuneam,  ne vedeam vinerea. Ne-am întîlnit, din fericire, miercuri, doi martie ‘77, după aia ne-am întîlnit o vreme vinerea şi, încet, încet am trecut la ziua de luni, nu mai ştiu de cînd (şi la asta ar fi bună cartea lui Bogdan, eu n-am ţinut nici un fel de contabilitate). Şi, ca să nu ne complicăm, i-am zis Cenaclul de Luni. Orice denumire am fi vrut să-i dăm ar fi fost riscant. Era tocmai momentul, în 1979 bunăoară, cînd toate publicaţiile studenţeşti au fost obligate să-şi schimbe numele: din Alma Mater sau Echinox sau nu mai ştiu cum se chema cea din Bucureşti în Convingeri Comuniste şi-alte asemenea minuni. Or, ca să nu ne trezim, Doamne fereşte, cu un nume de genul Convingeri Comuniste, convingeri pe care nu le avea nimeni din cenaclu, fie vorba între noi, am preferat să-i spunem Cenaclul de Luni, oarecum în virtutea zilei în care ne întîlneam. Şi aşa a rămas.

 

Cum s-a întîmplat ca acest cenaclu să se specializeze în poezie? Aţi observat cum a avut loc această mişcare?

Asta pentru că exista un cenaclu de proză, Junimea, pe care îl conducea Ov. S. Crohmălniceanu la Facultatea de Filologie în Bucureşti. Asta nu însemna că nu puteau să vină şi oameni din afară, după cum, la cenaclul meu, deşi era al Centrului Universitar, veneau mai ales filologi. Crohmălniceanu a ţinut acest cenaclu înainte de Cenaclul de Luni, dacă nu mă înşel el exista în momentul în care noi am început să funcţionăm. Nu pot să bag mîna în foc, dar aşa mi se pare. Şi unii dintre colegii noştri de cenaclu au trecut pe la Crohmălniceanu. De pildă, Cărtărescu este descoperirea lui Crohmălniceanu, ca lectură în cenaclu. Dacă vreţi, este „descoperirea” mea ca… presă, eu am scris primul articol public în care spuneam că va deveni un mare poet. E vorba de cronica din România Literară. Dar în cenaclu el este descoperirea lui Crohmălniceanu, primul care mi-a vorbit despre el ca despre un băiat extraordinar de talentat. Şi încet, încet, mai degrabă pe nesimţite, nu ştiu dacă era un calcul neapărat, ceea ce era proză se citea la Junimea, ce era poezie se citea la Cenaclul de Luni. Aşa s-a nimerit sau li se părea probabil şi lor mai comod, mai ales că, uneori, unii şi aceiaşi citeau în ambele părţi. Cristian Teodorescu, de pildă, citea proză şi la mine şi venea de regulă la cenaclu, dar asta nu însemna că nu se ducea şi la cenaclul lui Crohmălniceanu. De altfel, Crohmălniceanu a reuşit repede să publice Desant 83, chiar în anul în care s-a desfiinţat cenaclul meu şi cred că şi Junimea, carte care cuprindea, cum ştii, numai prozatori. Între timp, eu i-am ajutat să scoată cele două volume la Litera – Aer cu diamante şi Cinci –, care cuprindeau numai poeţi. Eram obligaţi la antologie, nu se mai debuta pe cont propriu. Erau numai gropi comune, aşa vroia regimul comunist. Or, iată că „specializarea” de care vorbeaţi a fost mai mult dintr-o necesitate sau dintr-o comoditate de lectură, dar poate şi pentru că Crohmălniceanu, să spunem, era un mai bun critic de proză şi eu unul mai bun de poezie. Oricum, Crohmălniceanu ştia foarte bine poezia modernă. Biblioteca lui conţinea practic toată poezia modernă europeană importantă. Dar, vedeţi şi în scris, Crohmălniceanu era un extraordinar critic de proză, mult mai puţin îi plăcea să scrie despre poezie şi, în general, nici n-a prea scris despre poeţi contemporani. El a scris în Literatura română dintre cele două războaie mondiale un întreg volum consacrat poeziei, cu admirabile capitole, cum ar fi cel despre Barbu, spre exemplu. Dar nu-mi aduc aminte să fi scris despre poeţi contemporani decît aşa, din cînd în cînd.

 

Care era rolul concret şi direct al dumneavoastră la Cenaclu, adică ce făceaţi de fapt în timpul cenaclului, cînd „ăştia mici” se distrau şi se războiau?

Participam şi eu la distracţia lor şi-i împiedicam, pe cît puteam, să se ia la bătaie. Glumesc. Rolul meu era, într-un fel, de observator, care-şi spunea cuvîntul la urmă cu foarte mare grijă, pentru a nu fi amestecat în variatele şi contradictoriile lor puncte de vedere – trebuiau lăsate cum sînt –, aici nu trebuie intervenit. Nu voiam în nici un fel să dau eu linia, nici n-aş fi putut s-o dau. Era o literatură destul de nouă pentru momentul acela, care şi pe mine m-a luat prin surprindere, într-un fel. Veneam după un deceniu în care se scrisese altfel poezie. Nici nu era bine, nici nu-mi plăcea să o fac. Sigur că ei ascultau ce le spuneam eu la urmă, păreau atenţi, dar nu ştiu dacă nu-şi plimbau urechile prin altă parte în timpul ăsta, n-aş putea să spun. Fapt este că cel mai corect mi se pare acum, după atîta vreme, să spun că am învăţat unii de la alţii, au învăţat de la mine anumite lucruri care ţineau, sigur, de experienţa mea, aveau nevoie de o persoană mai în vîrstă ca ei şi cu mai multă experienţă, ca un punct de sprijin. Erau foarte tineri şi necopţi, trebuiau să stea şi ei pe ceva, să aibă un punct de sprijin pentru pîrghia cu care vroiau să răstoarne poezia. Şi invers, eu însumi am învăţat foarte multe de la ei şi mi-am modificat percepţia poeziei. E suficient să se compare care erau gusturile mele cînd am făcut antologia din 1968, aceea cu probleme, din Biblioteca pentru toţi, care a fost interzisă, şi care erau gusturile mele în anii ’80, de exemplu. Or, poezia scrisă de Cărtărescu şi de ceilalţi a contat foarte mult în schimbarea propriei mele, cum să spun eu, orientări în poezia românească.

 

Cum erau primiţi noii veniţi, şi aici ar fi cel puţin două categorii: poeţii din alte oraşe, cum au fost clujenii Ion Mureşan şi Marta Petreu, ieşenii Nichita Danilov şi Liviu Antonesei, braşovenii Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea şi Andrei Bodiu şi cei care veneau şi plecau, cercetaşi şi pur şi simplu curioşi?

Era remarcabilă capacitatea de adaptare a cenacliştilor la noii veniţi. Dacă era vorba de oameni cunoscuţi deja, cunoscuţi, sigur, la nivelul vîrstei pe care o aveau atunci, dar, cum spuneam, ei se cunoşteau foarte bine între ei, cum ar fi Marta Petreu sau cei de la Iaşi, sigur că ei erau primiţi cu o anumită politeţe, cu o anumită deferenţă, dar nu rece, ci tot glumeaţă, şi judecaţi cu foarte mare seriozitate. Adică noi nu făceam cenacluri festive, nu exista un cenaclu în care doar să se citească şi să se aplaude. În toate se discuta, indiferent cine citea. Şi ce era de spus se cam spunea, în ciuda, să spunem, prieteniilor, simpatiilor sau respectului pe care şi-l arătau. Cînd era vorba de oameni foarte tineri, cum au fost cei pe care i-a adus Alexandru Muşina la un moment dat de la Braşov – Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu şi Marius Oprea, care erau elevi în clasele a IX-a, a X-a, parcă, şi a XI-a ai liceului Unirea de la Braşov, sigur că sarcina comentatorilor, care erau mai mari  cu aproape zece ani decît ei, unii terminaseră facultatea – era mult mai delicată. Şi trebuie să spun că ştiau să se poarte extraordinar, să le spună ce-i de spus fără să-i descurajeze şi fără să-i sperie. Ar fi fost un masacru dacă şi-ar fi arătat colţii toţi tinerii furioşi din cenaclu faţă de nişte copii atît de cruzi, Simona Popescu avea vreo paisprezece ani, îţi dai seama. Seara în care au citit ei pe mai multe voci un poem colectiv a fost memorabilă şi i-a impresionat foarte tare pe ceilalţi, care şi-au dat seama că au de-a face cu nişte oameni talentaţi, care vin din urma lor şi la care se uitau cu o atenţie extraordinară. Îi simţiseră, aveau deja nasul făcut pentru noutăţi. Sigur, cînd venea cîte cineva din afară, care era doar veleitar, nu prea ajungea să citească. Nu făceam cenzură, dar bănuiesc că şi Radu Călin Cristea şi Mareş şi alţii care au condus cenaclul se uitau la chestia asta, ştiau şi îi refuzau delicat sau apelau la mine să găsesc un motiv să nu citească. Nu s-a întîmplat s-avem lecturi catastrofale decît de două sau de trei ori, cînd n-am avut încotro, să zic aşa. A venit, de pildă, Nichita Stănescu şi ne-a rugat să-l ascultăm pe un prieten de-al lui... „Un prieten de-al meu, caaare, bătrîne, are un maaare talent”. Şi cum Nichita nu putea fi refuzat nici de mine, nici, cu atît mai puţin, de către ceilalţi din cenaclu, l-am ascultat pe individul cu pricina, care era o calamitate, bineînţeles, nu era poet deloc. Nichita şi-a dat şi el seama, cu siguranţă nu-l citise înainte, după cîte-l ştiu eu pe Nichita, habar n-avea ce scria ăla. Şi-a dat şi el seama, s-a simţit foarte prost, dar asta este situaţia, am pierdut o seară. Se-ntîmpla rar, dar se mai întîmpla şi cîte o istorie de asta.

 

Cenaclul de Luni a avut tentă social-politică sau a fost un cerc pur estetic?

A avut o tentă politică, aş spune chiar mai mult decît atîta. El, ca orice activitate literară valabilă din anii aceia, avea un caracter polemic. Noi polemizam implicit cu un anume tip de literatură, cu o anume viziune oficială asupra literaturii, de la tematică pînă la stilistică. Asta este chiar politică. Noi făceam politică, dar promovînd valoarea, chiar dacă afirmam că nu ne interesează decît esteticul. Asta era un act politic în anii ’70–’80. În al doilea rînd, au existat foarte multe texte cu caracter politic deschis, poezia lui Matei Vişniec sau poeziile lui Ştefan Augustin Doinaş. Doinaş a citit în cenaclu ca invitat, atunci cînd ne mutaserăm la Clubul Rapid şi nu ne mai chemam Cenaclul de Luni ca să ne pitim de securitate. Schimbasem puţin formula, ca să nu atragem atenţia asupra noastră, aveam un invitat de onoare care a fost, o dată, Doinaş, altă dată Virgil Mazilescu şi după aceea citeau cei din cenaclu şi se discuta. Sigur că poeziile lui Doinaş din volumul apărut în 1983 erau extraordinare, de o duritate nemaipomenită, au şi apărut cu mare greutate şi chiar ăsta a fost, cred, pretextul pentru desfiinţarea Cenaclului a doua oară. Aşa încît în cenaclu s-au citit lucruri teribile, ba chiar în anumite momente festive, aş spune, pentru că, măcar o dată pe sezon, cînd puneam punct cenaclului că venea vacanţa de vară, bunăoară, citeam fără să discutăm, citeam lucruri mai hazlii, aşa, şi într-o asemenea întîlnire, prin anii ’80, Matei Vişniec a citit poemul Corabia, care era un fel de parabolă, un fel de fabulă cu o corabie care se scufunda, dar atît de încet, încît toată lumea înnebunea, pentru că  nu se mai scufunda o dată. Nu trebuiau multe explicaţii pentru a-nţelege despre ce corabie era vorba. Am avut multe asemenea... Vişniec a citit din piesele lui, una sau două, în cenaclu, erau teribile. Deci, a existat şi o politică directă, tematică, nu numai aceea implicit polemică la adresa unor forme oficiale literare.

 

Aţi făcut în 1977 o antologie a Cenaclului de Luni, predată atunci la „Cartea Românească” a lui Marin Preda, antologie care cuprindea 12 poeţi şi care ar fi fost foarte interesantă din mai multe motive. De ce n-a mai apărut?

Nu putea să apară, pentru că ni s-au cerut modificări în text mult prea mari, nimeni nu era dispus să le facă şi, pînă la urmă, a trebuit să renunţăm. Era un moment prost.

 

Spuneaţi în interviul din numărul revistei „Orizont” dedicat dumneavoastră, publicat mai apoi şi în volum, la editura „Brumar” (Arhivele Paradisului, 1999), că aţi face o antologie a generaţiei „optzeci” care i-ar surprinde chiar şi pe „optzecişti”. Ar fi foarte interesant dacă s-ar mai afla cîte ceva despre acest proiect…

A fost o vorbă, nu am timp să mă ocup acuma de asta, dar recunosc că la un moment dat voi fi interesat, probabil cînd o sa ajung cu Istoria critică a literaturii… la generaţia „optzeci”, de o relectură a tuturor poeţilor generaţiei şi sînt aproape sigur că i-aş surprinde pînă şi pe ei cu anumite lucruri şi, bineînţeles, primul surprins aş fi eu.

 

Fireşte că antologia dumneavoastră ar fi oricum interesantă, dar nu credeţi că aţi pierdut ceva important prin ne-publicarea, mai devreme, a unei antologii a poeţilor crescuţi sub ochii dumneavoastră?

Ei, ar fi fost bine dacă s-ar fi putut face, chiar şi volume individuale. Cam de prin ’80 şi ceva cei care n-au apucat să publice, dintre tinerii poeţi, nici n-au mai publicat pînă după revoluţie, erau condiţii foarte grele. Aşa a fost să fie. A fost perioada cea mai proastă. N-a avut nimeni nici o putere.

 

Aş fi vrut să adaug la sfîrşitul celeilalte întrebări „de vultur”, „sub ochii dumneavoastră de vultur”. Îmi amintesc, scriaţi cu foarte mult entuziasm despre munţi. Iar într-o emisiune din „Profesiunea mea, cultura” eraţi într-un fel revoltat că există români care nu merg la munte nici măcar o dată pe an. Ce înseamnă munţii pentru dumneavoastră şi de unde se trage această „înrudire”?

Nu ştiu de unde mi se trage povestea cu munţii, poate din faptul ca am copilărit în zona Sibiului şi de mic am fost dus pe munte de tatăl meu, unde se cosea fînul pentru locuitorii Sibielului, satul lui natal. Mai tîrziu eu însumi l-am luat pe fiul meu, de pe la patru ani, şi de atuncea am umblat cu el peste tot. Probabil că de aici mi se trage. Oricum, niciodată nicăieri nu m-am simţit mai bine ca la munte, e zona mea predilectă. Ştiu eu la ce răspunde în firea mea, în temperamentul meu?, dar nu pot să trec pe lîngă munţi – am fost zilele trecute la Sibiu cu trenul – fără să simt o sfîşiere, că nu pot să mă dau jos din tren sau din maşină şi să mă urc măcar două ceasuri şi să mă-ntorc după aia cu forţe proaspete. Pentru mine muntele e şi un fel de încărcare a bateriilor.

 

Întorcîndu-ne la Cenaclul de Luni, lunediştii zic că fără susţinerea dumneavoastră Cenaclul s-ar fi terminat cu mult mai repede. Ce s-a întîmplat sau cum s-a putut opri o maşinărie atît de puternică şi de populară? Cum s-a desfiinţat Cenaclul de Luni?

Sigur că cenaclul s-ar fi desfiinţat mai repede dacă Centrul Universitar de Partid Bucureşti nu s-ar fi împiedicat de mine. Aveau un anume respect faţă de mine, încercau să mă menajeze, ca să spun aşa. Pe de altă parte, şi eu am atras asupra cenaclului anumite neplăceri. Altul mai prudent decît mine poate că îi învăţa pe tinerii cenaclişti să tacă în momentele delicate, ceea ce n-ar fi fost prea bine pentru ei ca scriitori, dar poate ar fi dus la o lungire a vieţii cenaclului. Fapt este că, la un moment dat, ecourile erau atît la PCR, se ştia că este un cenaclu rebel în care nu se citesc decît lucrurile pe care le vrem noi şi, în condiţiile astea, au recurs la tot felul de metode de intimidare: mai întîi nu se mai găsea sală, la ora la care trebuia să fim acolo uşa era încuiată... Se-ntîmplau tot felul de lucruri din astea care ne-au periclitat mai ales periodicitatea întîlnirilor din ultimul an. Am trecut peste toate pînă în clipa în care am avut primele discuţii cu doamna Olivia Clătici, nu pot să spun nici acum „tovarăşa”, – nu spuneam nici atunci, – care răspundea de partea culturală şi de propaganda de la Centrul Universitar Bucureşti – şi ea mi-a spus că principala problemă e faptul că, eu nefiind membru PCR, partidul are oarecari temeri că n-aş fi chiar cel mai în măsură să garantez o orientare justă a literaturii care se face acolo. Bineînţeles că eu am luat în rîs toată povestea asta şi cînd ea mi-a zis că dacă m-aş înscrie în PCR ar putea să se bată pentru ca cenaclul să continue să existe, i-am pus din nou o-ntrebare: „Acum, la spartu’ tîrgului, doamnă?” Bineînţeles că s-a făcut că n-aude, dar a fost atît de şocată încît a spus şi altora, pentru că eu, la rîndul meu, am aflat din tîrg, după aia, de această vorbă pe care eu însumi n-am reprodus-o. Pentru că nu mă înţelegeam cu ea, i-am spus, probabil, dacă-mi aduc bine aminte, doamnă, ce rost are să discut cu dumneavoastră despre existenţa cenaclului, mai bine mă duc direct la Bobu sau la altul, care conduce Securitatea, pentru că în mîna Securităţii este cenaclul. Şi trebuie să recunosc că a avut onestitatea de a nu nega această realitate. N-a zis nici da, nici nu. A tăcut semnificativ. Fireşte că nu aveam cum să ajung la Bobu sau la Postelnicu şi, într-o bună zi mi s-a comunicat că cenaclul se desfiinţează.

 

Deşi membrii Cenaclului de Luni, condus de dumneavoastră, sînt scriitori foarte importanţi şi publică în majoritatea revistelor de cultură care contează, aproape că nu apar în revista dumneavoastră, România Literară…

România Literară publică de obicei critici şi mai puţină literatură. În paginile de poezie, pagina a opta, am publicat de mai multe ori oameni care au trecut pe la cenaclu. Şi apoi asta nu depinde de mine, depinde de faptul dacă ei mai scriu sau nu. Acuma am de la Alexandru Muşina un grupaj de versuri pe care îl voi publica. Proză o revistă publică mai greu, l-am publicat pe Cărtărescu nu demult cu nişte amintiri. Critici n-au fost la Cenaclul de Luni, doar critici orali pe durata cenaclului. Singurul care a făcut critică pe urmă este Bogdan Lefter, dar Bogdan are o publicaţie pe care o alimentează periodic cu articolele şi reflecţiile lui critice.

            Asta este. Este o explicaţie conjuncturală, nu că n-aş mai vrea să-i public sau că n-ar merita să fie publicaţi. Iar unii dintre ei nu mai scriu.

 

Fără îndoială, Istoria… dumneavoastră e aşteptată de toată lumea, inclusiv de scriitorii „optzecişti”, pe care îi cunoaşteţi cel mai bine, şi încă înaintea tuturor. Aţi avut şi ideea unei istorii care să se bazeze pe o lectură inversă. Pînă la urmă aţi ales ordinea tradiţională din punct de vedere al temporalităţii.

Da, istorie inversă este mai degrabă în spiritul ei decît în fapt. Şi istoria mea, de fapt, ca şi cea a lui Călinescu, poate că şi altele, ştiu eu, este o istorie inversă: în momentul în care noi vorbim despre autori vechi avem în minte autori ulteriori, facem o lectură retroactivă, să spun aşa. Tehnic vorbind, e greu de scris cu adevărat invers, de plecat dinspre prezent spre trecut. Ştiu eu, poate că se va putea cîndva. Poate că, după ce am s-o termin pe asta, la capătul celor cinci volume s-ar putea să fac o sinteză şi să încerc şi o manieră inversă de prezentare. Nu ştiu, o să mă mai gîndesc.

 

Aţi avut o perioadă lungă de activitate politică, din care a rezultat o excelentă carte de eseuri sociale – „Dreptul la normalitate: Discursul politic şi realitatea” (Editura Litera, 1991), şi nu numai. Cu toate reuşitele, n-aveaţi senzaţia că pierdeţi din timpul dumneavoastră în care aţi fi putut scrie?

Aveam şi n-aveam. Cum să spun, dacă aş face tot timpul acest calcul, înseamnă că aş ajunge la disperare, pentru că în toata viaţa mea, deşi am scris relativ mult, am şi pierdut o groază de timp cu tot felul de lucruri. În viaţă trebuie să faci de toate. Nu se poate să faci chiar numai ceea ce crezi tu c-ar fi important – să stai tot timpul să citeşti şi să scrii, de pildă, dacă eşti critic literar. Or, în viaţă faci multe, mai pierzi vremea, profitabil sau neprofitabil, te mai şi plimbi, mai şi dormi, mai şi umbli pe munte, faci şi politică şi nu pot să spun că-mi pare rău de ce s-a întîmplat, chiar dacă eu n-am avut o motivaţie politică extraordinară şi, mă rog, asta s-a simţit. Nu pot să spun că-mi pare rău că am făcut asta, m-am simţit dator faţă de mine s-o fac şi mă simt bine, spre deosebire de mulţi care de unsprezece-doisprezece ani încoace stau pe margine şi cîrîie că nimic nu e bine, că tot vechii sînt la putere, ba că securiştii, nomenclaturiştii, ba că alţii, cum se spune, la vremuri noi – tot ei. Faţă de toţi ăştia cel puţin eu am încercat vreme de şapte-opt ani, nu ştiu cîţi au fost, chiar să fac ceva. Şi asta mi se pare cel mai important. Şi mă simt bine, sînt cu conştiinţa împăcată şi mă uit cu oarecare seninătate la cei care îmi spun acuma cu maliţie: „Ce-ai făcut, ai făcut un partid care”... E adevărat, era loc pentru mult mai bine, dar cel puţin eu am încercat să fac şi cred că oamenii trebuie judecaţi după ce încearcă să facă şi nu neapărat după rezultate, care nu sînt doar ale lor şi care nu depind întotdeauna de voinţa lor.

 

Spuneaţi într-un eseu din „Dreptul la normalitate” că între 27 noiembrie (ce dată!) şi 14 decembrie 1988 aţi fost urmărit de securitate 24 de ore din 24. Cît de greu vă era să rezistaţi în acel sistem care părea nemuritor? Aţi putut să scrieţi în acea perioadă, în care ştiaţi că sînteţi urmărit tot timpul?

Trebuie să fiu sincer şi să spun că a fi urmărit nu era unul din lucrurile cele mai rele care ţi se întîmplau. Doamne fereşte, unii au făcut puşcărie, au fost bătuţi, au fost mutilaţi, alţii chiar au fost omorîţi. Nu, nu era cine ştie ce. Mă şi amuzam cînd îi ştiam pe urmele mele. Adevărul e că nu mi-era frică, era şi o doză de inconştienţă, dar ştiam şi că nu prea au ce să-mi facă. Iar de scris scriam, cum spuneam, scriam şi-n tren, şi-n avion, scriam şi pe genunchi, deci scriam şi cînd mă urmărea Securitatea.

 

În Julien Green şi strămătuşa mea scrieţi cu multă convingere despre lucruri, obiecte şi rolul lor în viaţa unui om. Aveţi obiecte la care ţineţi foarte mult? Aţi pierdut un astfel de obiect?

Da, am, nu foarte multe, dar am cîteva, mai ales simbolice. Am şiragul de chei de bronz, de la una foarte mare la una foarte mică, în care se concentrează toată casa surorii bunicii mele, în care îmi plăcea să mă duc să citesc în timpul cît am stat la Rîmnicu-Vîlcea, în vacanţe, casa care s-a dărîmat la cutremur şi din care nu s-a ales mare lucru, iar tot ce-am luat eu au fost aceste chei pe care le-am pus pe un inel şi care nu mai ştiu de la ce uşi au fost. Mai am, mai am asemenea lucruri. Am acel tablou Baba, unul din ultimele din seria Clovnilor tragici. Dar nu fac parte dintre cei care suferă foarte tare cînd pierd nişte obiecte. Am fost pus în situaţia de a desface mai multe case, cum ar fi casa bunicilor mei, casa surorii bunicii mele şi mi-am dat seama că există o anumită zădărnicie în a aduna lucruri. În momentele acelea nu ştiam cum să scăpăm mai repede de lucruri, care ne încurcau, pe care nimeni nu le vroia, pe care nu le puteam lăsa nici în casă, nici să le scoatem în stradă, nu se făcea, nici să le ducem undeva la un centru de achiziţii, lucruri care, la urma urmelor, fuseseră importante pentru cineva, fuseseră esenţiale pentru înaintaşii noştri, pentru bunicii mei, pentru părinţii mei, pentru toţi, plătite cu bani grei, îngrijite, strînse cu multă dragoste şi care deodată deveneau o povară. Şi cînd am văzut că după noi rămîne această povară şi că fiul meu, la rîndul lui, va avea după mine această povară de a nu şti ce să facă cu lucrurile mele care nu-l vor interesa, am început să nu mai simt acelaşi ataşament pe care-l aveam cîndva faţă de lucruri, să renunţ mai repede la ele, să le schimb mai repede, iar cînd chiar îmi prisosesc sau nu mai am ce face cu ele, să le dau.

 

De mai multe ori în cărţile dumneavoastră apare ca un laitmotiv ideea „Restul e literatură” – „Restul nu era decît literatură”. Ce înseamnă asta pentru un om hiper-livresc ca dumneavoastră?

Viaţă înseamnă. Exact invers decît ar fi de aşteptat.

 

Îi explicaţi lui Iosif Sava că nu poţi să te superi pe o revistă umoristică, cum e „Academia Caţavencu”. Totuşi, cum citeaţi articolele despre dumneavoastră din „Academia Caţavencu”?

În unele cazuri rîdeam cu hohote, cînd mi se păreau reuşite, cîteodată mă enervau pentru că erau tîmpite. Le priveam ca pe orice articol de tipul ăsta despre orice persoană din lumea asta.

 

Cum citiţi articolele de critică literară în care dumneavoastră sînteţi personajul, şi nu ca de obicei? Cum citiţi cronicile şi articolele despre dumneavoastră?

Cu foarte multă obiectivitate. Nu e nici o exagerare. De fiecare dată am sentimentul că nu e vorba despre mine şi atunci le citesc cu obiectivitate şi uneori chiar cu interes, pentru că aflu o mulţime de lucruri pe care nu le ştiam.

 

Aţi intrat/ieşit în/din mai multe funcţii, profesii, domenii; însă aţi rămas întotdeauna şi la Universitate. Ce înseamnă pentru dumneavoastră, care aveţi un număr infinit de posibilităţi, meseria de profesor, de care nu v-aţi despărţit niciodată?

E chiar singura meserie pe care cred că ştiu s-o fac şi am făcut-o tot timpul şi am s-o fac pînă am să mă pensionez. N-am avut cine ştie cîte funcţii. Sigur că am fost şi eu prin comitete şi comiţii după revoluţie, într-un fel aşa, ca o răzbunare a vremurilor, pentru că pînă atunci nu fusesem în nici unul şi nu luasem parte la nici o şedinţă. Dar singura profesie adevărată este asta de profesor. Dacă mă gîndesc bine, critica şi istoria literară şi profesoratul cînd predai literatura fac parte din aceeaşi categorie. Deci, asta am făcut de cînd mă ştiu şi asta am să fac cît o să trăiesc. Îmi place, mă simt bine printre oameni tineri, mă şi amuză să constat cum văd ei lucrurile după foarte multă vreme de la petrecerea lor, să văd deosebirile dintre mine şi ei, de ce citim atît de diferit aceeaşi carte. Sînt lucruri care nu se pot învăţa altfel şi mă gîndesc uneori că e un handicap destul de important pentru istoricii literari care nu fac şi profesorat, care n-au cum să simtă pulsul viitoarelor lecturi. Sînt condamnaţi la singura lectură de care sînt capabili ei înşişi.

 

La începuturile cursurilor de la masterat întrebaţi ce ar vrea studenţii să asculte, să facă la cursul dumneavoastră. Ce curs, pe care încă nu l-aţi avut, aţi vrea dumneavoastră să faceţi? Mai aveţi vreun vis neîmplinit?

Avem cu toţii şi murim de obicei cu o parte din aceste vise. Principalul meu vis neîmplinit este să am o casă undeva la munte, o „residence secondaire”, cum zic francezii, de lemn, dacă se poate, foarte simplă, în mijlocul unei livezi, dar de unde să văd munţii. Ei bine, ce să spun, sînt foarte multe lucruri pe care mi-ar face plăcere să le pun în practică la masterat – un curs de poezie, de exemplu, sau de poetică, printre altele, – m-ar interesa unul de naratologie, dar puţin diferit de ceea ce am făcut. Sînt multe lucruri care ar merita să fie făcute, dar, din păcate, în orele pe care le ai la dispoziţie într-un semestru nu prea ajungi să faci mare lucru.

 

Cum vă pare poezia de după „optzecişti” şi cum aţi vrea să fie acum poezia?

Nu prea ştiu poezia de după „optzecişti”. Mi se pare că încă nu există o altă poezie decît aceea „optzecistă”, adică o poezie care să se fi modificat sensibil. Cred că Daniel Bănulescu şi ceilalţi, care vin după generaţia „optzeci”, prin momentul în care au debutat, nu fac o poezie radical deosebită. Nu vreau să fie într-un anumit fel poezia. Eu cred că menirea unui critic este să constate cum este ceea ce este, nu să încerce să determine literatura să fie într-un anumit fel sau altul. Nu mă interesează de fapt cum este. Mă interesează să fie, să fie valoroasă, restul, formula, stilistica sînt absolut facultative.

 

(mai 1999)