Ioan Moldovan, din „Timpuri crimordiale”

 Ioan Moldovan,

din
„Timpuri crimordiale”, publicate în Revista Tiuk:

joi de aprilie

Nu vom muri toţi într-o zi dar într-o zi toţi vom muri

E unul dintre bancurile de netoţi

Pe care din când în când le recit.

O, Tomaso Albinoni, iar s-a ivit o după-amiază a unui cer mai gri

Decât e blana pe coioţi.

Pe când moartea (pardon!) îşi vede de treabă, ea fiind o fiinţă de treabă

Având cordon negru sau centură de aceeaşi culoare (?)

Muzicală. Gingaşă. Nesimţitoare. Fără mânie şi ură.

Nici nu întreabă, nici nu răspunde sub înşelătorul tuturor soare.

Ce frumuseţe, câtă groază, ce langoare!

ticuri letale

Nerăbdător şi nervos, prea nervos, aştept să vină ora plăţilor

Şi să mă liniştesc. După care, să mă neliniştesc la loc

Văzând noua toamnă, noua iarnă pe cerul fulgerând peste bloc.

Pe cer fulgere negre şi brune, pete doar brune printre care

Uite şi ţara noastră.

În partea cealaltă, la alte etaje, senin, soare, rai şi pâine cu sare

Şi acum trebuie să plecăm de aici şi unde? Unde mioarele

Pe alte picioare de plai sunt de tot ilizibile, un fuşerai. Şi cu ce

Atelaje. Tu înainte,

Urmez eu, apoi tu şi celălalt bărbat. Eu îl urmăresc pe înaintaş şi pe mine

Mă urmează urmaşul chemat. Dar când îţi văd chipul nu mai eşti

Tu. Sau eşti? Sau erai? Sau poate că nu.

frate-meu şi cu mine

Nimic n-avem de făcut. Suntem doi domnişori pe care s-au uscat

Şi-s scame creierii tatălui. Ne punem pe visat şi nu vedem că

Vara acum se pregăteşte din timp: să ne împrumutăm

Să facem cereri

Să ne rămână şi nouă ceva cât de cât. Ce bine-ar fi să fie acum aici

Un filosof ca lumea să ne explice

Ce care-va-să-zică un bici de melancolie

Stârnind muzicuţele dionisiace

Şi mai târziu

Să ne întoarcem acasă îngheţaţi şi cu toţi dinţii la locul lor

Cu mama râzând la vederea noastră şi nimic să nu ne spună

Ci doar să ne cuprindă şi să ne vâre la loc în găoace.

restanţe

Uitându-te la tine, te uiţi şi-atâta tot. Nu mai salvezi nimic…bla, bla

Spumă de valuri, timp, profesori de timp, trimiteri la cărţi

Pun ceasul să sune

Pentru-a vedea o casă mică-n munţi

Umbră, spală-ţi faţa acum, vine învăţăcelul fantasmatic

Gunoierule, cine vorbeşte cu tine?

Nutreţ al vieţii mici, înnebunite




la noi

Voi fugi dincolo?

Voi merge bătrâneşte în somn?

Caraghiosul de mine, caraghiosul

Căruia i se mai spune domn –

Învăluit în fum, învelit în grăsimea

Acestui amurg

Dispar din toate oglinzile

Din care doar apele curg




sarcini şi singurătate

De-aş fi un corb şi de-aş avea perechea mea pe hornul liceului

Nu mi-ar mai păsa de simpozionul credinţă şi speranţă

Aşa, mă pierd prin preajmă, prin Polonia, prin curtea pustie la început de toamnă

Pe acoperişuri, în viitorul ger, unde se hărţuiesc adevăraţii corbi

E tot o apă, dureroasă, şi un pământ, mălăieţ, ce tocmai se scurg din piane

Frunzăresc, şi ce n-am făcut s-a făcut de la sine

Ascult, şi tot ce n-a dispărut, dispare în tăcere

Chiar fâlfâirile, câte mai sunt, se nasc gata orfane.

lumina abia caldă de septembrie

Ce mai am eu să-mi demonstrez nu mai interesează pe nimeni. E o

Chestiune de alcov. Doar că la uşă

Aşteaptă cei care s-au săturat de mine

Vor să se asigure că Avantajele Insomniei sunt definitiv încheiate

Că n-o să mai particip la jocurile de cuvinte, că

N-o să mai râd la mese lungite până spre dimineaţă, că

N-o să mai vorbesc decât da-da ori nu-nu

Ce este da, ce este nu în propria-mi viaţă, le strig

Iar ei toţi: Închide! Închide! E frig şi ochiul tău ne-ngheaţă.