De ziua lui Răzvan Exarhu (LMA!), un interviu cu Răzvan Exarhu

(Foto: Rock FM)

 Interviu cu Răzvan Exarhu, 

realizat de Mihail Vakulovski, 

apărut în cartea „Tinerii dintre milenii”, 

Editura Ratio et Revelatio, 2013 

„Despre portretul viu al românului de astăzi”

- Domnule Răzvan Exarhu, băi domnule, cum ţi-a venit ideea acestei expoziţii care se numeşte, atît de frumos, „Kitsch ce-i mai frumos?”, căci, în primul rînd (şi înaintea expoziţiei), merită apreciată această idee, atît de (iar) frumoasă.

- Ideea nu e extrem de originală, pentru că ea se poate vedea la tot pasul, ideea îţi poate veni oricînd, dacă ai un pic de bun-simţ sau de, cum să-i spunem, inspiraţie, pentru că multe obiecte de aici sînt pînă la urmă nişte acte artistice, oricît ar fi ele de blamabile, există un act artistic în spatele oricărui obiect din expoziţie. Oamenii au început să vadă că frumosul trebuie înfrumuseţat, că nu e suficient, că trebuie mai mult, şi atunci am ajuns la concluzia că întrucît viaţa devine un prilej de aglomerare a obiectelor şi nu un proces de purificare interioară, lucrurile ar trebui adunate cît se poate de multe laolaltă ca să concepem cu ele un portret al românului contemporan. Cam aici cred că se opresc intenţiile mele pînă una-alta.

 

- Ai amenajat expoziţia în formă de apartament: hol, sufragerie, dormitor, bucătărie... un ascultător al emisiunii tale zicea că, aşa cum este acum, Atelier 35 îi trezeşte nostalgie. Ce-ai simţit tu cînd ţi-a venit primul obiect şi cum ai adunat exponatele?

- Am început să adun întîmplător exponatele. Iniţial colega mea, Ada Rosetti, avea nevoie nu ştiu în ce scop de un peşte de ăsta de televizor, un peşte de sticlă, şi m-a rugat pe mine, pentru că aveam un contact mai verificat cu publicul, să rog pe cineva să-mi trimită un peşte, măcar ca împrumut dacă nu de tot, şi după aia m-am gîndit că de ce să nu iasă şi o expoziţie din toată povestea asta, că merită. Pe urmă m-am gîndit că e prea mult să zugrăveşti starea naţională de kitsch. Nu ai spaţiu, nu ai timp şi nu ai toate obiectele la un loc, nu e niciodată îndeajuns, pe cuvînt. Nu e o idee cu capăt toată povestea asta. La început am avut intenţia să organizez chiar un muzeu al terorii şi al ororii, astfel încît, odată intrat în el, să ţi se facă pielea de găină, să simţi cum apartamentul urlă cu toate culorile astea spre tine, cum te striveşte şi te obligă să iei forma lui, să te adaptezi lipsei de spaţiu, lipsei de viaţă în primul rînd, pentru că un apartament astfel amenajat îngroapă viaţa, ucide bucuria de a trăi, zic eu.

 

- Ziceai că omul ia forma apartamentului în care trăieşte. Nu ţi se pare că, invers, apartamentul seamănă cu cel care trăieşte în el, asemeni cîinelui care se zice că seamănă cu stăpînul său?

- Nu, nu, nu. Relaţia este din păcate contrară, pentru că apartamentul este o formă în care omul trebuie să se adapteze, în care el începe să trăiască, apartamentul este un spaţiu deja ostracizant, deja corupător. Este mic, este înghesuit, are tavanul jos, are o perspectivă către alte apartamente, da, dacă ne gîndim la un cartier, totul este foarte restrîns, nu e spaţiu, iar cei care intră acolo nicidecum nu vor să-l lărgească, ci vor să-l cumpere, nu vor să profite de puţinul spaţiu care rămîne pentru trăit, ci vor să-l acopere, să-l îngroape, ca să devină al lor, şi pentru că nu poate să fie numai al lor ceea ce ţine de mentalitatea românească în privinţa frumosului, atunci el capătă forma personalităţii cetăţeanului român, aşa cum este el astăzi.

 

- E mai degrabă viziunea copilului, pentru că omul matur îşi alege apartamentul şi-l amenajează aşa cum vrea el, nu crezi?

- Nu, omul matur nu îşi alege apartamentul şi nu şi-l aranjează cum vrea el, ci imită gusturile altora, pentru că lucrurile astea nu s-au întîmplat într-un singur loc. Ele sînt un fenomen de masă, o stare naţională. De aceea nimeni nu-şi poate permite – dacă se gîndeşte cît de cît la prestaţia lui socială – să evite anumite jaloane ale amenajării interioare. Or, un hol fără „Tigru”, o sufragerie fără „Răpire” nu înseamnă nimic în ziua de astăzi, atunci cînd vrei să ai un apartament frumos. O servantă e o servantă, nişte bibelouri trebuie să fie acolo: cu cît mai multe cu atît mai bine. E vorba de a ponta, de a ponta nişte date ale frumosului aşa cum este el înţeles la nivelul poporului român... etc. (rîde). Aşa...

 

- De ce ai ales să faci expoziţia în Atelier 35?

- A fost o întîmplare, în primul rînd, pentru că aş fi vrut altceva, aş fi vrut să am chiar un apartament. Iniţial aşa am intenţionat, să închiriez un apartament vreme de o lună sau mai mult şi să-l fac vizitabil. Acolo cu siguranţă s-ar fi simţit mult mai bine ideea pe care am avut-o aici, aceea mai puţin sacră în faţa oribilului, dar e complicat. E complicat cu publicul... Aş fi vrut ca expoziţia să fie chiar într-un cartier undeva la marginea oraşului şi, din lipsă de alte spaţii, am ajuns aici, pentru că este un loc consacrat pentru experiment, pentru lucruri mai puţin „normalizate”. Şi toată lumea a fost de acord că e foarte bună alegerea şi cei de la Atelier 35 m-au ajutat foarte mult şi m-au înţeles.

 

- Despre partea teoretică pe care ai pus accent, la un moment dat chiar ai invitat un, hai să-i zicem, specialist. Fireşte că ai fost întrebat cum deosebeşti kitsch-ul de artă şi, nu în ultimul rînd, de ne-kitsch, de obiectele simple.

- În proiectul meu, pe care l-am ataşat cererii de a mi se oferi acest spaţiu, m-am gîndit că ceea ce vedem noi aici şi ceea ce vedem în casele oamenilor – ăsta e kitsch-ul ultimilor cincizeci de ani din România, de comunism în mare parte.

 

- În afară de ultimul deceniu.

- Da, kitsch-ul în ultima vreme începe să se refugieze în apartamentele pe care le locuiesc pensionarii şi pe care le vînează moştenitorii. Dar „ele rămîne” şi nu ştiu cine aruncă lucrurile astea, sînt puţini care le aruncă, cel mult le înlocuiesc cu obiecte mai lucioase, mai noi. Am pornit de la ideea că ceea ce este frumos în opinia poporului nedus la biserică înseamnă mult, înseamnă agresiv, înseamnă foarte colorat, ţipător, înseamnă înghesuit, înseamnă drăguţ, dulcel, cum sînt pisicuţele şi toate obiectele care se aşază în servantă şi peste tot unde există un spaţiu liber. Ceea ce în mod normal se admite a fi frumos devine prea puţin, nu e gustat, nu sare în ochi, nu poate fi aranjat oricum, e nevoie de o altă dispoziţie a obiectelor, a mobilei, e nevoie de puţină gîndire şi de puţin gust. Atunci astea sînt nişte obiecte readunate, gata făcute, sînt ca o casă din aia care se îmbină cu nişte şuruburi şi stă la dispoziţia ta să-i montezi robinetele. Aşa e şi cu apartamentul ăsta, e foarte simplu: ai obiectele de hol pe care le-am inventariat aici, ai obiectele de sufragerie, ai tot ce-ţi trebuie ca să-ţi amenajezi o casă repede de tot. Totul e să nu-ţi lipsească banii şi rapiditatea în mişcări. Asta e esenţial deocamdată.

 

- La „Rondul de Noapte” din 8 iunie, emisiunea de după deschiderea expoziţiei, ai răspuns la întrebarea de mai sus (prin ce se deosebeşte kitsch-ul de ne-kitsch): prin sinceritate, spunînd că un fabricant face nişte peştişori ca pe nişte şuruburi.

- Da, cam aşa ceva. De fapt, am pornit de la o altă observaţie, care ţine de confuzia asta... ce se vede aici este o mixtură între sat şi oraş. Multe dintre aceste obiecte sînt provenite din import. Au venit din Siria, din ţările arabe, din Orient. Sînt nişte adopţii dubioase, neconforme cu spiritul românesc, care s-a pierdut evident sub presiunea comunismului, or atunci ceea ce era util – era frumos pentru că era util şi avea o capacitate estetică prin faptul că era gîndit să fie şi folosit, dar să aibă şi o formă acceptabilă. La sat, obiectele pe care astăzi le vedem în muzee, şi care ni se par frumoase, erau născute din dorinţa de a putea fi folosite. Erau nişte obiecte foarte utile. Noi acum le expunem în muzee, ţăranii nu le mai folosesc pentru că le-au înlocuit cu ceea ce luceşte şi vine de la oraş şi, în debandada asta stilistică, a învins carpeta, au învins presiunile urbei, iar ţăranul a devenit un fel de mijlocaş, un fel de du-te – vino între sat şi oraş, între gusturile mitocanilor de la oraş şi lipsa de discernămînt a săteanului părăsit de tradiţie.

 

- Am întrebat de sinceritate fiindcă chiar mi se pare interesant.

- O carpetă nu poate fi sinceră, un tablou naiv este sincer, un tablou ţărănesc n-are ce căuta într-o expoziţie de kitsch, el probabil că este născut din dorinţa simplă a omului de a face ceva, e ca şi cum ai sculpta un căuş de băut apă, e cam acelaşi lucru, dar în momentul în care apare seria, industria, obiectul îşi pierde sinceritatea, este destinat consumului, devine o marfă ca oricare alta. Frumosul nu este o marfă. Iniţial el poate fi o marfă, dar la licitaţii, într-o societate civilizată, acolo unde valorile sînt apreciate. Aici valorile nu sînt pur şi simplu cumpărate. Sînt folosite ca nişte conserve.

 

- Într-un fel, obiectele „sincere” au menirea să umple un gol. Spunea şi Blaga că negrul din covoarele ţăranilor moldoveni e pentru a umple golul.

- Da, e adevărat, dar acolo există o armonie, există o proporţie. Ce vedem noi aici nu exclamă în nici un fel vreo dorinţă de armonie, ci pur şi simplu o spaimă îngrozitoare de vid.

 

- Cînd cineva ţi-a propus un ceas al unui neamţ care a venit în România şi care a făcut cunoştinţă cu viaţa „la români” chiar începînd cu Gara de Nord, unde a fost bătut şi furat, şi ceasul a rămas unicul lucru asupra lui, ai spus că kitsch-ul trebuie să fie vesel, kitsch-ul are umor. Crezi că fabricantul de peştişori e un tip foarte isteţ şi tot foarte isteţi şi şmecheri erau şi autorii de cîntece patriotarde?

- Nu, nu. Acela era un ceas obişnuit, un ceas electronic ca oricare altul. Nu tot ce este consumabil este kitsch. Există obiecte care nu intră în nici o categorie, sînt pur şi simplu utile. Dacă ţie îţi place sau nu-ţi place un obiect sau altul nu înseamnă că ele trebuie sau nu să fie încadrate într-o categorie estetică, nicidecum. Categoriile sînt foarte laxe în această privinţă, pe cînd fabricanţii de peştişori, despre care am auzit tot felul de poveşti, au în spatele lor o tradiţie, există un punct de plecare, pe care mulţi îl ignoră. Ca şi pentru multe obiecte de aici, pentru toate există un reper stilistic, un reper artistic, foarte adînc pierdut, pentru că nu s-a apucat nimeni să picteze din întîmplare aceşti păuni, ei vin probabil de undeva, ei vin dintr-un act foarte artistic şi greu de încadrat în kitsch, ei ţin de o tradiţie respirată şi măcinată adînc de lipsa de gust a oamenilor. Şi atunci totul se deformează, intenţia dispare şi obiectul îşi pierde sensul, este un obiect absurd.

 

- Insist pe ideea ta că kitsch-ul este vesel, are umor.

- Ce vezi aici ar trebui să fie vesel, felul în care noi trebuie să privim toate obiectele astea nu poate să ţină decît de o percepţie ironică pînă una-alta, fiindcă n-are rost să lunecăm în patetism, n-are rost să ne amărîm, gîndindu-ne că ţara e toată aşa – e un adevăr trist şi lumea este construită aşa şi kitsch-ul se reîmprospătează de la an la an, de la epocă la epocă. Lucrurile sînt acoperite de nostalgie, de licitaţii, de colecţii. Există în lume şi colecţionari de kitsch, care plătesc preţuri grele pentru toate obiectele astea. E greu să faci o expoziţie în care să intre toate obiectele urîte, „kitsch-oase”, sau cum s-or mai fi numind ele, absurde, dar ce este aici este contemporan, reprezintă portretul viu al românului de astăzi, şi aşa cum arată expoziţia mea, aşa arată şi cetăţenii; din păcate, aşa gîndesc şi ei, la fel de înghesuit şi ţipător, strident şi fără armonie, fără relaxare. De aceea trebuie introdus umorul în ecuaţie, ca să nu ne îmbolnăvim de nervi.

 

- Despre rolul benefic al kitsch-ului, căci nu-i aşa, totul este relativ...

- Da, totul este relativ. Există aici nişte obiecte greu asimilabile kitsch-ului. Sînt lucruri discutabile. Sînt destul de naive, nu sînt kitsch, sau nu pot fi judecate atît de aspru precum o carpetă, dar, dacă sîntem sinceri şi trecem peste nostalgia firească şi peste admiraţia pe care i-o păstrăm de-a lungul timpului unui obiect care ni se pare acum simpatic, putem gîndi că, în funcţie de treptele de evoluţie ale civilizaţiei, ele s-au adaptat, şi kitsch-ul la fel, şi a început să fie altfel, pur şi simplu. Nu e nimic grav în asta.

 

- Răzvan, cum ai ajuns la radio şi ce emisiuni ai avut / făcut pînă la Rondul de Noapte, unde ai devenit celebru (nu fi modest).

- Am devenit celebru mai înainte, pe cînd făceam Rondul de dimineaţă, la o emisiune matinală. Mi-am descoperit mijloacele, mi-am descoperit elocinţa, am mai făcut şi o emisiune de jazz care se numea „Curcubeul de la miezul nopţii”, pe care o realizam împreună cu scriitorul Bedros Horasangian, într-o vreme, am avut şi o scurtă descindere la TV, colaborînd la o emisiune cu Octavian Paler, şi cam asta am făcut eu în viaţă, pînă acum.

 

- Ai mai făcut „Noutăţi”-le la care mai izbucneai în rîs de la ştirile pe care le mai inventai. Şi o emisiune informativă poate fi veselă, nu-i aşa?

- Da, bineînţeles că informaţia poate deveni o parabolă la urma urmei şi de fapt ăsta cred că e şi rostul celui care vorbeşte la radio. Este un om care ar trebui să vadă mai mult decît simpla mişcare a informaţiei. Totul înseamnă mai mult decît de obicei. E ca şi atunci cînd scrii o carte: ea nu poate fi citită la un singur nivel. Şi atunci rolul tău este să legi mai multe informaţii între ele şi să vezi ce se întîmplă atunci cînd încep să funcţioneze într-un sistem. Concluzia poate fi surprinzătoare, poate fi cu totul alta, poate fi o glumă. Poţi să creezi parabola, asta mi se pare mie că trebuie făcut la radio, trebuie să-i împingi pe oameni să vadă mai mult decît divertisment, decît cine ştie ce veşti, veşti, pur şi simplu veşti.

 

- Poate povesteşti cazul cu mistreţul „cu colţi de argint”.

- A, mistreţul a fost o invenţie cu care eu m-am simţit foarte bine. A fost prima mea încercare de manipulare, cred, a opiniei publice, şi a fost un experiment extrem de reuşit. Am creat un personaj, pur şi simplu, „a fost” un mistreţ despre care povesteam în fiecare dimineaţă la radio, pe care-l urmăream, pe care oamenii au început să-l vadă după ce am povestit eu la radio, pe care oamenii vroiau să-l omoare, pe care oamenii îl adorau, pe care oamenii îl vedeau drept un animal sfînt, e ca atunci cînd cineva vede o cruce într-un cartof şi mulţi se reped să sărute cartoful. E o altă formă de manipulare, care dă seama despre starea de nebunie, de disponibilitate la demenţă şi credulitate, despre speranţa oamenilor şi tot ce poate crea forţa radioului. E foarte puternic radioul.

 

- Cum îţi alegi temele, mai ales că emisiunea se difuzează în fiecare zi, de luni pînă vineri, de la 23.00 la 1.00?

- Mi-e greu să-ţi spun. De obicei le aleg cu vreo cinci minute înainte de a începe emisiunea şi... mi-e greu să spun care e „procesul de creaţie”, mă surprind şi pe mine uneori, subiectele nu sînt pregătite în nici un fel, mă duc la radio pur şi simplu, eventual îmi aleg muzica, dar nu mai mult de atît, iar cînd am invitaţi, de obicei e o reuniune foarte spontană, discuţia devine şi ea foarte spontană, nu premeditez mai nimic.

 

- Cum alegi sloganurile înregistrate, de unde le culegi, fiindcă sînt foarte diverse şi de cele mai multe ori sînt în temă, lovesc ţinta.

- Alea sînt nişte replici din filmele româneşti pe care, iniţial, le-au folosit nişte prieteni de-ai mei pentru semnale de post pentru PRO FM. Erau nişte semnale de post cu replici în care se vorbea de PRO FM. Eu am descoperit că replicile alea mă ajută să exprim nişte lucruri pe care nu le pot spune pe post fără să fiu amendat şi le-am decupat de acolo şi le-am tot adunat. Am o listă foarte lungă de asemenea „sloganuri” în calculator şi mă plimb prin ele (fac mai multe lucruri odată atunci cînd vorbesc cu oamenii la microfon) şi le descopăr şi eu cu mare plăcere, fiindcă întotdeauna funcţionează altfel în alt context şi sînt la fel de savuroase mereu.

 

- De exemplu, care e istoria întrebării lui „Alo, da”?

- Da, „Alo, da” a fost făcut tot de prietenii ăştia ai mei care, într-o seară, pentru a se amuza, au luat o carte de telefon, au format un număr şi au imprimat vocea unei bătrînele, care a spus „Alo, da”. După aia au sunat încă o dată, i-au pus înregistrarea vocii ei la telefon şi ea s-a auzit încă o dată, nu s-a recunoscut, scena asta s-a repetat de vreo cîteva ori pînă cînd s-a enervat şi a spus „Ce tot dracu’ zici alo, alo aiurea aşa”. Şi au montat toate replicile astea, evident, distrîndu-se copios. Între timp a ieşit un jingle, pe care mulţi îl apreciază şi-l copiază, de fapt.

 

- S-au creat cîteva categorii de public, cel puţin trei: o parte care sună în permanenţă, o parte care sună din cînd în cînd şi o parte, cea mai mare, cred, care te ascultă. Ce poţi să spui despre publicul tău, ţi s-au întîmplat cazuri mai ciudate legate de el?

- Despre publicul meu nu ştiu foarte multe, din păcate. Nu ştii care sînt cei care te ascultă. Uneori ai surprize. Am şi oameni în vîrstă printre cei ce mă urmăresc, mi se pare foarte straniu, sînt foarte mulţi tineri sau diverşi ascultători ocazionali, există mai puţină reacţie însă decît mi-aş dori să fie şi asta pentru că oamenii nu sînt încă foarte pregătiţi sau dornici să comunice mai mult, se inhibă foarte tare. Radioul este încă o teroare, deşi mi se pare ciudat şi greu de înţeles acest lucru.

 

- Cred că, din contră, cei care nu sună se distrează cel mai bine.

- Cu siguranţă, cu siguranţă, dar uneori ai nevoie de un stimul. Nu poţi să vorbeşti singur la nesfîrşit şi trebuie să mai schimbi o vorbă cu cineva şi e foarte important ca acel cineva să poată spune cuvintele de care ai nevoie ca ideea să meargă mai departe şi ca lucrurile să rămînă în teritoriul inteligenţei.

 

- Uneori emisiunea… adică tu, devii de-a dreptul moralizator şi asta e cu atît mai curios, pentru că de obicei eşti calm şi natural, de fapt tocmai tu ai introdus un nou stil în/la radio – eşti ca-n viaţă, adică la emisiunile tale nu se strigă cînd nu ştiu ce (nu) se întîmplă etc., nu se plînge ş.a.m.d., doar se rîde. Şi rîzi mult.

- Eu nu vreau să fiu moralizator. Oricum, problema mea e că vorbesc de foarte multă vreme şi genul meu de discurs s-a mai modificat în ultimii ani şi mă tot întreb cum trebuie făcut ca oamenii să se simtă mai bine.

 

- Şi fiindcă lucrezi la radio, cum crezi, de ce în ultima vreme s-a înmulțit atît de mult kitsch-ul în muzică?

- Nu ştiu dacă e kitsch, e mai mult decît atît, e o stare, o dispoziţie raţională. Dacă putem merge pînă acolo încît să afirmăm asta, e foarte grav. Eu nu aş fi de această părere. E o industrie care stă să se nască şi atunci oamenii încă mai caută soluţii, încearcă să cîştige un ban, şi atunci se creează relaţii comerciale, mai puţin artistice.

 

- Spuneai că românul seamănă cu apartamentul pe care şi-l aranjează. Eu, ca basarabean, am fost mirat doar de peticuţele pe care scria „Şoimii Patriei” sau cam aşa ceva. În rest kitsch-ul ne uneşte. Nu crezi că kitsch-ul e universal, comun şi acelaşi pentru toţi?

- Da, kitsch-ul este universal, dar nu atît încît să nu poată fi recunoscut pe plan local, adică nu atît încît să nu aibă personalitate. Ce vedem noi aici, nu ştiu dacă se vede în alte ţări. Poate în Basarabia. Nu ştiu dacă se găsesc lucruri din astea. Sînt?

 

- Da, e exact aceeaşi poveste. Poate mai colorată.

- Probabil. Da, kitsch-ul este peste tot şi există un kitsch de tip american, există multe forme de... cum să-i spunem? – de torturare a frumosului. Trebuie puţină curăţenie. Asta-i tot. Nu e nevoie de mai mult, dar oamenii sînt goi pe dinăuntru şi atunci trebuie să fie plin în jurul lor, pe dinafară.

 

- Înainte de facultate, te-ai gîndit că vei lucra la radio?

- Nu, nici o clipă, nu. Eram un mare leneş. Am vrut să fiu actor, iniţial. Nu, n-am avut nici cea mai mică intenţie, am ajuns la radio dintr-o pură întîmplare.

 

- Cum?

- M-a dus cineva să dau o probă de voce. Eram student şi vroiam să nu-i mai terorizez pe-ai mei şi să nu le mai cer bani. Şi m-am gîndit să-i ajut într-un fel şi să-mi cîştig existenţa. Şi aşa am ajuns eu la radio. Bine, mi-a luat mult timp, e foarte greu să lucrezi la radio, trebuie să înveţi să vorbeşti.

 

- Domnule Răzvan Exarhu, ce fel de copil aţi fost? Ce v-a mai rămas în memorie din acea perioadă despre oraşul în care v-au trecut anii adolescenţei?

- Am fost un copil tare drăguţ. Şi neliniştit în acelaşi timp, şi, pe de altă parte, am avut o copilărie foarte jucată, foarte jucăuşă. Tatăl meu a fost păpuşar, am trăit la teatrul de păpuşi, m-am maturizat foarte greu, am condus o gaşcă de puşti. M-am jucat foarte mult – ăsta cred că este atuul meu, pentru că devin foarte greu adult, extrem de greu, sau, în orice caz, nu un adult trist, aşa cum sînt majoritatea adulţilor, încrîncenaţi. Încrîncenaţi şi rigizi.

(Galeria Eforie – Atelier 35, Bucureşti, 2000)