„Ochiul negru al fluviului”

De ziua Jeanettei Winterson (LMA!) vă recomand noua carte a Jeanettei Winterson, „Ochiul negru al fluviului. Povestiri cu stafii”, Humanitas Fiction, 2025. Trad.: Vali Florescu: 

„Lumea înseamnă mai mult decît vedem cu ochiul liber”

 

 

„Această caligrafie fantomatică avea un aer de regret,

de parcă morții ar fi încercat să ne spună ceva ce nu ne pot spune,

de parcă limbajul ar fi fost golit de înțeles,

lăsînd în urmă doar semne, șoapte, gesturi”.

 

 

„Ochiul negru al fluviului. Povestiri cu stafii” de Jeanette Winterson (Humanitas Fiction, 2025, trad.: Vali Florescu) începe cu o introducere deosebit de consistentă despre stafii și fantome și despre prezența lor în lumea reală, imaginară și literară, de la imaginația populară la literatura cultă, de la „Epopeea lui Ghilgameș” (scrisă în 2000 înainte de Hristos!) la Hoffmann, Conan Doyle, Dickens, Daniel Defoe, Poe și pînă la Inteligența Artificială, care tinde să devină Inteligența Alternativă – un adevărat curs de fantomologie, pe care Jeanette Winterson ar putea să-l predea la orice universitate din lume.

Jeanette Winterson își împarte cartea „cu stafii” în patru părți: „Mecanisme”, „Locuri”, „Oameni” și „Întîlniri cu stafii”, fiecare conținînd cîte trei proze, excepția fiind „Locuri”, cu patru proze scurte (plus JW-urile personale explicative de la sfîrșitul fiecărei părți – „Între grupajele de povestiri sînt și unele intervenții personale – propriile mele experiențe cu supranaturalul. Nu le pot explica. Dar nici nu le pot găsi explicații convingătoare”).

În „Mecanisme” scriitoarea se joacă implicînd în povestiri inteligența artificială („pe măsură ce IA ne reconfigurează tot mai mult felul în care ne trăim viața, sînt tot mai fascinată de felul în care tehnologia computerelor ne reconfigurează relația cu moartea”).

La înmormîntarea soțului ei, Bella din „Ap-ariție” primește un mesaj de pe telefonul lui: „Nu plînge”. Sora mai mare a ei, Gala (așa l-a cunoscut pe John, prin ea – era iubitul ei, pe care-l părăsise), e terapeut și crede că asta o va ajuta. Îi cumpără o aplicație (JohnApp) care să-l înlocuiască pe John, program care știe totul despre el de pe rețelele de socializare și din ce-au vorbit în timpul vieții. A sunat-o imediat cînd a ajuns acasă, în ziua înmormîntării, cu vocea lui, cu sfaturi utile, ajutoare concrete, de parcă ar fi viu... Deși inițial pare o proză cu fantome, dirijate de un program inteligent de computer, proza e una existențială și chiar detectivistică. Proaspăta văduvă Bella știe ce (i) se întîmplă în familie, așa că, după o viață de frustrare, rezolvă situația cum poate că nici Conan Doyle, nici Sherlock Holmes n-ar fi reușit.  

Un membru al Clubului Dia-Normal din „Vechea casă de acasă” povestește despre clubul lor secret și anonim – membrii nu se cunosc, sînt de peste tot și se întîlnesc o singură dată pe an, de Halloween, mascați. Sînt grupați în loji, cea mai veche fiind cea din Londra, din 1890, care l-a avut membru și pe Oscar Wilde. Întîlnirea din acest an e acasă la Madam K. din New York, care îi întîmpină cu „Bun-venit la vechea casă de acasă”. Le dă cîte o cască și o mănușă și le spune că vor călători în timp, pînă acum 150 de ani, pînă-n 1870, dar tot în casa asta. Protagonistul trăiește o experiență inexplicabilă, apoi, cînd se întoarce, repetă experiența și iese și mai șifonat...

O pereche din „Fantoma din mașinărie” în realitate locuiesc într-un apartament, iar în metavers – într-o casă cu vedere la mare pe insula exclusivistă Prosperetto. Ariel e un program care-i ține ei de urît, cît Frank își trimite avatarul la golf. Iar cînd Frank moare, ea, Joan (în metavers – Joni), începe să se gîndească la propria viață („Eu n-am viață. Am o rutină, o muncă, responsabilități”). Dar Frank a murit doar în realitate, fiindcă în Prosperetto avatarul lui (Frankie) e viu, au hotărît să nu-l șteargă (dar i-a adus îmbunătățiri – acum e om de afaceri de succes, în realitate era un puturos care nu se putea ține de nici un serviciu, întreținut de ea și tot ursuz și nerecunoscător era). Frank zice că aici și acum se simte perfect, nu trebuie să se ducă la birou, nu trebuie să se bărbierească, să ducă gunoiul, căci în metavers e totul cum îți dorești („Pe bune acum, nu vine nimeni în metavers ca să fie gras și să aibă cincizeci de ani”). Ariel, o linie de cod, îi face curte, o convinge să iasă cu el (iar în club vede că Frankie e cu altcineva, „e mort și continuă să mă înșele”). Cînd se întoarce acasă, își rememorează viața, cum s-a îndrăgostit de-un băiat frumos, dar sărac și cum părinții n-au fost de acord cu relația asta, și cum Frank i-a promis o lume care nu era (și nu a devenit niciodată) reală. Cînd își amintea asta, a auzit: „Nu-mi vorbi tu mie despre ce e real și ce nu”. E fantoma lui Frank, dar Frank ăla din realitate, un Frank gras, tembel, ursuz și agresiv, care încearcă s-o scoată din minți pe Joan – îi consumă toată apa caldă, apoi, cînd nu e acasă, încearcă să inunde apartamentul, se uită la golf cu sonorul dat la maximum, ca s-o necăjească pe ea și să enerveze vecinii. Ariel o convinge să evadeze împreună în altă lume virtuală, dar pentru asta trebuie să moară...

            O femeie proaspăt divorțată din prima proză din „Locuri”, „Camera vacantă”, închiriază o cameră în casa, acum goală, descrisă în „JW1: Întîlniri bizare”. La început se simte foarte bine, apoi își face apariția fantoma, chiar dacă „nu aveam nevoie de o stafie. Mă bîntuiam singură”...

„O haină de blană” și „Bocanci” sînt două texte gemene, două texte cu aceleași personaje, Johny și Max, cu aceeași acțiune, în același loc, doar că din perspective diferite, una văzută și trăită de Max, cealaltă – de Johny. Din a doua aflăm mai multe detalii – îngrozitoare – despre casă și femeia care a locuit aici, fiindcă Johny intră în contact cu o fantomă (Edwin, care a fost șeful hăitașilor), fără să-și dea seama – atît de veridică e aceasta. Acest Edwin este un monument al misoginismului, chiar și după moarte. Pentru el de vină e femeia chiar și cînd e violată de tatăl ei, cînd se naște un copil în urma violurilor ăstora repetate e tot vina ei, la fel și atunci cînd tatăl ei comandă uciderea pruncului în fața ei, care e închisă o săptămînă cu cadavrul, pînă acesta intră în putrefacție... Edwin face praf relația lor de dragoste, pînă acum ideală, dar Jeanette Winterson știe să termine cu bine o istorie teribilă.

Stevie și cu Amy din „Ușa” fac nunta la castelul Blackdog. Naratoare e Stevie (medic), care nu rămîne la unicul bar din zonă, unde barmanul începuse o poveste despre fantome și despre Turnul cel mare. Dorm în camere diferite, după un obicei vechi. Noaptea amîndouă au fost bîntuite. Dimineața Amy insistă să meargă la turn. Acolo văd inscripția despre care povestea barmanul – Dragostea e la fel de puternică precum Moartea. Seara, Amy dispare de la chef, iar Stevie merge după ea pînă-n turn, unde-s martori la recreerea scenei din povestea barmanului, care apare și el și le spune că doar ele sînt bîntuite fiindcă și cei doi îndrăgostiți uciși erau, de fapt, ambii femei și pentru că ele-s prima pereche de femei care fac nuntă aici...

„O poveste cu stafii fără stafii” și „O țară încă nedescoperită” din „Oameni” sînt două texte care urmăresc acțiunea de după moartea lui William, doar că primul – văzut prin ochii lui Simon, iubitul lui, iar în al doilea avem viziunea lui William, exact ca-n „O haină de blană” și „Bocanci”, unde – la fel – aceeași poveste este văzută din perspectivele celor două personaje principale.

Înainte să moară, William i-a promis lui Simon c-o să-i dea un semn de pe lumea cealaltă, dacă va fi posibil. Dar Simon nu crede în lumea cealaltă, chiar dacă își dorește „ce-și dorește orice om care a pierdut pe cineva: să-l mai vadă măcar o dată”. Suferă cumplit, își amintește de relația lor, de la cum s-au cunoscut, cum se simțeau împreună, ce făceau, cum se comportau, cum erau... Comunică doar cu cel mort, conștient că monologhează, de fapt, dar nu are nevoie de nimeni altcineva decît de el („Descoper că a fi în doliu înseamnă să trăiești cu cineva care nu se mai află aici”). Și l-ar dori sub orice formă, dar nu apare nici o fantomă, nici o stafie, pentru că e... – vezi titlul – „O poveste cu stafii fără stafii”.

În „O țară încă nedescoperită” William se întreabă unde e și ajunge la concluzia că peste tot și, dacă e peste tot, e și cu Simon, pe care l-a împiedicat să nu fie călcat de un autobuz, l-a urmat peste tot prin oraș, l-a dus la magazine să-și cumpere de mîncare. Acum e în bucătărie și încearcă să-i atragă atenția, „dar nimic din ce fac nu ajunge la el. Cum se face că toți oamenii ăia care postează pe internet văd fantome, și totuși Simion nu mă poate vedea?”...

„Canterville și Cock” este firma de distracții cu stafii a unuia, care, vrăjit în copilărie de trenul cu fantome de la parcul de distracții, la maturitate își face ceva de genu’, doar că la alt nivel. El organizează totul cap-coadă, de la alegerea locului și temei la găsirea stafiei, scrierea poveștii, închirierea locului, alegerea actorilor. Însă în timpul show-ului apare chiar stafia Pamelei, pentru rolul căreia angajase o actriță...

            Ultima parte a cărții, „Întîlniri cu stafii”, e cea mai puțin impresionantă – poate și pentru că cele dinainte au fost mult prea bune.

În „Volatilizat” un grup de prieteni, foști colegi de facultate sau de serviciu, vin an de an în seara dintre ani într-un sat din Elveția, chiar dacă în restul anului nu prea comunică. Unul dintre ei îi provoacă să povestească întîmplări cu stafii, pentru că el a trăit una chiar aici, pe pîrtia de schi. Molly are o experiență unică...

            Judith din „Fîntîna cu lei” merge prin parc și are impresia c-o vede pe mamă-sa la fîntîna cu lei, doar că-și amintește că mama ei e moartă de nouă luni („își dorise să fie ea, atît de mult își dorise să fie ea, și crezuse că e cu adevărat mama ei”). Mama care a învățat-o să trăiască clipa – „nu sîntem șoareci, zicea. Nu e nevoie să alergăm ca nebunii”. Dar cînd ajunge acasă simte că nu e singură, căci în sufragerie „mama ei era așezată pe canapea”. O poate vedea fiindcă e în comă, la spital, între viață și moarte, după ce un camion a intrat în ea, care mergea cu bicicleta...

            Linda din „Ochiul negru al fluviului” e o fire retrasă, care seara preferă să stea acasă cu pisica decît să se ducă la vreun chef, dar acum n-a avut de ales – firma la care lucrează a fost preluată de acționari americani care organizează o petrecere pe un vas, pe Tamisa, să facă cunoștință cei rămași în firmă cu noii veniți, iar ea are nevoie de locul de muncă. Scapă aproape moartă din întîlnirea cu stafia unui contrabandist care fusese spînzurat și aruncat în Tamisa, în 1838...

            „Ochiul negru al fluviului. Povestiri cu stafii” de Jeanette Winterson este o carte foarte reușită de proză scurtă, care chiar se citește „cu sufletul la gură”, volum în care personajele de aici și acum trăiesc alături de stafii și de avatare create de Inteligența Artificială, în care trecutul îndepărtat și viitorul imediat își dau mîna firesc, chiar dacă uneori cu urmări grave. O carte care se înscrie perfect între cele mai bune texte cu stafii din istoria literaturii universale, pe care scriitoarea americană le amintește în introducerea ei extraordinară.

 

Jeanette Winterson, „Ochiul negru al fluviului. Povestiri cu stafii”, Humanitas Fiction, 2025

Trad.: Vali Florescu