Nu prea JURnalul mEU, MIHAIL VAKULOVSKI, început pe 24.12.2005, de Crăciun, pe post de porc de tăiat

  Interviul cu Serj Tankian, de ziua lui. Cartea care-l cuprinde se numeşte „Dialoguri metalice" de Carmina și Mihail Vakulovski şi a apărut la CDPL. Foto: Carmina „Îmi place mai mult să cînt în Europa decît în America de Nord, dar Europa de Est este locul meu preferat pentru a susţine concerte”, interviu cu Serj Tankian (vocalist System of a Down) (traducere de Andra Atodiresei) - Sînteţi în primul dvs. turneu solo, care se numeşte precum albumul – „Elect The Dead”. Cît de diferite sînt concertele dvs. de acum în comparaţie cu cele cu System of a Down? - Cu „Elect the Dead” am mai fost un an şi jumătate sau doi ani în turneu, în 2007 şi 2008. Acest turneu, care este pentru următorul album, „Imperfect Harmonies”, este diferit faţă de turneul „Elect the Dead”, iar turneul „Elect the Dead” este foarte diferit de turneele System of a Down. - Am ascultat „Elect The Dead” de nenumărate ori pentru armoniile lui perfecte, dar următorul dvs. album solo se numeşte „Imperfect Harmonies”. Cu...

        Humanitas Fiction a publicat două cărţi de proză scurtă care-mi plac foarte mult, scrise de tînărul scriitor israelian Etgar Keret – „Și, deodată, cineva bate la ușă” (2018) & „Haide, zboară odată” (2021). „Și, deodată, cineva bate la ușă” te cucereşte din prima prin umorul fin şi ironia sa unică, pe care le păstrează, fireşte, şi-n „Haide, zboară odată”, volum mai puţin unitar, dar şi mai serios, cartea fiind şi despre Holocaust (Etgar Keret fiind copilul unor supravieţuitori ai Holocaustului), oricît de umoristice şi abstracte sînt situaţiile prin care trebuie să treacă personajele. Aici Etgar Keret exploatează mai mult stările interioare decît situaţiile (ciudate-n care-şi aruncă şi aici personajele, ce-i drept – „nimic nu-i mai ciudat decît să auzi un chinez vorbind ebraică”). De exemplu, în proza care dă titlu cărţii fiecare personaj trece prin cu totul alte stări în comparaţie cu ceilalţi – şi asta legat de aceeaşi faptă. „Haide, zboară odată” e des...

             Irene Solà e o tînără scriitoare catalană, născută (în 1990) într-un sătuc de doar 200 de locuitori de pe lîngă Barcelona. A debutat ca poetă, în 2012, cu volumul „Bestia”. „Eu cînt și muntele dansează”, apărut acum la Humanitas Fiction (trad.: Jana Balacciu Matei), este cel de-al doilea său roman, distins cu mai multe premii catalane și, în 2020, cu Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene (cîștigat și de Tatiana Țîbuleac!), deja tradus în 24 de limbi, roman după care s-a făcut și o piesă de teatru, și o creație muzical-simfonică.           „Eu cînt și muntele dansează” e un roman poetic, pe mai multe voci, care răsună ca niște ecouri sub muntele omniprezent în carte (chiar și în titlu), compus din texte care la început par proze scurte și ai impresia că ar putea fi citite și de sine stătător, dar ar fi păcat să citim astfel cartea, pentru că abia la sfîrșit se împlinește și îți dai seam...

             În fiecare an de ziua mamei (și a mea) ne adunăm acasă și de fiecare dată mai vizităm cîte ceva în drum sau prin zonă. De data asta am intrat pe la Casa Muzeu Alexei Mateevici, unde s-a născut (Căinari, lîngă Căușeni), iar la întoarcere – la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Căuşeni, proaspăt renovată, un obiectiv unic, extraordinar, care pune orașul Căușeni pe harta turistică a țării la fel de convingător precum cramele de vinuri deja celebre – Purcari, pe lîngă care am trecut chiar și acum, că-i satul vecin al părinților, sau Cricova, crame pe care le-am vizitat de mai multe ori (altele, cum ar fi Mileștii Mici, de exemplu, își așteaptă rîndul...). Deși era deja seara tîrziu, casa unde s-a născut și a copilărit poetul Alexei Mateevici (1888–1917) avea portița deschisă. Am intrat să-i fac cîteva fotografii și am fost tare impresionat că totul e foarte bine păstrat și îngrijit, în curte sînt multe flori, o troiță, o statuie a lui Ma...

    Așa cum Simone de Beauvoir are grijă de mama sa înainte să moară și descrie toată perioada aceea într-un roman autobiografic, „O moarte foarte ușoară” (Humanitas Fiction), și Philip Roth face exact același lucru în „Patrimoniu. O poveste adevărată” (Polirom, trad.: Bogdan-Alexandru Stănescu), doar că părintele care-i moare în brațe e tatăl. La fel ca Simone de Beauvoir, și Philip Roth folosește numele adevărate în roman, tatăl e Herman Roth, fiul e Philip Roth și tot așa, toți oamenii din jurul lui Herman Roth își păstrează numele și-n romanul lui Philip Roth. Pînă la optzeci şi şase de ani Herman Roth a fost un exemplu de vigoare și sănătate și chiar cînd i-a picat jumătate de față era într-o călătorie cu o vecină pe care a agățat-o după moartea soției (și nu era nici pe departe o cucerire unică). Moșul este plin de viață și nu și-a pierdut nici umorul, moștenit și de fiul scriitor, de altfel. De exemplu, cînd un puști de culoare, înarmat, încearcă să-l tragă în bosch...

  „amintirea plăcerii e mai rezistentă decît / orice plăcere”; „am ajuns repede la concluzia că asta e lumea, că nu-i nimic complicat în lipsa ei de sens”.             Multă lume are impresia că Dan Coman a tot publicat poezie, pentru că, no, Poezia e la Bistrița, e mereu prezent în revistele literare și la festivalurile de poezie, i-a apărut și antologia de la Editura Cartier, „Alesul”, dar „Lipsa de greutate a lumii” (Charmides, 2025) vine după „Insectarul Coman”, publicată în 2017, adică exact acum... opt ani! Iar mie-mi plac foarte mult poeții care nu screm un volum pe an și nu-și publică maculatoarele, ci-și lucrează manuscrisele ca lumea, pe îndelete, le cizelează, le dau greutate și nu se grăbesc cu publicatul ca fetele mari cu măritatul. (Apropo de grabă, eu mă grăbesc acum să vă recomand cartea asta foarte pe gustul meu, dar nu e suficientă o singură lectură a cărții „Lipsa de greutate a lumii”; eu, după ce a...