Nu prea JURnalul mEU, MIHAIL VAKULOVSKI, început pe 24.12.2005, de Crăciun, pe post de porc de tăiat

M-am născut în august, cînd părinţii mei absolveau Facultatea de Filologie şi intrau în cîmpul muncii. Datorită lor, primele mele amintiri sunt legate de cărţi şi de literatură (şi aşa vor fi şi ale lui frate-meu, fireşte). Nu-mi amintesc casa noastră fără bibliotecă, probabil c-au adunat cărţile în timpul studenţiei şi le-au adus la bunici, cum vom face şi eu cu frate-meu peste cîţiva ani, cînd vom învăţa la aceeaşi facultate, aceeaşi universitate, în acelaşi oraş, la aceeaşi adresă, doar că deja din altă ţară. Cînd eram foarte mic, tata se juca cu mine de-a poezia. Îmi amintesc perfect cum construiam – rînd cu rînd – poezia, un rînd spunea el, unul – eu şi tot aşa, pînă cînd hotăram să-i punem punct şi să începem alta sau să facem altceva. Exact la fel s-a jucat peste cîţiva ani şi cu frate-meu, mai mic cu 6 ani decît mine. Doar că cu el s-a jucat de-a proza, ei „scriau” poveşti, iar eu îi ascultam cu gura căscată, pentru că ăsta micu’ avea de atunci o imaginaţie fabuloasă şi a

ştii jocul acela în care oamenii se învîrt în jurul scaunelor şi la semnal se aşează pe scaunul cel mai apropiat dar unul dintre ei pur şi simplu nu mai are loc? olteanul Brîncuşi şi-a lăsat sufletul în România şi-a luat instrumentele şi s-a cărat la Paris să ciupească nemurirea devenind unul dintre cei mai mari artişti ai planetei Brancusi sculptor francez de origine română toţi ceilalţi s-au înghesuit într-un singur muzeu doar el s-a întins de unul singur într-un atelier aparte iar numele său – Brîncuşi – sare în ochi din orice sală a muzeului Pompidou creierul lui Brîncuşi admirat din sala Dali sala Picasso sala dada sala impresionistă sala surrealistă iar aici la Tîrgu Jiu duhul lui Brîncuşi stă zgribulit sub un scaun de lîngă masa tăcerii înjură de mamă poarta sărutului şi repetă la infinit: permettez-moi, s'il vous plait, d'aller à ma place…

Timişorenii tre să ştie că braşovenii (care NU au aeroport!) ajung atît de greu la ei, încît cînd sosesc la Tm chiar vin cu mare drag (sau de nevoie, mno)! De fiecare dată cînd am fost la Tm mi-am zis că-i ultima dată , dar iată-mă iar la Timişoara, pe 6 februarie, invitat de prietenul Bogdan Munteanu la o întîlnire de la Cărtureşti, care va începe la ora 18:30. Cu ocazia asta am legat şi o fugă’n străinătate, aşa c-o să venim la librărie direct de la aeroport. Evenimentul se numeşte „Ce mai faci, scriitorule?” , mie-mi sună şi ironic, dar cine-a citit „Ai uitat să rîzi” ştie de ce. Întrebarea fiind la prezent, vă voi citi cîteva pagini din două manuscrise de proză pe care încă nu le-am terminat, deşi lucrez la ele de mai mult de 20 de ani (şi nici nu mă grăbesc să le pun punct), „Totul, aproape totul despre tati”, compusă din proze foaaarte scurte (ex.: „ trebuie să spun că lui tati nu-i prea place să muncească fizic şi că locuim chiar lîngă brigada de tractoare. într-o dimine