Nu prea JURnalul mEU, MIHAIL VAKULOVSKI, început pe 24.12.2005, de Crăciun, pe post de porc de tăiat

  Nichita Danilov                                 Immanuel Kant               Fecioara neagră stă la pian. Are craniul ras pînă la sînge. Nu cîntă. Cineva i-a pilit uşor dinţii. Acum îşi dezlipeşte pleoapele şi se admiră într-o oglinjoară concavă. Îşi face             din ochi.             În spatele ei, eu cînt la trompetă. Cineva mi-a ras ţeasta pînă la sînge. Pleoapele mi-au lunecat peste ochii apatici. Acum semăn             puţin cu Immanuel Kant.                                   Tatăl   – Nu mi-e sete, spune însetat fiul şi-şi împinse cupa în faţă. În faţa lui stătea neclintit tatăl – Nu amurgise încă şi umbrele lor se profilau rece pe pereţii inexistenţi ai camerei. Pe peretele dinspre răsărit, umbra întunecată a tatălui luminînd fereastra întunecată. Pe peretele dinspre apus, umbra neliniştită a fiului înroşind pragul şi uşa, pînă la întinderea neagră a deşertului ce ameninţa acum casa.   – Nici mie nu mi-e sete

    Nevasta lui Nichita Danilov sau Şamanul şi matrioşca                                                              „ Amurgul se scurge din cărţi,                                                                                              caii rumegă litere”                                                                        „ Scenele se suprapun. Actorii se confundă şi intră pe rînd unul în altul ”                           Prin poetica sa, poate cea mai legată de trecut şi aceasta pentru că a mers mai mult de sine stătător decît în grup, ieşenii fiind mai puţin uniţi decît „bucureştenii” sau ardelenii (clujenii), şi asta se vede (şi) din textele lor, Nichita Danilov e unul dintre cei mai solitari poeţi optzecişti.             Pînă în prezent, cînd Nichita Danilov „trage o linie roşie” şi îşi re-editează aproape toate poeziile în antologia Nouă variaţiuni pentru orgă (Editura Polirom, Iaşi, 1999), el a încercat mai multe formule poetice, fără ca vreo una