Nu prea JURnalul mEU, MIHAIL VAKULOVSKI, început pe 24.12.2005, de Crăciun, pe post de porc de tăiat

„Am scris tot atîtea cărţi cîte „probleme" de viaţă am avut”   Mihail Vakulovski: Domnule Traian T. Coşovei, ce-a însemnat pentru dvs. cartea de debut, Ninsoarea electrică , debutul dvs. însemnînd practic şi debutul unei generaţii întregi, generaţia „optzeci” sau, cum aţi numit-o, „a noii sensibilităţi”? TTC: Cel mai bine au spus-o criticii literari care se puteau face auziţi atunci... Erau vremuri confuze, anii ’70 şi toate discursurile care „direcţionau” pînă şi apa Dîmboviţei... Ca studenţi, frecventam cenaclul Junimea al profesorului Crohmalniceanu. Era un cenaclu de proză. Veneau Mircea Nedelciu, Gh Ene, Gheorghe Iova, Ioan Iovan, Constantin Stan, Crăciun, Ioan Flora... Se uitau la noi cu condescendenţă. Profesorul Crohmălniceanu ne-a făcut o surpriză: l-a ivitat pe Ion Caraion la o şedinţă de poezie... citeam eu şi Florin Iaru... Maestrul ne-a ascultat cu un calm compătimitor şi, la final, ne-a spus că ar fi mai bine să scriem proză... că, oricum, ce citisem era mai b

 Postarea de azi a lui Jan Cornelius, în care ne povesteşte cum creşte porcul la balcon, în Jermania, astfel împărtăşindu-le nemţilor tradiţiile româneşti, mi-a amintit de proza asta a lui tata, scrisă înainte de 1989, în URSS, deci:                                             Alexei Vakulovski,  SERBARE CU RITUAL               Ce n-ar vorbi lumea, dar omul e o fiinţă extraordinar de originală. Eu încă n-am întîlnit doi reprezentanţi ai speţei umane înzestraţi cu aceleaşi calităţi. Şi deoarece ne aflăm în prag de nou an, vreau să vă povestesc despre prietenul meu Vsevolod Căpăţină, om erudit şi sociabil. Camaradul Vsevolod face parte din acea rară specie de oameni, care ştiu cu siguranţă că zilele noi aduc bucurii noi. Pregătindu-se de revelion, el a frunzărit cîteva enciclopedii, nişte lucrări solide de-ale folcloriştilor şi, înarmat pînă în dinţi cu înţelepciune, a intrat în casa de cultură. Şi nu s-a îmbrăcat cu costumul său de gală adus de un verişor-marinar tocmai din Veneţia,

„Măștile lui Brejnev” de Nicolae Spătaru (Editura Paralela 45, 2020) e o poveste umoristic-existenţială metonimică despre prăbuşirea URSS. Ocheanul este în mîinile lui Marcu Filipescu, secretarul sovietului sătesc din Sinihău, care imediat după moartea lui Brejnev simte că imperialismul nu poate să piardă ocazia să nu declanşeze războiul împotriva URSS, aşa că cere de la centru măşti antigaz pentru fiecare locuitor al satului de care are el grijă. Măştile vin cu întîrziere (fireşte), aşa că între timp au mai murit săteni, iar Filipescu se oferă să păstreze pe măştile care au rămas la el acasă. În scurt timp descoperă că lumea e condusă de măştile care la început îi fură mîncarea, apoi atentează la cele mai frumoase fete şi femei din sat (care nasc… măşti), apoi e împins să demisioneze şi convins să intre în rîndurile lor, aflînd că urmaşii lui Brejnev sunt măşti evoluate care mor foarte repede, precum preşedinţii URSS dintre Brejnev şi Gorbaciov – şi el, la rîndul lui, o mască. Cartea