Nu prea JURnalul mEU, MIHAIL VAKULOVSKI, început pe 24.12.2005, de Crăciun, pe post de porc de tăiat

  Neagu Djuvara este unul din puţinii oameni care se confundă cu istoria României, cu istoria în general. Fiind istoric hedonist, cărţile sale sînt şi vor fi utile şi populare pentru generaţii şi generaţii de românaşi (şi nu numai), Neagu Djuvara ştiind să combine perfect frumosul cu adevărul, plăcutul cu necesarul, istoria cu literatura… Cea mai recentă carte publicată de Neagu Djuvara este un volum care ar fi trebuit să apară… după moartea autorului, cum aflăm şi din nota editurii, dar şi de la autor, cartea fiind lansată la tîrgul de carte Gaudeamus.  „Amintiri şi poveşti mai deocheate” este o carte deosebită, frumos ilustrată de Andrei Gamarţ, o carte care se citeşte cu multă plăcere, de aceea ai impresia că se termină cam brusc şi mult prea repede (sperăm să apară repede şi ediţia a III-a (şi tot aşa) – de fiecare dată „adăugită”!). „Amintiri şi poveşti mai deocheate” are cinci povestiri (primele patru au fost scrise pentru „Plai cu boi”): „La Mamaia sat în 1922”, „Cum m-a învăţat

„Leagănul respiraţiei” de Herta Muller este un roman inspirat de un eveniment istoric în care a fost implicată şi mama autoarei – deportarea minorităţii germane din România în lagărele de muncă din URSS, la sfîrşitul celui de-al II-lea Război Mondial („Nici unul dintre noi nu participase la război, dar, fiind germani, ruşii ne considerau vinovaţi pentru crimele lui Hitler”). Pentru scrierea acestui roman, publicat cu cîteva luni înainte de cucerirea Premiului Nobel pentru literatură, Herta Muller s-a documentat intens, cea mai serioasă şi utilă sursă fiind poetul Oscar Pastior, care e, de fapt, naratorul cărţii - Leopold Auberg, al cărui nume îl aflăm abia la pagina 39, în „O societate interlopă”, cînd e vorba de alt personaj din oraşul în care s-a născut – Sibiu. La 17 ani, cînd a fost deportat, nu avea prea multe lucruri. „Tot ce-i al meu port asupra mea”, aşa începe „Leagănul respiraţiei”. Povestea debutează pe 15 ianuarie 1945, cînd naratorul e ridicat din casa părintească, pentru

  „Frica de umbra mea” e o carte autobiografică, hiperrealistă, roman existenţialist în care Cezar Paul-Bădescu alege să-şi închidă fricile între două coperte – probabil un gest terapeutic, nu doar literar. De la frica de sine („de umbra mea”), exact ca-n „Luminița, mon amour” (unde e un capitol care se numeşte „Frica de frică”, temă la care se întoarce şi aici, în „Devorări”), cînd el e cel mai mare duşman al său, frica de moarte – a bunicilor (unul, erou de război, o lasă pe soţie să se descurce singură cu trei fete, într-o societate duşmănoasă, „în lumea bărbaţilor”;celălalt, veteran şi el, ucis de un cancer pulmonar, după ce o face pe soţie să se sinucidă), a prietenilor (despre ultimele zile ale poetului Cristian Popescu, schizofrenia şi nebunia mistică în care căzuse, crezîndu-se Isus, nesomnul şi moartea, la numai 36 de ani), a presei (Şoc şi groază…”), pînă la frica de a (nu) fi părinte şi frica de moartea copiilor – asta cu adevărat îngrozitoare („Aceasta este teama surdă, de