Nu prea JURnalul mEU, MIHAIL VAKULOVSKI, început pe 24.12.2005, de Crăciun, pe post de porc de tăiat

    „Toată ziua erau pe drum, drumul lung, negru, se opreau după-masa ca să-mbuce cîte ceva din proviziile împuţinate. Băiatul îşi scotea camionul din rucsac şi, cu un băţ, desena drumuri în cenuşă”.     Pentru mine „Drumul” de Cormac McCarthy e o surpriză la fel de mare precum „Tot ce este” de James Salter, un roman la fel de intens precum „Sălbaticul” de Guillermo Arriaga. Deşi ascultasem audiobook-ul, lectura a fost o adevărată revelaţie, chiar dacă ştiam deja subiectul – asta datorită stilului curgător şi intensităţii maxime în care McCarthy îşi ţine personajele şi cititorul. Cartea începe într-o noapte foarte geroasă şi mai întunecată decît întunericul, „întunericul fără nume”, o iarnă atomică în care un bărbat se trezeşte şi are grijă să nu-l deranjeze pe fiul său, băiatul fiind „chezăşia lui. Îşi spuse: Dacă el nu este cuvîntul Domnului, atunci Domnul nicicînd n-a cuvîntat”. Sînt pe drumuri zi de zi, de ani întregi, mereu cu pistolul la brîu şi...

  „Călătorie într-un picior” e prima carte scrisă și publicată de Herta Müller după ce-a emigrat din România comunistă în Germania. În germană a apărut în 1989, iar în română, la Humanitas Fiction – abia în 2010, în traducerea Corinei Bernic. Irene, personajul principal al romanului, emigrează la 35 de ani din „cealaltă țară”, a dictatorului, într-o țară absurdă („Irene stătea în sala de așteptare a căminului pentru repatriați. Avea numărul de ordine 501, deși în afara ei nu mai era nimeni acolo”). Nu spune niciodată în carte că „cealaltă țară” e România, astfel recunoscîndu-se în roman toți oamenii care au emigrat din Estul în Vestul Europei. Deși a fost alegerea ei să schimbe țările, o chinuie dorul de țara în care s-a născut, apoi nu îi este deloc ușor să se obișnuiască cu noua țară („Irene se gîndea deseori la cealaltă țară”; „În acea noapte Irene căzu din pat. Nu din cauza viselor. Ci a celeilalte țări, la care patul Irenei era lipit de peretele lung al camerei. Aici patul...

    „Cît de adaptabilă e firea umană totuşi!”               După ce s-a afirmat ca unul din cei mai buni poeţi ai generaţiei sale, iată că Iulian Fruntaşu debutează şi ca prozator, cu un excelent volum de proză scurtă, „Uneori trebuie să fii prost ca să fii deștept” (Ed. Arc, Chişinău, 2022). O carte 18+ de-adevăratelea, nu doar din cauza limbajului (slobod, fireşte), ci şi a subiectelor, a lipsei totale de limite, a cinismului dus la rang de artă, a ironiei şi a frumuseţii cu care se spun lucruri oribile despre om şi omenire. În prozele scurte ale lui Iulian Fruntaşu naratori sunt personajele, nu scriitorul Iulian Fruntaşu, fost diplomat, director de orfelinat, manager de programe al Fundaţiei Soros, funcţionar internaţional, profesor, autor şi moderator de emisiuni TV etc. Şi toate personajele lui Fruntaşu se află într-un moment crucial, la limită sau peste limită, în situaţii importante, tensionate, com...

„Cortina de fier” de Vesna Goldsworthy (scriitoare de origine sîrbă, stabilită la Londra) e exact ceea ce spune subtitlul romanului – „o poveste de dragoste”. O poveste de dragoste dinainte de 1989 dintre o fată din Estul Europei (nu se menționează țara, fiindcă „toate țările comuniste trebuiau să fie la fel. În definitiv, socialismul era științific, un experiment repetabil”) și un băiat din Vest (Londra), deci interzisă, inimaginabilă şi aproape imposibilă. Fata, Milena, este „fiica lui tata”, un comunist vechi şi înfocat, al doilea om în stat, vicepreședintele țării. Băiatul este un poet irlandez care locuiește la Londra (Jason). Milena este o rebelă de mică, care respinge categoric realitatea în care se trezește, chiar dacă uneori e conştientă că totul e în zadar şi că libertatea ei e mai mult imaginară decît reală („Mă duceam la ceremonia de premiere de la sfîrșitul anului numai pentru că știam că absența mi-ar fi fost observată mult mai tare decît prezența. Nu voiam să duc chi...

„Cititorul din peșteră” e un roman scris de Rui Zink, născut la Lisabona, și începe cu „Călătoria”, iar eu mi-am început călătoria spre Lisabona citindu-l în aer, cum zicea Andrei Gheorghe, sînt în aer cu C ititorul din peșteră ( Humanitas Fiction, traducere de Micaela Ghițescu ) ! Părinții fiind ocupați exclusiv cu divorțul, copilul-protagonist devine membru al unei mici bande de găinari, care furau mărunțișuri în piața din zona cheilor („Toată lumea fură ceva de la cineva: bani, idei, muncă, timp, răbdare, viață chiar. Numai sufletul nu se fură, pentru că el poate fi doar cumpărat (sau, mai bine zis, vîndut ) de către însuși stăpînul său, ceea ce de altfel mulți dintre noi fac cu destulă plăcere și, aș spune eu, la un preț suficient de modic”). O dată, cînd soldații regelui vin să prindă hoții din piață, băiatul se ascunde pe un vapor, care se dovedește a fi corabia nebunilor, echipaj care îl caută, în secret, pe Anibal Lector, o vietate îngrozitoare care are viciul cititului. Băia...

Fernando Pessoa este unul din cei mai cunoscuţi poeţi ai secolului XX, dar portughezul a mai scris şi proză, eseuri şi dramaturgie. Spre bucuria cititorilor români, poetul şi traducătorul Dinu Flămând îngrijeşte la Editura Humanitas Fiction o serie de autor Fernando Pessoa, aşa că după ce a tradus şi publicat cîteva volume splendide de poezie şi proză, acum i-a venit rîndul şi dramaturgiei, adunată în antologia „Marinarul și alte ficțiuni”. Volumul cuprinde o prefaţă foarte consistentă a traducătorului, 13 drame statice, un text teoretic despre dramele statice şi cîteva fragmente de scenarii cinematografice. Precum mulţi alţi poeţi foarte buni, Fernando Pessoa e un teoretician desăvîrşit, care-şi scrie textele după un program, o teorie, o logică. Pentru el, teatrul static e „cel a cărui intrigă dramatică nu o constituie acţiunea – adică un teatru în care marionetele nu doar că nu acţionează, fiindcă nici nu se mişcă şi nici nu vorbesc despre ceva care implică mişcare, dar ...