Nu prea JURnalul mEU, MIHAIL VAKULOVSKI, început pe 24.12.2005, de Crăciun, pe post de porc de tăiat

             În fiecare an de ziua mamei (și a mea) ne adunăm acasă și de fiecare dată mai vizităm cîte ceva în drum sau prin zonă. De data asta am intrat pe la Casa Muzeu Alexei Mateevici, unde s-a născut (Căinari, lîngă Căușeni), iar la întoarcere – la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Căuşeni, proaspăt renovată, un obiectiv unic, extraordinar, care pune orașul Căușeni pe harta turistică a țării la fel de convingător precum cramele de vinuri deja celebre – Purcari, pe lîngă care am trecut chiar și acum, că-i satul vecin al părinților, sau Cricova, crame pe care le-am vizitat de mai multe ori (altele, cum ar fi Mileștii Mici, de exemplu, își așteaptă rîndul...). Deși era deja seara tîrziu, casa unde s-a născut și a copilărit poetul Alexei Mateevici (1888–1917) avea portița deschisă. Am intrat să-i fac cîteva fotografii și am fost tare impresionat că totul e foarte bine păstrat și îngrijit, în curte sînt multe flori, o troiță, o statuie a lui Ma...

    Așa cum Simone de Beauvoir are grijă de mama sa înainte să moară și descrie toată perioada aceea într-un roman autobiografic, „O moarte foarte ușoară” (Humanitas Fiction), și Philip Roth face exact același lucru în „Patrimoniu. O poveste adevărată” (Polirom, trad.: Bogdan-Alexandru Stănescu), doar că părintele care-i moare în brațe e tatăl. La fel ca Simone de Beauvoir, și Philip Roth folosește numele adevărate în roman, tatăl e Herman Roth, fiul e Philip Roth și tot așa, toți oamenii din jurul lui Herman Roth își păstrează numele și-n romanul lui Philip Roth. Pînă la optzeci şi şase de ani Herman Roth a fost un exemplu de vigoare și sănătate și chiar cînd i-a picat jumătate de față era într-o călătorie cu o vecină pe care a agățat-o după moartea soției (și nu era nici pe departe o cucerire unică). Moșul este plin de viață și nu și-a pierdut nici umorul, moștenit și de fiul scriitor, de altfel. De exemplu, cînd un puști de culoare, înarmat, încearcă să-l tragă în bosch...

  „amintirea plăcerii e mai rezistentă decît / orice plăcere”; „am ajuns repede la concluzia că asta e lumea, că nu-i nimic complicat în lipsa ei de sens”.             Multă lume are impresia că Dan Coman a tot publicat poezie, pentru că, no, Poezia e la Bistrița, e mereu prezent în revistele literare și la festivalurile de poezie, i-a apărut și antologia de la Editura Cartier, „Alesul”, dar „Lipsa de greutate a lumii” (Charmides, 2025) vine după „Insectarul Coman”, publicată în 2017, adică exact acum... opt ani! Iar mie-mi plac foarte mult poeții care nu screm un volum pe an și nu-și publică maculatoarele, ci-și lucrează manuscrisele ca lumea, pe îndelete, le cizelează, le dau greutate și nu se grăbesc cu publicatul ca fetele mari cu măritatul. (Apropo de grabă, eu mă grăbesc acum să vă recomand cartea asta foarte pe gustul meu, dar nu e suficientă o singură lectură a cărții „Lipsa de greutate a lumii”; eu, după ce a...

    „Toată ziua erau pe drum, drumul lung, negru, se opreau după-masa ca să-mbuce cîte ceva din proviziile împuţinate. Băiatul îşi scotea camionul din rucsac şi, cu un băţ, desena drumuri în cenuşă”.     Pentru mine „Drumul” de Cormac McCarthy e o surpriză la fel de mare precum „Tot ce este” de James Salter, un roman la fel de intens precum „Sălbaticul” de Guillermo Arriaga. Deşi ascultasem audiobook-ul, lectura a fost o adevărată revelaţie, chiar dacă ştiam deja subiectul – asta datorită stilului curgător şi intensităţii maxime în care McCarthy îşi ţine personajele şi cititorul. Cartea începe într-o noapte foarte geroasă şi mai întunecată decît întunericul, „întunericul fără nume”, o iarnă atomică în care un bărbat se trezeşte şi are grijă să nu-l deranjeze pe fiul său, băiatul fiind „chezăşia lui. Îşi spuse: Dacă el nu este cuvîntul Domnului, atunci Domnul nicicînd n-a cuvîntat”. Sînt pe drumuri zi de zi, de ani întregi, mereu cu pistolul la brîu şi...

  „Călătorie într-un picior” e prima carte scrisă și publicată de Herta Müller după ce-a emigrat din România comunistă în Germania. În germană a apărut în 1989, iar în română, la Humanitas Fiction – abia în 2010, în traducerea Corinei Bernic. Irene, personajul principal al romanului, emigrează la 35 de ani din „cealaltă țară”, a dictatorului, într-o țară absurdă („Irene stătea în sala de așteptare a căminului pentru repatriați. Avea numărul de ordine 501, deși în afara ei nu mai era nimeni acolo”). Nu spune niciodată în carte că „cealaltă țară” e România, astfel recunoscîndu-se în roman toți oamenii care au emigrat din Estul în Vestul Europei. Deși a fost alegerea ei să schimbe țările, o chinuie dorul de țara în care s-a născut, apoi nu îi este deloc ușor să se obișnuiască cu noua țară („Irene se gîndea deseori la cealaltă țară”; „În acea noapte Irene căzu din pat. Nu din cauza viselor. Ci a celeilalte țări, la care patul Irenei era lipit de peretele lung al camerei. Aici patul...

    „Cît de adaptabilă e firea umană totuşi!”               După ce s-a afirmat ca unul din cei mai buni poeţi ai generaţiei sale, iată că Iulian Fruntaşu debutează şi ca prozator, cu un excelent volum de proză scurtă, „Uneori trebuie să fii prost ca să fii deștept” (Ed. Arc, Chişinău, 2022). O carte 18+ de-adevăratelea, nu doar din cauza limbajului (slobod, fireşte), ci şi a subiectelor, a lipsei totale de limite, a cinismului dus la rang de artă, a ironiei şi a frumuseţii cu care se spun lucruri oribile despre om şi omenire. În prozele scurte ale lui Iulian Fruntaşu naratori sunt personajele, nu scriitorul Iulian Fruntaşu, fost diplomat, director de orfelinat, manager de programe al Fundaţiei Soros, funcţionar internaţional, profesor, autor şi moderator de emisiuni TV etc. Şi toate personajele lui Fruntaşu se află într-un moment crucial, la limită sau peste limită, în situaţii importante, tensionate, com...