Nu prea JURnalul mEU, MIHAIL VAKULOVSKI, început pe 24.12.2005, de Crăciun, pe post de porc de tăiat

  (Foto: Mihai & Ion Barbu) Poem   Ceilalţi scriu încă. Iar tu ai şi terminat.     Lecţie   Mai întîi de toate am învăţat să mă dau la o parte, să las locul gol, să fac loc lucrului. Lucrul este locul meu, gol. Locul părăsit de mine, îmbrăţişat, din care am reuşit să mă smulg (temporar, căci cine îşi poate părăsi cu adevărat locul, tot ce poate avea?). Mă dau la o parte şi mă gîndesc la locul meu, gol. Privesc în gol, în golul meu, făcut de mine. Gol, ca adjectiv, e tot locul. Golul, ca substantiv, e locul lăsat acum de mine, locul în care eu nu mai sînt. Golul este creaţia mea. Tot ce pot, pe lume, face.     „Cal singur pe autostradă” Lui Bedros Horasangian   Un om singur se gîndeşte la alt om singur. Ce propoziţie teribilă, aici, în susul paginii, de unde totul va curge, la capătul unui coridor lung care duce afară. E cu spatele sau cu faţa? Intră sau iese? La capătul unui coridor lung care aduce la mine. Un om singur se gîndeşte la alt om singur

  Interviu imaginar cu Cristian POPESCU, realizat de Mihail Vakulovski   Domnule Cristian POPESCU, vă găsesc destul de vesel. Cum vă simţiţi? Ca şi cum textul certificatului de deces al lui tata, cel mai bun poem al meu, ar fi pus pe o melodie de muzică uşoară cu ritm îndrăcit şi soră-mea ar dansa foarte bine.   Văd că vă întristaţi… Ca şi cum pe lozul cîştigător pentru care ai dat 10 lei ca să-l tragi ar scrie cînd îl filezi: „Anul decesului 1987, locul: oraşul Bucureşti”.   Vă asigur, nu e despre dvs.… Mai bine povestiţi-ne despre începuturile poetice… Primele încercări literare ale poetului Popescu datează de la frageda vîrstă de 7 ani. Le scrijelea cu un cuţitaş pe uşa veceului din casa părintească.   Cum au primit acest început artistic apropiaţii? Taică-miu, care era ofiţer, chiar m-a băgat în seamă, chiar m-a luat în serios şi a ţipat: „Ce, mă, eşti nebun? Tu nu ştii că Eminescu a murit de sifilis?!”   Am înţeles că semănaţi mai mult cu tatăl dvs. …

                            Despre tata şi noi                                                                                     poem dedicat infarctului ce                                                                                   a avut loc în noaptea de 11 spre                                                                                   12 octombrie 1975   Mama îşi întinde rugina pe buze şi mişcă lin evantaiul ca să împrăştie lumina de lună prin cameră, ca să-şi aducă aminte mai bine. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc cît mai tare de pereţi ca să sune ca un clopot.   În fiecare seară mama  ne povesteşte cît de straşnic sînt aliniate crucile în cimitirul militar şi cum stă crucea ta în fruntea rîndurilor că doar e cruce de colonel. Şi ne spune că tu le-ai ordonat soldaţilor culcat şi toţi, bine- înţeles, te-au ascultat.   Am auzit c-o să-ţi dea voie în vacanţa de iarnă şi tu o să-ţi înhami două-trei