La mulţi ani, FLORIN IARU

(Foto: Cosmin Bumbuţ)

O mică antologie de poezie scrisă de Florin IARU, făcută pentru trilogia 80-istă "Portret de grup cu generaţia optzeci", care e şi teza mea de doctorat. Diseară voi publica şi interviul. Lectură plăcută! 

Aer cu diamante

Ea era atît de frumoasă

încît vechiul pensionar

se porni să roadă tapiţeria

scaunului pe care ea a stat.

În iarna curată, fără zăpadă

maşina uscată încercă s-o ardă.

Dar ea de mult coborîse cînd s-a auzit

înghiţitura.

Şoferii mestecaţi

au plîns pe volanul păpat

căci ea nu putea fi ajunsă.

În schimb era atît de frumoasă

încît şi cîinii haleau

asfaltul de sub tălpile ei.

Atunci portarul îşi înghiţi decoraţiile

cînd ea intră în casa fără nume

iar mecanicul sparse în dinţi

cheia franceză şi cablul

ascensorului ce-o purtă

la ultimul etaj.

Paraliticul cu bene-merenti

începu să clefăie clanţa inutilă

şi broasca goală

prin care nu putea curge

un cărucior de lux.

Ei cu toţii mîncară

piciorul mansardei

ei cu toţii mîncară ţiglă

cînd ea urcă fîlfîind pe acoperiş

cînd ea nu putea fi ajunsă.

Meteorologul de pe muntele Golgota

roase timpul probabil

iar ultimul Om în Cosmos

îşi devoră capsula

cînd ea depăşi sistemul terestru

– Ce-ai să faci de-acuma în cer? –

au întrebat-o

cu gurile şiroind de regrete.

Dar ea era atît de frumoasă

încît a fost la fel de frumoasă

şi-n continuare.

Iar ei nu găsiră în toată

lumea largă

destule măsele

destule gîtlejuri

în care să spargă

să macine să îndese

distanţa care creştea mereu

şi restul cuvintelor pînă la moarte.

cîntec de trecut strada

Ce grea a fost strada pe care m-am culcat!

Sufletul meu a umplut perne cu pietre

cu şisturi bituminoase –

şi în oase

a curs cu măduvă de lătrat.

Ce greu era semaforul de treceri pe roşu

în chinuri năştea el culoarea verde!

Ce aglomeraţie pe zebră

                        pe rinocerul ce-a refuzat

                                   plimbarea duminicală

                        pe acuzatul

                                   cu mîinile electrocutate în poală

            şi o femeie care ieşea şuierînd

                                   din amintirile tale

                        ca x y din algebră

ca publicul evacuat din sală.

Ce grea era strada, mamă, pe care m-am culcat!

Ce trist trombonistul

            care lega trotuare

cu arpegii sfîşietoare

            do-mi do-re-mi fa-fa-fa

Maşinile grele – ce multe se adunaseră

            şi ce discret – mă călcau

                                                           triburi barbare

                                               avînd de păscut

                                   de luat femei

                        de hrănit o Asie mare

            cît un început de iluminare

Ce greu era episodul care cădea din televizor

ca o halteră mondială pe un particular picior

Mi-aş fi aşternut pămînt de-aş fi crezut în stele –

aş fi dormit străzi şi bulevarde de-a rîndul

pentru că

            domnilor, da,

                        eu am făcut sfertul de secol

în oraşe fără părere de rău.

Ce greu era corpul tău

                        în mişcare

            prin

                        dragostea mea

                                   copilul meu

                        Strig

                        din nou după tine

cu toată singurătatea de care sînt în stare.

Jocuri prea multe jocuri

Zile de-a rîndul am trecut pe bicicletă

Nopţi foarte scurte mi-am făcut din tine

punte şi dunetă.

Am jucat popice cu tartorul popicarilor şi l-am ras

– Eşti mare, tinere – şi m-a bătut pe spinare

ca pe o balenă decolorată de soare

Am urcat unsprezece etaje mai iute ca ascensorul

Am sărit de pe balcon şi m-am prins în braţe:

– Ce faci prostule? mi-am zis

Am scris cărţi nesfîrşite

despre adaptarea la mediu

despre kilometrajul tandru între pat şi televizor

şi am fost singur pe mii de pagini.

Am fost şi plictisit

            zile de-a rîndul

                        bruna bicicletă a stat răsuflată

            întoarsă pe burtă, fără-ntrebări

la marile răspunsuri de la o vîrstă cochetă

Am fost şi enervat nopţi lungi

            şi ţi-am plîns pe ţîţe

                        între braţele sufocante

            pentru nimic în plus

la sentimentul meu de tine

Am furat

            popicele popicarilor

n-am luat

            nici un bilet pe tramvaie

am fugit cu apa-nsetaţilor

            şi am făcut baie.

Dar ce n-am făcut, Maria, ce n-am făcut!

M-am răsturnat – cuprins de o grozavă lingoare –

pe scut, în faţa oglinzii în care te fardai.

Mi-am tăiat un picior un nas şi-o ureche

am fost duminica în Cişmigiu

cu soldaţii subretele

i-am cumpărat bretele lu’ Iordache cel şchiop

i-am dăruit panglicuţe Agripinei

am învăţat lîngă plutoanele de percuţie din top

conga fox-trot bee-bop.

Am fost şi demodat

            cu pielea mea glasspapier tandru

            pe luciul tău de chiparos şi palisandru.

Am zis-o bine, bre,

            am fost, nu-i aşa?

                        şi voi fi hi hi hi...

– Prea multe jocuri, iubito, acum în plină zi –

                        aş vrea

să plîng ceva, să-mi fie foame de pămînt

                        deschid numai

mutra găurită cu dinţii şi cînt:

– Bibilică

                        Tribilică

Bismark

                        Trismark

     Bine-ai venit, naşule

                  da

             trine-ai venit!

High fidelity

Ne vom iubi ne vom iubi

în tristul high fidelity

tu vei pleca eu voi trăi

urlînd în high fidelity

ce puşcă grea ce haine gri

Apoi în high fidelity

iluzii verbe zeci de mii

istorii high fidelity

şi vast ne va măcelări

copilul high fidelity

Şi tra la la şi tra la li

STEREOSCOPIE sau 143 DE CUVINTE

Atunci te-am văzut din două părţi deodată

(universul se zgîia în oglindă).

Din stînga te mai iubeam, din dreapta te mai iubisem

şi eram nefericit de două ori odată

ca un parc de maşini.

Inima mea începu în demenţa ei tulburată

să mărşăluiască şuruburi şi scame

cu care să te cucerească

din două părţi deodată.

Ochiul tău stîng lumină verde

dreptul era roşu de sînge

şi stai şi treci laolaltă

ca o arteră aglomerată.

„Iubeşte-mă” te-am văzut şi

„ne vom iubi nebuneşte“ şi

„ne-am iubit cîineşte“ şi

goală

şi îmbrăcată.

Întunecarea căzu din două părţi

peste viziunea aceea şi belă şi florelinte

cînd încercam să văd cu un singur ochi

ceea ce nu-nţelegea nici-o singură minte.

Iar eu?

            Agitat foarte

în senzaţia aceea ratată

voiam numai să ies la liman

şi nu să spun toate astea în

            143 de cuvinte.

La cea mai înaltă ficţiune

Îmi ghiorăia un rîs prin maţe

cînd aproape m-am convins că visam la tine.

Înghesuisem morţii în primele rînduri pentru a sugera ceva

                                                                                  viu

Întorsesem proştii cu faţa la perete pentru a ilustra un

                                                                       masacru.

Intrasem în groapa cu lei pentru a filma o sfîşiere.

Băgasem un miliard de volţi în YO3KPA pentru a chema o

                                                                       comunicare.

Şampania spumega în pahare.

Patul era gata. Masa era întinsă.

Libidoul exact ca un cronometru te aştepta

să potoleşti Fabrica de Absolut din inima mea.

Gata de debarcare

mă gîndeam la tine.

                                   Îmi ghiorăia

un afurisit de rîs prin maţe, o poftă de comedii la cină.

O faţă de masă îmi surîdea drapată, lăsată

ca un sîn pe mobilă...

                                   Alergam

sfîşietor de frumos sub o piele străină

închipuind

            un peisaj după bătălie (după un bairam

de sensuri pictate cu sînge pe geam):

Două farfurii.

Două căni

O solniţă cu măciulie albastră.

Un castron cu un fragment de tomată.

Un ceas de plastic pe un fiord de pîine.

O scrumieră între cuţite.

(scobitori uzate lîngă furculiţe)

O rîşniţă de piper într-o căniţă.

O altă scrumieră de fier lîngă un paner.

Pe un cerc incert de iută – un dop de plută

în gîtul unei sticle nepline, pe o masă

cu firimituri în bucătăria insomniei...

            Unde consecinţele se trag de păr

            unde vasele nespălate anunţă noi peisaje după

            bătălie:

            O cutie într-o altă cutie, într-o mare cutie lîngă

            o mare cutie cu altă cutie în care şade

o cutie mică

                        din care cineva tuşeşte încurcat

                                               se frămîntă

                                               asudă

                        acum iese la fereastră

                                               mă vede asudînd

                                               îmi strigă:

– Doar nu scrii şi asta! Doar nu scrii numai asta!

Zumzăia aparatul. Devizul creştea pătratic.

Cal e-2 înşfacă la f-4.

Pierdeam totul, greşeam capital, nu mai veneai,

nu mai luam mutarea înapoi.

Cu cît eram mai exact eram mai greşit

ducînd trenă de nuntă miresei de vid.

Se năştea o şaibă dorind

să ne strîngă dintre cuvinte,

se năştea un nebun care oferea altui nebun

o certitudine căzătoare, cu coadă,

o eclipsă de formă confortabilă

un cozonac imaginar

                        ca un peisaj după bătălie

(copt într-o senzaţie moale)

Înălţau munţi de clătite gospodinele năucite

pierdutu-şi-au simţul domestic invadat de morburi

şi-acum sar tăvălite în unt

bat cu ciocane de aspic cuie în smîntînă

şi ascund, trăgînd după ele

uşi abdominale, abominabile saltele de carne

între bărbaţi, copii şi muntele monstruos de clătite –

falus cantitativ îndreptat spre o nouă calitate.

Bat ouă nestemate gospodinele de carate

pe taburete de gumă, pe tobogane de vată –

producţie dementă

glandă glorios dereglată

felie pufoasă peste pufoasă felie

pînă în cerul de unde – frustă

                                   cade dulceaţa.

Au, honey,

(descrise-n tine toate astea)

pe marginea unei erori senzuale

singurătatea m-a mustrat cu orbitele goale...

Şi două monede dantelate-am fi fost

pe plicul unor sentimente fierbinţi.

Şi montaţi de o mînă abilă am fi fost

în traiectoria unei guri

valuri spumegate de dinţi

dacă un atom sforăit n-ar fi visat-o de bine pe mama

dacă tatăl meu nu şi-ar fi dat seama

cît de aşteptat de tine sînt

            cu un punct fix

            cu o poveste de dragoste mai secretă

            decît evadarea funebră a unui proton

din vocalizele ce legalizează afon

pasiunea unui suicid la ruletă.

Dulceaţo, ce fel de sentiment să fie acesta

în secolul anexat sistemelor sociale?

În următorul peisaj după bătălie

clopoţesc argumentele sexuale:

– Vii, doctore? din podul palmei sale

mă bate cu aripa în umăr.

... Mă trezesc greu, îmi trag pantofii,

mă spăl atent, clăbucindu-mă orbeşte

în oglinda veche. Intru în sală.

Sora îşi muşcă buzele cu nervozitate

şi-mi întinde scalpul scalpelul...

– Bisturiu! cer urlînd.

                                   Ea plînge contrariată

îşi desface un nasture lucios...

Deschid cu un largo tăios pacientul

tranşez grabnic sub stern.

                        Ea se dezbracă

gemînd alunecîndă şi caldă pe mese.

Operaţia decurge pe inimă, adînc –

ea confundă sunetele, bisturiele...

Totul ia sfîrşit lîngă răposat

într-o straşnică luptă cu frişcă...

            – Vii, doctore? şi repetă lîngă pat

            bătaia de aripă cu penajul sticlos.

            ...Mă trezesc greu, îmi trag pantofii...

Dar (tu) se putea să rezişti

cu nasturii tăi cei trişti

desfăcători durerii, părerii

că visele aduc dame bărbaţilor.

Dar (tu) se putea să rezişti

cu urechi avîntate printre atomii corişti

protestînd împotriva partiturii ce-i duce chiar azi

din molecula lichidă în molecula de gaz.

Dar se putea să fii conştientă de mine

tu, realitate, tu, înaltă ficţiune,

ochi renegat într-un triunghi holbat spre lume!

(10 octombrie 1981)

peisaj după bătălie

Se bucurau oameni cinstiţi, cu feţe lucioase

de febra satisfacţiei ce le intrase în case!

Exprimau bucurie: tovarăşul inginer, maistrul Achim,

iar profesorul emerit zicea-n româneşte: Exprim

aceleaşi sentimente care şi noi sîntem oneşti dar muncim!

Între punctul ochit şi punctul lovit al trăgătorului

se zărea ochiul clar, înarmat al boborului

care în sfîrşit înţelegea, lua atitudine vie

proferînd cuvinte de care se temea virginala hîrtie.

Şmecherul, tragicul mîine îşi lua faţa în palme

să-i vedem nasul, gurile, beregăţile calme

cînd, pe ecran, înghiţitul îi ducea în burtă

creiere de cretini cetăţeni şi posteritatea jubila

iar lucrul bine făcut ieşea, pe la cinci,

într-o caleaşcă de muşama.

Mă retrag decent într-un sandviş cu sentiment.

Ies la rampă şi recit (vibrato, cu patos):

„Tu nu eşti nicăieri lîngă mine, goală şi plînsă,

reală ca un robinet rebutat, ca un sfert

de pîine morfolit pe sub mese – unde mă cert

cu spartul petrecerii de ce stinge lumina. Însă

îmi apuc burta cu mîinile şi mîinile mele sughiţă de rîs

electrocutate prin influenţa maţelor savante.

Îmi încercuiesc proopria imagine cu indigouri boante

şi dau pe limba română cu limba-mi de sacîz“.

– Hai, eu o să-mi tatuez pe pieptul mic nişte baschet-

boliste, iar tu, pe resorturile tale gingaşe vei zgîria

            Ţuţu, te ador

            în acceleratul 724

greoi peisaj după bătălie:

O trompetă ruginea în pieptul unei femei de la ţară.

Bărbatul acesteia, cu o nostimă măsură, aruncă gesturi

gelatinoase pe jos, pe banchetă, pe fereastră.

Pulovărul verde îmi intră în ochiul albastru

Dresul albastru îmi intră în ochiul gri

Un cap bulversat de Jamaică alunecă moale-ntre uşi.

Mai categoric decît erupţia de lapte a unui dinte

Jamaică, Gulie şi Trompetă refuză ce-a fost de ei înainte.

Degete gri îmi intră în ochiul negru.

Ochiul negru mă albeşte la înecatul de zi:

– De ce nu te mai închei la pantaloni, iubite?

Sau încă pretinzi că scrii poezii?!

            Aşa!

Să lovim pe poetul cel plin de sine!

Să batem străzile cu întoarcerea tatei din război!

Să ne naştem la zece ani după bătălie

(cînd nu mai e nimic de făcut

şi gura cere doar hohote de mîncare)!

Să dormim la perete strigînd curajos

unui vis exterminator: Accept, colonele,

nedreptatea cu ochii deschişi! Vive la France!

Să curtăm pe duduia Pandora –

                                                           să-i stîlcim nasul

                                                           cu brutalitate!

                                              Să învineţim mutra căţelei!

                                      Să-i spargem cutia din care

                                vom culege cu oasele albe şi elegante

                          numai memorii fondate!

                      Şi nici un poem nu va mai fi curat!

                 Şi nici o disperare nu va mai fi adîncă!

            (peisaje umplînd realitatea de gînduri)

Pune un Alba-Menaj acolo – pe masă!

Iluminează-l corect

                                   cheamă vecinii

                                                           miroase-l

                                   cu o mie de nări!

Alege un ceas potrivit şi atunci

dintre crătiţi, cuţite, pahară

pachetul de Alba va spune concret şi concis

ce se întîmplă afară.

Cuţitul va rîde, orbit de miresme.

Capacul de bere visînd damigene

cu un ecou baritonal va deplînge

omeneasca ta îndepărtare de realitate.

Apropie-te corect de femei, de fermoare,

de laţul

            traiectorie înnodată-n tavan,

de căderea pămîntului sub picioare.

Cu cît îţi zbaţi picioarele mai dezordonat şi mai rar

cu atît te vătuieşti mai iubit de molatecul insectar.

Ah, te-am descris din toate părţile din toate cărţile

şi tu mă tai cu cheia de conserve.

Astfel înnebuneşte artificiul fără să se observe,

lucrurile se umplu de cucuie lovite de plecarea ta,

fii fără grijă,

vocea cu lentilă-n cuvinte

va filma, va filma

căutînd cele mai favorabile unghiuri

desfăşînd planurile strategic

şi totul se descompune cuminte:

            text-party

            fetişcane crăcite pe etajere lejere

            secvenţe porno despre poziţiile sociale

            rîsete şi erecţii în orice direcţii.

La trei noaptea vînezi efemeride călare pe o pereche de

                                                           buci

(formezi un număr natural dintr-o pereche de cifre tandre)

de ruşine aici limba română se blochează.

Nu-i nimic

            mîine numărul se va prezenta la circ

(cîini arlecîini sau pisici cu arici)

            –Ah! E insuportabil!

            – Săriţi! E nebun!

            – Chiar pentru asta am venit să-ţi spun.

Îmi ghiorăia un rîs prin maţe

Cînd aproape m-am convins că visam la tine.

            – Luaţi un pachet de cărţi, duduie!

Şampania spumega în pahare.

            – Şi dumneavoastră, domnule! Cetăţeni, e pe

                                                           încercate!

            Compatrioţi, puneţi mîna pe cărţi şi tăiaţi!

Patul era gata. Masa era întinsă.

            – Lasă-mă, dragă, nu vezi că explic ceva

                                                           musafirilor?!

            Sînt serios, am calculat şi jocu-i hazliu.

Libidoul exact ca un cronometru te aştepta

să potoleşti Fabrica de Absolut din inima mea.

            – Tăiaţi cu inima uşoară, domnişoară! Doamnă,

            întindeţi cearceaful. Fetelor, goliţi mai iute plăcerea

                                                                       de gînduri!

            Tăiaţi pachetul în rînduri şi scînduri

Gata de debarcare

mă gîndeam la tine.

            – Tăiaţi înainte, spre haos, spre ordinea tulbu

-rătoare!

            Neică, lasă curentul! Frizere, am spus să tai

            cărţile, nu părul! Măcelarule, lasă-mi ciosvîrta         

            în pace!

Ne distram de minune – plictisind întreaga lume –

            şi dumneavoastră tăiaţi oxigenul! Jos mîinile de

            pe robinet!

Alergam sfîşietor de frumos sub o piele străină

închipuind un peisaj după bătălie.

           

            – Lasă-mă, bestie! Pachetul! Cărţile! Roiu!

            Domnişoară, nu mă muşca de gît! Lasă, gîde,

            securea!

            De ce rîde publicul? Am calculat, vreau să văd,

            vreau să ştiu!

            Pentru ce îmi puneţi sacul în cap? Mamă, ăştia

            mă taie cu un gînd auriu!

Un bairam

de sensuri pictate cu sînge pe geam.

Iată. Acum se ridică de jos aiurit

şi gîtul lui priveşte în capul lui.

Iar cînd se îmbrăţişează

poemul cel lung e mai elocvent şi mai viu.

Adio. La Galaţi

Căldură mare tropăită de trupe terestre

Se răsuceau creioane leneşe în ascuţitori clemente

Soarele arunca pisici de sudoare-n ferestre

Zidurile abureau peste creiere lente

Aşteptam să se-ntîmple ceva   Căldura scîrţîită

pompa gaz ilariant în butoiul tristeţii

Rămîneau sălbaticii să tocească versiunea ascuţită

Creşteau urechi şi rapoarte pe toţi pereţii

Da da. Intraţi. Poftim. V-am spus că sînt singur...

ştiţi... pentru mine... femeile... desigur... desigur să ridicăm patul

nici nu mai fac gălăgie de-un an, de cînd am vîndut-o

                                                                       după dulap?

E praful. În dosare? Hîrtie de scris. Chiar o folosesc la

scris poezii. Astea sînt bonuri adeverinţe certificate

de la frigider de la cuier de la călcatul de fier

n-am nici o femeie n-am/credeţi că sub covor

unde parchetul e mai uşor (e din cons) ceva undeva prin

                                                                                  casă

ziceţi că vă miroasă? E din construc/am tăcut am înţeles

sînt sincer vă jur vă dau cuvîn/e o simplă lampă cu abajur...

Ce femeie? Sertarul e gol – unde ce să ascund? Vă

                                                                       ascult

Am înţeles/să trăiţi. Dar, ştiţi, am o sticlă două de bere

dacă... văă... face plăcere...? Am să mă potolesc da da.

Să trăiţi să trăiţi. Vă salut!

M-am aşezat mai liniştit, am scos de la rece hîrtii

cu şurube, cuie şi lanţuri împachetate şi le-am tăiat felii-felii

puţin minereu – după gust, puţină sare, un blacheu

am organizat o gustare feroasă pe gustul meu...

Sughiţul l-am astupat cu un pumn de pămînt...

La desert cuie cu floare de nu-mă-uita...

O adevărată industrie grea în sinea mea –

o producţie netă pe creierul meu de ger –

un procent monstruos în ochiul meu gri-fer.

Sau crezi, iubito, că am vorbit şi acum în flancul stîng?

Hai, vino-mi în braţe să te strîng!

Să mă-nţelegi, don florin (m-a oprit pe scară) care şi eu

am fost tînăr care numa nevastă-mea zice – io am două

                                                                                  fete

aşa-i, don florin, două care io vrusesem băiat – d’aia

                                                                  am luat-o

să facă şi a fost fată, a doua tot fată, ptiu! că mi-ar fi

                                                                    plăcut

şi mie o fufă, un dans, o petrecere cu lăutari – da şi

                                                                       dumneata

cu toate cinci faci baie şi ne inundă, hai lasă –

mi-a spus mie cineva că le-a văzut – zbenguitele-n cadă

prea multe – care şi eu ştiu mă-nţelegi ce e aia!

Ce era să scriu în declaraţie!? Că zicea: vezi-ţi de treabă,

le-am văzut io! Io de ce nu? De ce să ne le...?

Că muierea-i a dracu! Am bani, bani... don florin, o

                                                                       facem?

Le dau şi-o sută dacă mă lasă... Să-ţi facă nevasta fată!

Ce zici? Mai încerc o dată?

A fugit după ea cu toporul pe scară.

Ea, zveltă, fîşneaţă, sprinţară,

s-a refugiat la 23.

El s-a luat de piept cu Andrei.

Au sărit trei vecini să-i despartă. Au venit

corespondenţii voluntari cu un cuvînt potrivit.

Copilul urla

închis între şifonier şi duşumea.

Copila

îşi subţiase degete boante cu pila.

Găina din baie ouase

tocmai cînd sărea sîngele din numitul Tănase

care, şi el, avusese conflict

cu vecinul Cîineru, în lift.

Dar acum s-au desluşit, s-au pupat, diseară-i bairam

cu ocazie la-ncurcătura în care ne găseam.

În autobuz, o gură se plimba pe faţă, gata să-şi ia zborul.

La masă, o altă gură se întindea lungă, lua forma mîncării

(fetele crescute la şcoală curînd au emoţii)

Dezvoltată-n ureche, o gură nouă vindea dedesubturi cu

                                                                       altceva...

Guri strînse cu uşa aspirau părul tău neauzit,

se-nfuriau, goleau pahare, muşcau neveste, copii, sforăiau.

O gură chiar se strecura furtunos pe ţeavă cu cîntece populare.

Ajunsesem de iubirea ta numai cu lele şi tra la la.

Apoi, cînd liniştea arunca dopuri de şampanie

pe tavanul unui timpan

urcam coboram bolboroseam asudam.

Atunci totul era înfloritor şi prezentul mi-era mare

rîdeau cu lacrimi de noi epocile viitoare

se despărţeau de trecut rîzînd – ştergeau arzătoare

gura ta rujată cu tu... cu tub... cu turbare.

Căldura alerga cu o măciucă de chit

după amatorii de cozi şi de rate.

În toate gesturile locuiau lagăre prost gresate.

Vapoarele îşi aduceau aportul de ciumă de zile de plictiseală

nituite, fasonate, presărate cu ceasuri pisate.

Femeile străzilor alunecau dulciuleioase pe covorul inutil

                                                                                  al zilei

tramvaie după tramvaie se duceau sub vatmanii nebuni

casele ardeau ficaţii lumii săptămîni neterminate.

– Opriţi, să mă nasc! striga noaptea.

– Opreşte, să te tai mai bine! strigam

cînd ea fugea pe fereastră, prin geam

ireversibilă rază de soare.

Pe aici toate iubirile se îngraşă şi fac copii

nici o maşină aici nu tinde spre perfecţiune

nici un sentiment aici nelegat cu sîrmă

nici un gînd aici să funcţioneze lin, cu înţelepciune.

Creierul se simţea în acele zile tot mai străin

într-un singur cap.

Gesturile fugeau de mine să lipăie pe pereţi.

Ochiul se rotea – trist satelit de spionaj

peste o bătălie trucată.

Cuvintele dădeau tîrcoale nebuniei de zi cu zi.

Ospiciul mă refuza cu politeţă: nu e cazul...

Să mă-nţelegi, poem al meu scris cu fiere şi mînie!

Care să mă-nţelegi, foaie albă de hîrtie violată cu

amintiri provinciale. Cu nepăsarea vicioasă a prostiei!

Care să mă-nţelegi, gînd leneş de-al meu în cuptorul de

            ars evadări –

ei voiau să ştie de ce trăiesc aşa de sus

            dus

de pe lumea lor, rupt de damigeana lor cu lichide

liniştite ori furioase

            şi veneau

                        dădeau tîrcoale

făceau experienţe de capul lor cu două emisfere vidate

pe care din strămoşi le pictaseră cu nasuri, guri, ochi, bărbii,

deschideau dantura de viplă a uşilor

vaginul steril al vizoarelor îl umpleau cu priviri

dorind şi ei ceva din femeia

ce aprindeam sub acoperiş, cu neruşinare, în singurătate

far-nenufar să lumineze drumul vapoarelor cu ciumă

ori sosirea americanilor...

Ei voiau să ştie

şi au ştiut ce au vrut

şi au vrut ce-au avut

şi măcar pofta gîndului bot-de-cîine

a ros din fermoară

frumuseţea ta imaginară

„Paştele mă-si – strigau – curva asta de viaţă!”

– Să mă-nţelegi, don florin...

– Omul, ce mîndru sună acest cuvînt...

– Ceea ce scrii să fie clar şi precis...

– Să trăieşti liniştit din ce-i al tău...

– Mai bine bogat şi cinstit decît... astaa... mai bine hoţ

                                                                       şi cinstit

ptiu! mai bine sărac şi bogat... mai bine, mai bine...

Mai bine despre poezie să vorbim, despre

această inutilă amărăciune.

Şi să ne spunem adio

pînă cădem sub masă cu conştiinţa datoriei împlinite.

O iubire contemporană

Ninge în draci şi se pune grozav.

Ea se tăvăleşte cinematografic

prin zăpada marilor sentimente şi idei.

- Sînt singură, doamne, cît sînt de singură!

Vine un cîine şi-o miroase, dă din coadă,

(- Noi, cîinii, iubim poezia pe care o scrii despre noi!)

dar se depărtează scîrbit.

Vin motani cu ochi albaştri.

Dar ea, nimic şi nimic.

Zice:

- Ce n-aş da să intru într-o femeie de stradă,

să mă ascund bine

şi lumea să mă vadă

cînd mă caţăr pe pieptul bărbaţilor

ca o pată de singurătate.

A ieşit din braţele mele –

flacără de la bricheta lu' peşte -

şi scoate fum:

- Nimeni nu mă

nimeni nu mă, doamne, nimeni nu mă iubeşte.

Şi în zăpada artificială

ea simulează manipulări neînvăţate la şcoală.

Apoi se lipeşte iar ca o ventuză de singurătatea din oglindă.

Rămîn după ea inimioare de ruj.

În frigul ei ştiinţifico-fantastic

popoarele de bărbaţi carnivori fac sluj.

Va sfîrşi într-o cameră pe măsura ei: o cameră de vată

într-o casă de turce dultă

dintr-un oraş cu mentalitate adultă.

Să-i garnisească visele de fată

pînă la adînci bătrîneţe ca zăpada imaculată.

Să n-o dezamăgim.

E cea mai bună. Cea mai frumoasă.

Cea mai cuminte. Cea mai însingurată.

Nimeni nu o, doamne, nimenu o iubeşte.

Păi nici cîinii să nu înţeleagă o asemenea tragedie?!

Să o lăsăm nesatisfăcută şi dezbrăcată

de marele bărbat nenăscut cu marea lui idee suflecată.

Să o lăsăm la oglindă. Să o lăsăm.

Ninge în draci şi se pune grozav.

Dar pentru ea nu se pune.

Primăvară tîmpită

În creierul meu

o femeie astenică suge pula.

De îndată ce mă împotrivesc,

se dă cu capul de pereţi,

mă tîrăşte aşa dezmăţat în stradă

să vadă lumea unde-am ajuns.

Şi-atunci totul se tulbură. Străzile din capul meu

seamănă întocmai cu cele de pe lumea cealaltă.

Acolo circulă persoane demne, în haine-ncheiate.

Dar nu întorc capul. Să nu se răstoarne

străzile interioare de unde femeile lor

îi tîrăsc neînduplecate.

Cu cît mă împotrivesc mai tare,

cu atît astenica se trezeşte la mecanica vie.

În pauzele mici, ea bucătăreşte şi strigă.

Pe dinăuntru, mintea mea e numai sînge, sex şi mămăligă.

Iar cînd mă uit în vitrină,

în ochii altei femei,

în inima computerului care-mi spune taina,

ea strigă foarte tare

că va face moarte de om dacă,

pe lumea asta uitată de dumnezei,

mai este vreo femeie atît de scoasă din minte

încît să-mi facă mie una ca asta

cu ochii în ochii mei.

Florin cel mic

Nu te-am uitat. Dar nu mai înţeleg

ce-ţi trecea prin cap cînd intrai la cuvinte

descreierate cu spărgătorul de gheaţă atomic.

Prin ceaţa fonogenică, cobor în infernul comic

dintr-un trecut bleg.

Şi tu cobori în hruba cu băutură

şi nu ţi-e frică de noaptea în care dispari prin decolorare.

Pielea unei fetişcane uitate-n oraşe provinciale

şterge parfumată numele proprii, numele străzilor, sexul

cu care te-ai iscălit în vînt.

Oricum lipesc ocheanul de creier, trecutul e frînt,

mic şi urît.

Caverne vii admiră filmul unei radiografii

prin ochelari de tablă. Iar umbrele lungi

care marchează finalul

nu-s decît cuneiforme pe brînci.

Ai ieşit din rînd.

Ţi-am moştenit cărţile, manuscrisele, bancurile, batista

şi bricheta care arde-n buzunar.

Şi mult mărunţiş cu care cumpăr nimicul în rate.

Resturile nemestecate

ale morţii tale nehotărîte şi agitate.

Şi amintirea de care mă rîd.

Ca la comedie.

Cînd singurătatea bagă cheia în broască,

cînd amărăciunea îmi toarnă-n pahare cuburi de gheaţă,

cînd scîrba mă rade şi mă coafează,

cînd iubita mea vorbeşte cu tine în braţă,

tu ai coborît definitiv la cuvinte.

Nu te-am uitat. Nu te mai ţin minte.