Despre Emilian Galaicu-Păun, în "Portret de grup cu generaţia 80" (Tracus Arte)

Lumina proprie lui Emilian Galaicu-Păun

sau Despre poezia ca evantai

    „Ca să fiţi la curent: 

eu sînt cel care bagă două degete-n priză” 

„ca să fiţi la curent: 

eu sînt cel care bagă acum două degete-n priză”

                Chiar aşa! Orice ar face Emilian Galaicu-Păun, trebuie să sară scîntei, de parcă acesta chiar ar fi conectat la reţeaua electrică. În scris, Emilian Galaicu-Păun, numit (în scris) şi Em. G(a)-P(e), a încercat totul: proză, critică, teatru, teorie, jurnal, pînă la urmă rămînînd ce-a fost: poet. Verdictul: poet; dar pînă a ajunge aici e o cale destul de lungă. În comparaţie cu „optzeciştii” formaţi în România, Galaicu-Păun a debutat foarte devreme, dat fiind că situaţia scriitorului în fosta URSS era cu totul alta, apoi Emilian Galaicu-Păun e fiu de scriitori şi, deci, multe dintre secretele profesiei îi erau familiare (şi familiale) şi nu mai trebuiau re-descoperite ca în cazul majorităţii scriitorilor „optzecişti”. La 22 de ani Emilian Galaicu-Păun debutează cu o carte (Lumina proprie, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1986) care începe cu Arbore genealogic, un poem cu rimă care începe cu 3 puncte (…) (după care urmează „Ci”, …ci) şi se încheie cu Moldovenii, un poem din 4 rîndurele care are acele 3 puncte (…) …de 4 ori, primele 3 – la sfîrşitul rîndurilor 1, 2 şi 3, iar ultimele – la începutul rîndului 4. Poem care se încheie cu semnul exclamării (!). Galaicu-Păun a început „din popor”, de foarte jos, a început cu puncte-puncte, dar drumul său poetic a fost un marş continuu care nu-i da nici un răgaz să se uite în spate. Fiecare carte de-a lui Emilian Galaicu-Păun este obligatoriu mai bună decît precedenta, de parcă scriitorul ar lucra toată viaţa la o singură carte, pe care o perfecţionează în permanenţă şi, din cînd în cînd, îi editează ultima variantă. Abece-Dor (Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1989), cea de-a doua carte a sa, e, ca şi Lumina proprie, den bătrîni, doar că aici Em. G(a)-P(e) încearcă o schemă, cartea avînd, totuşi, o structură, care, chiar dacă umplută cu exerciţii elementare şi involuntar lucioase, se vede că, în ceea ce-l priveşte, ar mai fi şanse, dacă am fi foarte buni la suflet şi f.f. optimişti şi răbdători, cum s-a dovedit a fi Eugen Lungu, prefaţatorul volumului Lumina proprie. (Mă abţin cu multă greutate să citez din primele două cărţi ale lui Emilian Galaicu-Păun, editate cu grafie rusească, dar să le fie ţărîna uşoară, no.). Levitaţii deasupra hăului (Editura Hyperion, Chişinău, 1991) e o carte mai realizată, fireşte, decît primele două, dar o carte în care se scrie în continuare o poezie manieristo-psihedelică, folosind aceleaşi jocuri de cuvinte, tot atît de aiurite, înfrumuseţate cu morţi, lumînări, pomelnice, sfere, fecioare Maria, naşterea unui prunc în iesle, alţi prunci („cu cei 3000 de prunci”), sutane şi multe alte cuvinte „creştin-eşti” şi alte obsesii din zona „mătăniilor”, cum ar zice Al. Cistelecan, care, foarte inspirat, definea poezia actuală printr-o sintagmă care, din păcate, o prinde incredibil de exact: „Sex şi mătănii”. În cazul lui Emilian Galaicu-Păun peste tot se vede (sau măcar se simte) „perfectă mîna Lui” (şi gesturile lui), deci – mătănii. Odată cu Cel bătut îl duce pe cel nebătut (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994) „hăul” rămîne în urmă, hăul, lumina, dorul şi levitaţiile…  Aşa cum mai tînărul Dumitru Crudu împrumută denumirea cărţii sale de poezie, publicată la Tîrgu-Mureş, din istoria Rusiei (Falsul Dimitrie fiind traducerea exactă a lui Ljedmitrie), Emilian Galaicu-Păun îşi culege titlul dintr-un film cu desene animate rusesc, care e punerea în scenă a unui basm asemănător cu Ursul păcălit de vulpe şi în care vulpea îl pune pe lup (nu pe urs) să stea cu coada în rîu şi să prindă peşte, iar cînd lupul, cu coada smulsă (ştiţi voi) vine la vulpe să se răzbune, aceasta se preface bolnavă (Peisaje bolnave – Vasile Gârneţ) şi i se plînge (cui?) lupului că i-e rău. Lupul, ca să demonstreze că „bărbaţii e fraieri”, o ia în spate şi o duce spre doctor. Tot drumul (şi tot restul filmului) vulpea, de sus, cîntă „Bitîi nebitovo veziot, Bitîi nebitovo veziot…”, adică „Cel bătut îl duce pe cel nebătut, cel bătut îl duce pe cel nebătut „, iată. Dacă Mircea Cărtărescu anunţa moartea maşinii de scris („a scăpa de sub tirania ei a devenit o necesitate vitală” – Cuvinte împotriva maşinii de scris), povestea lui Emilian Galaicu-Păun e de altă natură: el schimbă literele ruseşti ale maşinii sale în litere româneşti („meşterul (rus) îmi vorbea: „eu am fost pentru trecerea / la alfabetul latin printre primii nu printre ş.a. ş.a.m.d. sau etcetera / deşi istoria voastră-a fost scrisă-n slavonă tot timp de / secole” – Capiştea mănăstirii Neamţ, văzută de ziua lui Eminescu A.D. MCMLXLI), – metamorfoză care i-a permis un salt spectaculos din prima sa perioadă, care s-a lungit cam trei cărţi („sărmana Yorika!”)… în etapa la care mă voi opri în continuare, fiind, acum, unica interesantă pentru mine şi pentru cititorii mei, cu atît mai mult că poetul a avut grijă să salveze poemele mai răsărite din celelalte cărţi, aducîndu-le, cu ceva modificări, în Cel bătut îl duce pe cel nebătut şi Yin Time (Editura Vinea, Bucureşti, 1999). Pentru Emilian Galaicu-Păun „în ultimă instanţă lumea nu-i decît o maşină de scris, abruptă din toate părţile, deasupra neantului. Pentru a nu mă prăbuşi în abisul din stînga, dreapta, jos, sus etc., eu bat la această maşină cu o viteză tot mai mare, atît de mare, încît să pot rămîne în lume şi după ce voi înceta să dactilografiez. S-a prăbuşit un sistem de referinţă (în care – nu-i aşa?- scriitorul avea/era un punct de sprijin), altul se anunţă mai inaccesibil poeţilor decît Republica lui Platon, lumea însăşi se dezmembrează, dar atît cît există claviatura cu litere, eu îmi bat textul. Să fie oare adevărat că „timpul e reversibil / ca o bandă de la maşina de scris” (Eugenio Montale)?” (Poezia de după Poezie, Ultimul deceniu, Editura Cartier, Chişinău, 1999). Poeziile lui Emilian Galaicu-Păun sînt nişte fantasme pe care şi le umple cu propoziţii foarte lungi şi late („un vers lat un vers fără de capăt precum / paralela de 66 33’ latitudine Nord înconjoară poemul de jur împrejur. / peste cercul polar al gîndirii am fost deportaţi noi supuşi cu sînge / cald al inimi unde din ceruri coboară pe mii de / funii mu transcendenţa în chip de ninsoare şi spînzură / ca o marionetă-n văzduh unde spaţiul / este una cu timpul: pustie scoţîndu-şi pe cap aurora / boreală ca pe o cămaşă pierdută la zaruri. de-aici / nu există scăpare. doar dacă scriind un vers lat un vers fără de capăt precum / paralela de 66 33’ latitudine Nord te / laşi convins de cuvinte să fugi împreună cu ele” – Vaca, Yin Time), le umple cu literatura şi relaţiile deja existente, versuri din folclor şi din literatura cultă, dar şi din cîntece, traduceri, de unde nu te poţi aştepta, - procedeu utilizat obsesiv în poemele sale, astfel realul din realitate, trecînd în poezia lui Emilian Galaicu-Păun, devine real fabulos, ca şi „femeia reală” din Evantai, care, în poezie, devine o simplă „materie primă pentru iniţiere în versificaţie”: „N-am decît o femeie reală – materie primă / pentru iniţiere în versificaţie: mîna ei mică de gheişă i-o strîng / numărîndu-i falangele  - versuri din tanka şi-un haiku / e în degetul mic şi în golul / dintre degete iată transpare Poemul - / de-citit-printre-rînduri. Pe trupul ei gol se mulează-nflorat chimonoul / de mătase-al sintaxei, prin mîneci lăsînd / să se vadă carnaţia ei răsfăţată de vierme-n gogoaşă. / N-am decît acel vierme bălan şi molatec pe care-l desfac şi comprim scoţînd sunete ca / dintr-un acordeon cu sîni tari bîlbîindu-se de fericire”. Cineva apropiat mie îşi punea întrebarea ce-ar fi dacă personajele s-ar revolta împotriva scriitorilor. Cărţile lui Emilian Galaicu-Păun sînt gesturile care vor să ajungă la cele 100 de poezii bune pe care vroia să le lase după el, inspirat probabil de Grigore Vieru, despre care şi-a scris (la Moscova) teza de doctorat. Maculatoarele prin care vrea să ajungă la ultima sa carte – cea mai bună carte a sa, care, deci, o fi fiind în viitor (No Future – Mihnea Blidariu). În Cel bătut îl duce pe cel nebătut Galaicu se bazează pe cele două poeme cu titlul cărţii, primul, subintitulat (ediţia princeps), fiind ultimul poem din I parte a cărţii, iar celălalt, subintitulat (ediţie revăzută şi adăugită), fiind primul poem al părţii a II-a, - şi pe poemul de proporţii Ch-ău, – piesele de rezistenţă ale cărţii. În Cel bătut îl duce pe cel nebătut (ediţia princeps) acel „eu sînt altul” atît de mult utilizat de poeţii „optzecişti” e transformat în „eu sînt fratele meu”(!): „eu sînt fratele meu cainabel: mai singur decît dînsul nu-i nimeni”. Ca-n filmul documentar despre fraţii Klichko, campioni mondiali la box profesionist, categoria super-grea, cînd unul din fraţi e întrebat dacă e Klichko. „Nu, eu sunt fratele lui”, i-a răspuns Klichko. Părţile ediţiei princeps sînt numerotate de la I la XIII, cu cifre romane impare, iar ediţia revăzută şi adăugită – de la 2 la 12, cu cifre pare. Ca şi mai înainte, Emilian Galaicu-Păun combină stratul folcloric (trecutul) cu social-politicul din realitatea contemporană (prezentul) („trei-fraţi-încălecaţi-unul-în-cîrcă-la-altul iată că vin în cale”), astfel cele 3 personaje din Mioriţa, tot mergînd prin istoria României, la un moment dat formează gaura din tricolorul de la revoltuţia din decembrie sau, cum va zice în ediţia revăzută şi adăugită, - „groapa comună din steag”: „şi-au mers ei au mers / şi tot merg pînă astăzi de nu s-au oprit undeva: unui vînăt de / frig altu-i galben ca ceara cel’lalt arde cu pară / vîntu-i bate şi-i zbenţuie ca pe-un drapel)    mijlocul / are-un gol – cît să-ţi bagi prin el capul – în piept / şi să strigi cît te-or ţine bojocii cu gura şi nările două: /

„nu vă fie frică                      „nu plecăm acasă                  „ole! Ole! oleeeeeee

  comunismul pică!”                 morţii nu ne lasă!”               ceauşescu nu mai e!”

trei-fraţi-înfriguraţi-unul-în-cîrcă-la-altul se duc dracului de-a cura-n

                                                                                                           cap

(nu că poteca-i îngustă sau circulaţia-i peste măsură de

intensă – de unde? – dar n-au

nici o zdreanţă pe ei: cel de sus îl încalecă pe mijlociul

mijlociul pe ăla de jos care n-are pe cine să-ncalece şi pe care văzîndu-l

preşedinţi pudibonzi să le-arunce din urmă: golani!… şi s-au dus ei

                                                                                                     s-au tot

dus în cîrcă pe rînd ciomăgiţi de mineri zădărîţi de mulţime:

„cel-bătut-îi-duce-pe-cei-nebătuţi!”  pînă n-au mai avut un’ se duce

pînă iată se-ntorc chiar de unde-au plecat în decembrie  - unu-i

vînăt de frig altu-i galben ca ceara cel’lalt arde cu pară

vîntu-i bate şi-i zdrenţuie ca pe-un drapel) mijlociul

are-un gol – cît să-ţi bagi prin el capul – în piept

şi să strigi cît te-or ţine bojocii:

„………….                   „nu plecăm acasă              „………….

………….!”                    morţii nu ne lasă!”            ………….!”, – iată cum lungimea (şi lăţimea) textelor lui Emilian Galaicu-Păun mă impun să culeg nu cum vreau eu, criticul, ci cum a scris el, poetul. Cel bătut îl duce pe cel nebătut reconstituie schema lui Nichita Danilov din Nouă variaţiuni pentru orgă. E aceeaşi matrioşcă, la Danilov livrescă, la Emilian Galalaicu-Păun existenţială: familială şi naţională în acelaşi timp. Ca şi la Ion Bogdan Lefter, în poemele lui Em.G(a)-P(e) cea mai interesantă e concepţia, schema poemului care e pur şi simplu umplut („Poezia ca acumulare a diferitelor materiale eteroclite” – Poezia de după Poezie, pag. 272). Cu de toate, că este de unde. De la T.S. Eliot citi(a)re, fragment cita(i)t nu întîmplător şi de Emilian Galaicu-Păun în Poezia de după Poezie (pag. 263): „Poeţii imaturi imită, cei maturi fură; poeţii slabi desfigurează ceea ce iau, iar cei buni îl transformă în ceva mai bun sau cel puţin diferit. Poetul bun îşi contopeşte furtul într-un întreg al sentimentului care este unic, total diferit de acela de unde a fost rupt”. Textul e un animal textivor, va zice Emilian Galaicu-Păun într-un eseu de-al său (Capcoadă, Contrafort, nr. 6-9, 1999), textele sale fiind ca şi maşina sa de scris: ele pot fi desfăcute aşa cum au fost făcute, astfel cititorul avînd surpriza unei întregi biblioteci, dar nu numai. „Am avut atîtea modele literare cîte poeme bune am citit”, se dă de gol poetul de la Chişinău, într-un interviu dintr-o revistă din Basarabia, Basarabia (nr. 7-12, Literatura însăşi e o sintagmă activă…, interviu cu Cristina Cîrstea). „Un poem bun e ca un stimulator – te face să vrei (să scrii, evident). Arghezi, Bacovia, Stănescu, Caraion (ca să mă limitez doar la poezia românească) m-au făcut să mă simt, pe rînd, arghezian, bacovian, stănescian etc. De mai mulţi ani mă regăsesc (cîtă dreptate are Gellu Naum: „Citesc ca să recunosc, nu ca să cunosc”!) în Mircea Ivănescu, Angela Marinescu, Virgil Mazilescu şi, poate, în Leonid Dimov. Dintre poeţii optzecişti, mă împart între Ion Mureşan şi Nichita Danilov, via Aurel Pantea”..  Aşa cum Mircea Cărtărescu, cu care Emilian Galaicu-Păun are şi alte asemănări în afară de visul total” de a scrie CarteA, poate fi considerat poetul oraşului Bucureşti (o idee pentru primarul Băsescu!), Emilian Galaicu-Păun, datorită poemului Ch-ău, poate căpăta rangul de poet al oraşului Chişinău, deşi, de această dată, primarul oraşului cu siguranţă va fi împotrivă („Ch-ău oraş de cîmpie pleoştit ca o balegă-n drum…”, – aşa începe poemul. Şi cam aşa şi continuă). Locurile, monumentele, străzile, clădirile din Ch-ău-l lui Galaicu sînt locurile, monumentele, străzile, clădirile din Chişinăul real, orice chişinăuian putîndu-şi recunoaşte oraşul Ch-ău, plimbarea prin poezia lui astfel fiind aproape nostalgică, mai ales dacă n-ai mai dat pe-acolo de ani de zile (Dacă am sensibilizat vreun emigra(n)t în America sau în altă ţară capitalistă pe bune care vrea să-i mulţumească într-un mod civilizat autorului lui Ch-ău – el bea ceai, eu – şi bere). Deloc neglijabilă în poezia lui Galaicu-Păun - latura experimentală, numai în Cel bătut îl duce pe cel nebătut putînd întîlni o groază de, cum ar zice prietenul său, poetul Nicolae Popa, „exerciţii”: poeme între paranteze, între ghilimele, paranteze ce rămîn deschise, fragmentarism şi fragmentarism de nevoie, cînd autorul nu-şi mai încheie propoziţia şi poemul căruia-i pune cele 3 puncte şi, între paranteze, un fals „va urma”: „(va urma)”, poeme în formă de evantai, etc., etc. Yin Time (Editura Vinea, Bucureşti, 1999) este cartea despre care Emilian Galaicu-Păun zice că-l reprezintă şi că „în jurul ei se va aduna singura Carte, cîndva…” (Literatura însăşi e o singurătate activă…, interviu de Cristina Cârstea, Basarabia, nr.7-12, 1999) şi pe care Al. Cistelecan o numeşte (patetic sau ironic, greu de spus, fiind vorba de un ardelean de la mama lui) „cartea cărţilor” (Top-ten, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000). Cartea începe cu poemul „Carte nu ştiė, ce numai iscălitura învăţase a o făcė”, cu care îşi încheia şi romanul Gesturi, apoi urmează cea mai mare parte a cărţii, Dizolvarea cadavrului, care începe cu Evantai, un poem de mari proporţii şi pretenţii din partea a doua a cărţii precedente, Cel bătut îl duce pe cel nebătut, din care au re-venit şi alte cîteva poeme, după obiceiul casei. Dizolvarea cadavrului mai pierde din ritmul Celui bătut…, intimele sale fiind spuse cu oarecari reţineri, în afară de poemele mai vechi, pe care, împreună cu astea noi, poetul le leagă cu ajutorul unui text publicat iniţial ca proză, Gol neperceptiv increat, dezmembrat în 9 părţi special pentru construcţia Dizolvării cadavrului. Gol neperceptiv increat e un text dintr-o singură propoziţie care, de la prima sa parte – „Cînd se născu copilul, s-a născut fără nici o gaură din cele cu care / natura-mamă înzestrează orice fiinţă” - Emilian Galaicu-Păun adaugă cîte un element pînă ajunge  la ultima  sa variantă, care ajunge sub această formă: „Cînd, după 81 de ani petrecuţi în pîntecele mamei sale, de 81 de ani, / pe care şi-o imagina unită prin carne cu tatăl său, uitînd să-şi amin- / tească în acea clipă că trebuie să pătrundă între cei doi, se născu / copilul, prin propria sa vrere, sfîşiind marele sigiliu al golului, şi asta după ce maică-sa, în disperare de cauză, îi citi din Cartea despre Dao şi putere, pe care el abia urma s-o scrie, la rugămintea paznicului / ultimei trecători către vest, înainte de a se retrage din lume, versuri- / le: „Astupă-ţi trecerile, / închide-ţi porţile / şi nicicînd în viaţă / n-ai să istoveşti”, s-a născut fără nici o gaură din cele cu care natura-mamă / înzestrează orice fiinţă.” , care îmi aminteşte de Noapte de decembrie de Ion Mureşan: „”Nu şi nu, / să nască îngerul în locul meu!” (…) În cele din urmă am sărit cu toţii asupra lui / mîna s-a subţiat /  pe perete ca un cîrcel de viţă de vie / şi l-am trîntit / în pat / şi i-am desfăcut copcile hainelor şi I-am / îndepărtat coapsele / (picioare fragile ca de porumbel, acoperite cu / puf alb şi pene fine) / şi văzînd, unul după altul am ieşit afară şi-am plîns: / sub pîntece nici o fisură, doar o rotunjime fragedă / ca un sîn de fetiţă / şi un sfîrc rozaliu”, Ion Mureşan, care e poetul preferat al lui Emilian Galaicu-Păun, cel puţin al criticului Emilian Galaicu-Păun, ceea ce nu-i chiar o laudă pentru autorul Poemului care nu poate fi înţeles, critica lui Galaicu fiind o grasă care insistă să dănţuiască rock’n’roll printre puştanii de la discoteca din sat. Din păcate, nici măcar grasa lui Fellini, ci grasa din Piaţa Sudului pe care am văzut-o iarna trecută, cînd era foarte frig, foarte trist. Prin alungirea intenţionată şi programată a scrisului pe pagină („Trebuie să încerc a-mi explica teama mea de spaţiul alb al foii, pe care (teamă) o înving prin a scrie poeme foarte late, poeme fără cîmp alb”. Dacă mă gîndesc bine, această obsesie de-a „umple” foaia a început atunci cînd n-am mai lucrat cu pixul, ci direct la  maşina de scris. Apetitul meu pentru spaţiu alb a crescut odată cu mutarea „cîmpului” la maşina mea de scris. Cîndva băteam la 15, apoi la 13, apoi la 10, la 5, iar acum… acum culc foaia! E ca o disecţie, versul lat: se văd măruntaiele poemului” (Poezia de după Poezie), în această parte a doua poetului parcă îi scapă din mînă („scriitura la patru mîini”) tocmai acel ceva care deosebeşte poezia de proză. Vorba lui Al.Cistelecan, versurile lui Galaicu sînt atît de lungi şi de late, că par a fi „decise nu doar să-şi exaspereze cititorul, ci de-a binelea să-l sufoce” (Top-ten, Editura Dacia, 2000). Însă a treia parte se numeşte Vaca şi Vaca nu e pur şi simplu un poem bine scris. Ca şi în tot ce face Emilian Galaicu-Păun, în el creşte o „şopîrlă” care trebuie să-şi lase coada de mai multe ori, dar aceasta depinde deja şi de cititor (şi de posibilităţile şi predispoziţia lui de „a lua foc”). Acest ultim poem al cărţii şi, în general, ultimul poem publicat al lui Emilian Galaicu-Păun (chiar dacă, sînt sigur, la un moment dat acesta va scrie din nou poezie), un poem cu nume de animal – atenţie! – între ghilimele, – Vaca, – „ghilimelele sînt pămătuf” – e pe post de „vaca” (între ghilimele) din nota 5 („5. Parafrază după versul lui Alexandru Muşina: „O vacă, o poezie”. În limbajul GULAG-ului „vacă” însemnînd deţinutul luat „de carne” de către grupul care evada din lagăr. Vezi Ryszard Kapuscinski, Imperium: Cînd au fugit deţinuţii de drept comun, l-au convins pe unul dintre politicieni – naivi şi neorientaţi – să vină cu ei. În felul acesta se asigurau împotriva morţii de foame. La un moment dat îşi omorau victima şi-şi împărţeau între ei prada”), cu o mică deviaţie – altă tehnică (tactică!) de-a lui Emilian Galaicu-Păun: porneşte dintr-un loc deosebit de comun, pe care-l personalizează sau cel puţin îi mută accentul. Ca să fiu şi mai direct, –  Vaca este un „adio”; şi aici, iarăşi, Emilian Galaicu-Păun face loc ambiguităţii, care, aşa cum a intrat, cu poetul, în poezie, – va ieşi (cu criticul). E un adio (pa) zis (1) intimităţii şi (2) poeziei, în general. Iată jurnalul scrierii acestui poem: „9 octombrie ’94. După multe ezitări am început să lucrez la poemul „Vaca”, reuşind – la capătul a cîteva ore de muncă – să transcriu pe curat un singur vers: tatăl nostru cel carele-n cer eşti pripon precum eu pe pămînt îţi sînt vaca legată de funia mu. // 14 octombrie ’94. „Vaca” stă pe loc (singurul lucru care a evoluat e …locul versului „tatăl nostru…”: s-ar putea să fie chiar versul final, dar deocamdată nu ştiu). // 26 octombrie ’94. Revin – deocamdată mai mult „teoretic” – la „Vaca” mea. Aşadar: vaca are două stomacuri, la fel şi textul postmodernist; vaca este un vechi simbol cultural (vezi Geneza, 41, miturile Greciei antice, Indiei, etc.), la fel şi textul postmodernist înglobează vechi simboluri culturale; „vaca” hrăneşte, cu preţul vieţii sale, fugarii din GULAG, la fel şi textul poetic hrăneşte, cu preţul autodistrugerii, teoriile poetice în vogă… Şirul paralelismelor poate fi continuat la nesfîrşit. Problema e de a găsi un mecanism de relansare a poemului atunci cînd cutare sau cutare metaforă este epuizată. O idee: modelul, puţin refăcut, al celor 7 vaci grase şi celor 7 vaci slabe din visul faraonului – fiecare unitate se adună-adună şi, atunci cînd întruneşte toate datele unui text autonom, vine o „vacă slabă” care-l înghite, „vaca slabă” fiind versul care va relansa poemul. Procedeul se repetă de 7 ori, ultima „vacă slabă” înghiţind întreg poemul. // 12 decembrie ’94. Glose la „Vaca”: în fiecare vers există o „vacă”, pe care, mîncînd-o, cuvintele-şi continuă evacuarea. Versul (meu) e lat cît un meridian: el înconjoară poemul de jur-împrejur. Pentru cuvintele care s-au pornit să-l străbată, experienţa GULAG-ului (chestiunea cu „vaca”) e fundamentală. Eu scriu „lat” dintr-un fel de „memorie genetică”; poemele mele sînt nişte exerciţii de supravieţuire (pe post de „vacă” fiind chiar eu, autorul)” (Poezia de după Poezie, pag. 274-275). Vaca este „carnea” care a întreţinut „digestia” cadavrului din partea a doua a cărţii – Dizolvarea cadavrului – , parte în care acest „cadavru” a fost îngropat. Acum (şi aici), pe post de cadavru e o relaţie, de dragoste sau, oricum, o relaţie intimă (Yin Time), cu o femeie, Yin în filozofia lui Galaicu însemnînd principiul feminin. În partea întîia, „Carte nu ştiė, ce numai iscălitura învăţase a o făcė”, această relaţie e dusă la cimitir, conform sfaturilor, doar foarte subtil sugerate de către „profesorul de sintaxă”, care poate fi autorul motoului, care, în Vaca, se împarte între tatăl „din ceruri” şi tatăl „părintesc”: „să ridici prin puterea de abstractizare, plimbîndu-te printre morminte / şi cruci, cimitirul la schema / unei fraze cu subordonate de timp loc mod cauză ş.a., a zîmbit profesorul / de sintaxă, doar pentru ca-n schema astfel obţinută să torni limba veche / şi-nţeleaptă. dar tu ucenicul meu cum stabileşti tu raporturi de / coordonare şi subordonare?” // încă din facultate ştiam pe de rost cimitirul central toate sub- / ordonatele lui”. Iar această relaţie intensă la cel mai înalt nivel de intimitate este îngropată în partea a doua, unde se şi dizolvă, după cum vedem din denumire – Dizolvarea cadavrului. Dat fiind că e o relaţie concretă de dragoste (poemele care ţin locul cărnii – cele care se ţin pe schelet) şi, în acelaşi timp, o relaţie abstractă (scheletul părţii, care uneşte celelalte poeme), cele care ar trebui să rămînă în spate (Dar – atenţie! – moto-ul cărţii e „Întîlnind-o, nu-i vedem faţa, / Urmărind-o, nu i se vede spatele” – Lao Zi. Dao De Jing) sînt iubita sau, mă rog, fosta iubită („Nevastă fecioară, fecioară nevastă”) şi poezia. C.T.D. şi să ne întoarcem la Vaca noastră, care este o realitate („funia mu mă va duce la el. Care stă şi înghite / în sec noduri la fel cum din versul-poem / Tibi vero gratias agam quo clamore? Amore more ore re / eu înghit cîte-o literă pînă-mi stă-n gît ore re- / / 3. / alitatea: cu patru picioare cu uger cu coarne cu coadă în vîrful căreia ghilimelele sînt pămătuf”). Vaca dă sens şi viaţă cărţii, care, pînă la „ea”, se citeşte cu destulă neîncredere. Aşa cum acest text uneşte cartea, părţile poemului sînt foarte trainic strînse, legătura dintre ele fiind făcută obligatorie, de la 1 la 7, - numărul părţilor poemului. Poemul este împletit în cel puţin 3 substraturi, care se cuprind ca acea iederă, numită-n „Carte nu ştiė, ce numai iscălitura învăţase a o făcė” „viţa verde de iadără”:  substratul (1) religios, (2) gramatical şi (3) social. Acestea se împletesc încă din debutul acestui poem final, care înseamnă ultima şi a treia parte a cărţii: „tatăl nostru cel carele-n cer eşti pripon precum eu pe pămînt îţi sînt / vaca legată cu funia mu / / 2. / care funie e predicat fiindcă: I) arată ce face subiectul şi 2) că / răspunde la / întrebarea ce face? familia şcoala m-au / învăţat că subiect este vaca” Acest ritm de ciuleandră, la gradul zero în partea a doua a cărţii, e susţinut prin opoziţii („tatăl meu pămîntesc păpuşarul” – „tatăl nostru cel carele-n cer eşti” etc), intertextualitate şi joc fonetic, vaca fiind astfel prezentă şi chiar omniprezentă în poem oriunde s-ar afla (în realitate). Urmează „De mic vaccinatu-m-au anti- / dumnezeu”, unde silaba „vac” din „vaccinatu-m-au” e accentuată pentru a trimite la titlu. Apoi: „m-a dus bou la şcoală să-nvăţ” trimite la proverbul popular „te-ai dus bou şi te-ai întors vacă”. „M-a dus bou la şcoală să-nvăţ / împreună cu alţi papă-lapte”, unde „papă-lapte” e strîns legat de vaca din proverbul la care trimite sintagma dinainte, contrată uşor de concluzia imediat următoare: „cît pe ce să / mă-ntorc vacă”. „Voi mu- / ri!”, intertextualitate, care, prin umor, schimbă atmosfera romantică, înaltă într-una concretă, cotidiană, preschimbată imediat în una de simplu observator („fiind băiet de la coada / vacii n-am fost niciodată trimis cu vaca”), şi tot aşa pînă la sintagma celebră „o vacă  - o poezie” (Alexandru Muşina), căreia i se pune vaca între ghilimele („o „vacă” – o poezie”), ca să nu uite de funia mu. Vaca e o poezie bună, care, pentru a ajunge la ea, a meritat să treci prin orice dezmembrare a (aproape) oricărui cadavru literar galaichian. Un poem construit, poemul lui Emilian Galaicu-Păun. Nu ştiu dacă Emilian Galaicu-Păun îşi va scrie cele 100 de poezii (valabile) la care visează, însă e sigur că deja şi-a scris poemul şi asta poate să însemne că e un poet realizat.

Emilian Galaicu – Păun e ca o echipă de biatlon: fiecare carte ia ştafeta precedentei şi porneşte de la zero, mărind viteza. Galaicu a pornit de la sol şi a ajuns f. sus, ultimul său poem permiţîndu-ne să încheiem acest eseu cu 3 puncte…

Amin.

Interviul -