Daniil Harms

Anecdote din viaţa lui Puşkin

                  1.

Puşkin era poet şi tot mîzgălea cîte ceva. L-a găsit astfel odată Jukovski şi a exclamat: „Halal de aşa scriitor!”

            De-atunci Puşkin l-a îndrăgit foarte tare pe Jukovski şi-a început, prieteneşte, să-l numească pur şi simplu Jukov.

                  2.

            După cum se ştie, lui Puşkin niciodată nu-i creştea barba. Puşkin era foarte mîhnit din cauza asta şi îl invidia mereu pe Zaharin, a cărui barbă, din contra, creştea destul de bine. „Lui îi creşte, dar mie nu-mi creşte”, zicea adesea Puşkin, arătînd cu unghiile la Zaharin. Şi totdeauna avea dreptate.

                  3.

            Odată Petruşevski şi-a stricat ceasul şi a trimis după Puşkin. Puşkin a venit, a cercetat ceasul lui Petruşevski şi l-a pus înapoi pe masă. „Ce zici, frate Puşkin?”, a întrebat Petruşevski. „Stop maşina”, a zis Puşkin.

                 4.

            Cînd Puşkin şi-a fracturat picioarele, a început să se mişte pe roate. Prietenilor le plăcea să-l tachineze pe Puşkin şi-l trăgeau de aceste roate. Puşkin se supăra şi scria despre prieteni poezii injurioase. El numea aceste poezii „erpigarme”.

                5.

            Puşkin şi-a petrecut vara anului 1829 în sat. Se trezea cu noaptea în cap, bea un ulcior de lapte proaspăt şi se ducea cu fuga să se scalde la rîu. După ce se scălda în rîu, Puşkin se întindea în iarbă şi dormea pînă la amiază. După amiază Puşkin dormea în hamac. Cînd se întîlnea cu împuţiţii de mujici, Puşkin dădea din cap şi-şi astupa nasul cu degetele. Dar mujicii rău mirositori îşi frîngeau şepcile în mîini şi ziceau: „şi asta încă nu-i nimic”.

                6.

            Lui Puşkin îi plăcea să azvîrle pietre. Cum găseşte nişte pietre – începe să le arunce. Uneori se înfierbîntă în aşa hal, încît stă, tot roşu, mătăhăieşte din mîini, aruncă pietre, de-a dreptul îngrozitor!

               7.

            Puşkin avea patru fii, şi toţi erau nişte cretini. Unul nici măcar nu ştia să stea pe scaun, cădea tot timpul. Dar însuşi Puşkin stătea destul de rău pe scaun. Uneori te puteai prăpădi de rîs; stau ei la masă: la un capăt Puşkin cade mereu, iar la celălalt – fiu-său. Ceva de necrezut.

(1939)