De ziua lui Ion Mureșan (La Mulți Ani!), textul meu despre Ion Mureșan din Portret de grup cu generația „optzeci”
Mihail Vakulovski
Poetul de iarnă
sau Despre corporalitatea
bine îmbrăcată a poeziei lui Ion Mureşan
„Trăieşte-ţi viaţa conform gramaticii”
„Deci îmbrăcaţi în haine de oraş ne admiram picioarele lungi
întinse în iarba fragedă
cuvintele se umflă şi încep să nască în gură
mîinile se înroşesc se fac mai roşii decît inima”
Teoria despre poezie a
lui Ion Mureşan este foarte convingătoare şi necesară pentru clasele gimnaziale
şi pentru omul de rînd, fiind deosebit de simplă şi bazîndu-se pe silogisme
infantile precum „sufletul omului este foarte folositor omului” – poezia „influenţează, lucrează asupra
sensibilităţii, sufletului şi vieţii tuturor membrilor societăţii” – deci „poezia este un lucru bun” şi „omul nu este doar homo sapiens, homo
faber, homo ludens etc., ci este, dincolo de acestea, homo poeticus”. A încerca însă o analiză a poeziei lui Ion Mureşan
prin „poetica” lui înseamnă a-ţi rata propriul text, „poetica” lui Ion Mureşan
presupunînd eseul Poezia din anul 1979,
de unde au fost extrase şi citatele de mai sus (Echinox, nr. 11-12, eseu reluat şi-n Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, Editura Vlasie, Piteşti, 1984).
Nu pentru că Poezia e un simplu text,
cum puteau fi atîtea altele, dar pentru că Poezia
e un text care poate că-l reprezintă pe Ion Mureşan din 1979, poate că pe Ion
Mureşan din săptămîna/ziua scrierii textului, nu însă şi pe poetul Ion Mureşan,
autor a două cărţi excepţionale de poezie, Cartea
de iarnă (Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1981) şi Poemul care nu poate fi înţeles
(Editura Arhipelag, Tîrgu-Mureş,
1993). Această teorie a lui Ion Mureşan despre poezie n-are nici o legătură cu
poezia lui Ion Mureşan, lucru care se va repeta, peste timp, şi în cazul lui
Ştefan Baştovoi. Ion Mureşan vine cu un program teoretic cu mult depăşit –
şi ca teorie pură – de textele sale lirice. Această teorie e
tot atît de romantică şi fragilă ca şi aceea a lui Vasile Alecsandri cu „tot
românul s-a născut poet”, doar că Ion Mureşan lărgeşte aria, generalizarea
fiind caracteristica centrală a textului teoretic al lui Ion Mureşan. El
încearcă un „neo-antropocentrism” fără a şti să-l numească, astfel
susţinîndu-şi direct altă teorie, precum că „de la impresie la expresie nu e o
cale tocmai scurtă”. Poetica lui Ion Mureşan, care se bazează pe ideea, mult
prea generală şi mult prea laxă, precum că „limbajul poeziei e limbajul
umanului”, ar fi valabilă dacă toţi
oamenii ar fi clonele lui Daniel Pişcu în perioadele cînd acesta comunică – la
propriu – în poezii. Concluzia e că „poetica” lui Ion Mureşan nu i se
potriveşte nici lui Ion Mureşan, cel puţin fiindcă acesta e un poet care scrie
foarte puţin şi foarte bine.
Oricum
ar fi, poemele lui Ion Mureşan presupun poetul, pe Ion Mureşan cu pixul în
mînă, care – concentrat – se află deasupra lor şi urmăreşte mişcarea de trupe
(trupuri) cărora le-a dat viaţă. De aceea, cel mai nimerit ar fi de urmărit cu
atenţie poezia lui Ion Mureşan, care-l include şi pe Ion Mureşan, şi poetica
sa. Ion Mureşan a publicat pînă acum două cărţi de poezie, Cartea de iarnă şi Poemul
care nu poate fi înţeles, care însă i-au fost de ajuns ca să fie prezent în
toate topurile poeziei contemporane şi, fireşte, în cele „optzeciste”.
Cartea
de iarnă (Rimbaud: „Să mă tem de iarnă, pentru că e anotimpul tihnei”) e
un titlu scurs dintr-o obsesie din copilărie de care n-a putut scăpa „pentru
că, de cum iau în mînă o carte, chiar şi în miezul verii, în oasele mele se
trezeşte frigul…”, spune Ion Mureşan
în celălalt volum, de eseuri, Cartea
pierdută (o poetică a urmei) (Editura Alatheia,
Bistriţa, 1998). Cînd, în copilărie, mergea să comande cărţi, bibliotecara
îi arunca priviri răutăcioase, iar în bibliotecă era frig pînă şi vara, astfel
asociaţia între frig şi cărţi urmărindu-l toată viaţa, între frig şi cărţi
statornicindu-se de-a lungul anilor „o relaţie ciudată”: „O vreme am crezut că
frigul e o metodă de conservare a cărţilor. (…) Şi mi-am dat seama că frigul şi
praful, departe de a se duşmăni, îşi împart într-o perfectă simbioză, în
întuneric, hrana din bibliotecă”. Mai apoi frigul
din cărţi va curge şi-n poezie, transformîndu-se în frică, în izgonire-a
din poezie. Încă fiind în pielea primei cărţi Ion Mureşan începea să trăiască
starea celeilalte cărţi, Poemul despre
poezie fiind un fel de avertizare, iar Glasul,
primul poem din Cartea de iarnă, la o
lectură inversă, poate fi citit ca un potrivit poem de încheiere, în care se
sugerează sfîrşitul, alterarea: „în curînd vom avea viziunea unei păsări /
deasupra a mari grămezi de fructe”. Poemul
despre poezie e o ars poetica, în care poetul-eu poetic îşi pregăteşte, în
taină şi cu multă migală, un punct de sprijin pentru viitorul său volum, chiar
dacă acesta va apărea cu foarte mare întîrziere. Iniţial, pentru Ion Mureşan
poezia e un ajutor, un sprijin, avînd funcţie de apărare. Temporalitatea e
exprimată de chiar prima sintagmă a poemului, „Toată viaţa”, şi de „grămada de
pantofi vechi”, iar secretul creşterii acestei puteri, care e poezia, - de „ascuns
sub pat”: „Toată viaţa am adunat cîrpe să-mi fac o sperietoare / îmi amintesc
zilele în care ascuns sub pat îmi desăvîrşeam / lucrarea / grămada de pantofi
vechi pe care îmi rezemam capul uneori / cînd adormeam”. Însă, odată cu
apariţia senzaţiei trecerii timpului, a fricii de viteza cu care viaţa devine
trecut, poezia devine agresivă, chiar şi pentru autorul ei, care, iată, la un
moment dat o scapă de sub control: „iar acum cînd e gata noapte de noapte sting
lumina şi numai / bănuind-o acolo / încep să urlu de spaimă”. Putem spune că, atunci cînd nu mai are
cum să sfideze asalturile poeziei, Ion Mureşan se apără de poezie cu poemele,
chiar dacă „poezia refuză să mai intre în poem”, cum va zice în Izgonirea din poezie, poem care „seamănă
cu documentul (liric extraordinar) al neputinţei de a scrie, – după cum spune Nicolae Manolescu. – Cineva sau ceva îl izgoneşte pe Ion
Mureşan din poezie, care trăieşte, ca altădată Rimbaud, sentimentul de teribilă
inutilitate a scrisului” (Cartea de
iarnă, România Literară, nr. 38, 1981). În comparaţie cu Poemul care nu poate fi înţeles, Cartea de iarnă are gesturi mai largi,
mai voluptoase, în Cartea de iarnă simţindu-se
o mai mare plăcere a scrierii poeziei decît în Poemul care nu poate fi înţeles, carte ceva mai ermetică (Andrei
Bodiu îl compară pe Ion Mureşan cu Ion Barbu) şi mai timidă, în care autorul
mai strînge şuruburile imaginaţiei şi ale metatextualităţii, trăsătură
combinată în cea de-a doua carte mai mult cu mitul religios decît cu acea
corporalitate savuroasă din Cartea de
iarnă. În Poemul care nu poate fi
înţeles Mureşan nu mai foloseşte cu atîta ardoare acea juxtapunere poetică,
procedeu care a dat roade remarcabile în Cartea
de iarnă, unde nu întîmplător cele mai reuşite poeme sînt cele lungi, de proporţii,
tip de poezie care aproape că dispare în al doilea volum. Odată cu „îmbătrînirea”,
între Cartea de iarnă şi Poemul care nu poate fi înţeles fiind 12
ani de zile, Ion Mureşan se
transformă dintr-un insistent maratonist într-un alergător de curse mereu
lungite de prietenii de la revista Vatra,
dar şi de propria memorie, pierzînd şi din viteză, şi din rezistenţă: a se
observa şi trecerea din titluri de la Carte
la Poem.
Atît
primul, cît şi ultimul poem al cărţii de debut sînt metatextuale. Din primul
poem, Glasul, se simte o plăcere de a
trăi („lucrurile le ating / cum coapse de femeie aş atinge”), combinată cu o voluptate de a scrie („poetul
e ca un iaz vînăt toamna - / puterea lui e departe de el”), care va domina
toată opera poetică a lui Ion Mureşan, autoreferenţialiatatea din poeziile sale
fiind tot atît de puternică („Puterea mea îmi îngheaţă mîinile / Puterea mea
îmi îngheaţă inima” – Cît despre
frumuseţe) şi importantă ca şi existenţialismul, pînă acum preferat
şi împins înainte de critica literară, cel mai categoric fiind Al. Cistelecan: „Poemele
stau sub semnul unor imperative dramatice şi nu sub acela al unor tentative
stilistice” (Cartea de iarnă, Familia, nr. 11, 1981). Ion Mureşan însă
este un „poeta artifex” prin excelenţă, doar că deosebit de iscusit în a
ascunde asta, manierismul său întrecîndu-l şi pe cel al lui Ion Minulescu, şi
pe cel al lui Nichita Stănescu, cu voia dumneavoastră. Livrescul lui Ion
Mureşan e o combinaţie dintre un
textualism bine manevrat şi o imitaţie de trăiri interioare, care sînt şi ele
estetice şi manieriste, pornind de la frumuseţe, memorie, cuvinte-poem-poezie…
La Ion Mureşan chiar şi nebunia e jucată şi jucăuşă: „La masa mea de lucru şade
nebunia. Îşi ridică ochii galbeni / dintre poemele mele: / - Nu vă supăraţi,
stau şi eu la masa dumneavoastră, / consum ce consum şi plec! / Zîmbeşte
melancolic, zgîrie scaunul cu unghia” (Izgonirea
din poezie). Gheorghe Perian a intuit perfect faptul – fără a accentua însă
– că asemănarea dintre Ion Mureşan şi Rimbaud, observată şi de Ioan Buduca şi
Nicolae Manolescu, vine dintr-o viziune înrudită asupra frumosului. Această
trăsătură, devenită mai mult poetică (literară) decît estetică şi mai mult
modernistă decît romantică, nu mai înseamnă acelaşi lucru, atît pentru Ion
Mureşan, cît şi pentru Rimbaud, care – aici – au acelaşi model poetic: gustul
lor e cultivat de un alt mare poet, cuvîntul căruia se simte în poezia
amîndurora: Charles Baudelaire, care – se ştie – înclină balanţa în favoarea
urîtului, astfel frumosul tradiţional luînd – şi în poezie – cu totul alte
conotaţii. Ion Mureşan are imaginaţia lui Rimbaud şi siguranţa şi „răutatea” lui
Baudelaire: „Nu-l primi pe străin în casa ta. / Nu face greşeala aceasta. Nu-i
da nici măcar pîine / mucegăită. / El poate mirosi urît, poate aduce lepra, /
poate aduce ciuma, poate fi rîios, poate fi păduchios. // Îmbrăcămintea lui e
murdară, unghiile negre, / tremuratul lui de piftie cu siguranţă te indispune.
/ Nu-l primi! / Văicărelile lui sînt mincinoase, mintea tîmpă, / ochii
spălăciţi şi crucişi. / Nu-l primi! // Nu te uita că plînge, se preface
vicleanul! / Aruncă cu pietre în el, fă-l să schelălăie, asmute / cîinele! /
Nu-l lăsa să bea apă din fîntîna ta, nu-l lăsa, / gura lui e plină de bulboane
necuviincioase. // După ce eşti sigur că l-ai îndepărtat, închide uşa”, citat
din Convorbiri cu diavolul, ultimul
poem din Poemul care nu poate fi înţeles,
ultima carte de poezie de pînă acum a lui Ion Mureşan, încheierea căreia, „Atunci,
nesfîrşitul tunel de buze din spatele / buzelor tale / îşi va înceta
bolborositul. Şi cu distincţie va rosti / numele Morţii”, trimite de asemenea la O
şedere în iad de Arthur Rimbaud: „Vei rămîne o hienă, etc.”, exclamă
demonul care îmi încinsese / fruntea cu o cunună de maci superbi. „Dobîndeşte-ţi
moartea, cu toate / poftele tale, cu egoismul tău şi cu toate păcatele tale
grele!”, aşa cum se întîmplă şi în alte cazuri. Astfel, pentru Ion Mureşan,
care nu se mulţumeşte să-şi treacă în poezie frumuseţea din cotidian, ca Florin
Iaru, ci o caută în extreme, frumosul nu mai e acelaşi ca pentru, să zicem,
Vasile Alecsandri sau Lucian Blaga. Pentru Ion Mureşan realitatea este „singura
prejudecată” şi „tot ceea ce am uitat”, pentru el contează textul, ficţiunea,
scriitura luînd locul realităţii, fiind vitală, un fel de să dau cu stilou-n
piatră: „Gata cu „mişcarea fără imagini a inimii”, / faţa s-a lipit de piatră,
cuţitul a scris în făină” (Mişcarea fără
inimă a imaginii). Să nu uităm că soarta aceluia (păunul) care a îndrăznit
să spună că „poemul să aştepte patruzeci de zile” (Care cu trestie dulce) e rezolvată de auctore fără ezitare: „Acolo nimeni nu presimte moartea păunului”. Ca
şi împăratul Nero, care se bucura de frumuşaţa
oraşului în flăcări, Ion Mureşan găseşte – şi gustă – poezia (adică frumosul!)
în momente şi situaţii mai puţin obişnuite („Atîta bunăvoinţă cîtă la un mort
iarna / după o noapte geroasă i se fac pe pupile flori de gheaţă / o splendoare”
sau „Ay nici lucrările zeilor nu-s atît de superbe ca o mare / cultură în
declin” – Poemul de iarnă), încît nu
e de mirare că mai ales criticii bătrîni au observat în poezia lui Ion Mureşan „o
anumită cruzime”, trebuie să recunoaştem, existentă sub toate formele ei
posibile, inclusiv sadicul şi masochismul (aici s-ar cere o comparaţie cu
marchizul de Sad). „Celebrul verset al lui Rimbaud din Une saison en enfer în
care se închipuie cu Frumuseţea pe genunchi, găsind-o amară şi împroşcînd-o cu
ocări, nu a rămas fără ecou în poeziile din Cartea de iarnă. Şi pentru Ion
Mureşan frumosul artistic, categorie de bază a esteticii tradiţionale, s-a
devalorizat şi, ca urmare, se cere evacuarea lui din poezie: „Cît despre
frumuseţe: singurul mod de-a mă lipsi de ea / stă în a-i săvîrşi faptele”. Dacă
la poetul francez Frumuseţea avea totuşi o înfăţişare omenească, la Ion Mureşan
ea se degradează prin zoomorfizare („ca o căţea turbată s-a năpustit frumuseţea
asupra mea”).”, spune Gheorghe Perian (Scriitori
români postmoderni, p.37), doar că
„frumuseţea” lui Ion Mureşan e mult mai apropiată de „frumuseţea” din partea a
II-a din Un anotimp în infern, numită
Deliruri II (Alchimia verbului) („Astăzi
ştiu să salut frumuseţea”) decît de cea din pagina care precede textul propriu
zis („Într-o seară, am aşezat pe genunchii mei Frumuseţea. – Găsind-o amară, am
împroşcat-o cu ocări”). Tocmai din
cauza că autorul Poemului care nu poate
fi înţeles şi al Cărţii de iarnă ţine frumuseţea la distanţă, salutul presupunînd o anume
distanţă, în comparaţie cu „versetul” la care trimite criticul clujean, cu
Frumuseţea pe genunchii eului poetic rimbauldian; de aici, din refuz şi ţinere
la o anumită (necesară) distanţă, - şi atacul viclean („Cu viclenie s-a
năpustit frumuseţea asupra mea / ca o căţea turbată s-a năpustit frumuseţea
asupra mea” – Splendidele grădini ale
aurului) al frumuseţii (cu f mic la Mureşan şi Rimbaud din citatul
meu, şi cu F mare la Rimbaud din
citatul lui Perian). Dintre scriitorii
din România, frumosul lui Ion
Mureşan poate că e cel mai apropiat de frumosul
lui William Totok, exemplar în Poezie
dimineaţa în zori, acţiunea căreia (n-)are loc „în barul de lîngă staţia de autobuz” (ceea ce îmi aminteşte de Porcecul lui Ioan Es. Pop), unde „chelneriţa
îşi serveşte clienţii în cea mai mare grabă / afară de mine toţi sînt grăbiţi /
şa asta nu-i o pură întîmplare / mărunţişul se-ntinde peste mese / încerc să
mi-o închipui pe chelneriţă-n pat (…) dintr-o dată mă-apucă ruşinea / nu numai
din cauza chelneriţei şi-a chipului ei boţit / nu numai din cauza celor ce
citesc ziarul şi a orei matinale // mă simt ca un intrus / ca un străin printre
oameni (…)”. La un moment dat toţi se
ridică şi ies din bar, eul poetic dumirindu-se că începe ziua de lucru, de „muncă”
(„N-o să muncesc niciodată” - Rimbauld),
cheamă chelneriţa, căreia are de gînd să-i spună ceva drăguţ, dar, fiindcă se
trezeşte faţă în faţă cu frumuseţea (cu frumuseţea şi cu adevărul în acelaşi
timp), uită imediat ce a vrut să-i spună „şi ca vrăjit nu-mi pot lua ochii / de
pe chipul ei boţit (…) constat că e într-adevăr frumoasă / privesc fix tăblia
mesei / ştiind că nu peste mult / voi părăsi localul”. Dacă majoritatea celorlaltor colegi de generaţie caută
frumuseţea/poezia în realitatea din jur, în cotidian, Ion Mureşan şi William
Totok au plăcerea s-o găsească în lucrurile mai „boţite”, mai sordide, unde –
cînd o găsesc – o constată şi atît, cum se întîmplă şi-n alt poem de-al lui
Totok, Întîmplări trăite. O frumuseţe
„întrutotul nepotrivită în vreme de pace”, un fel de inconştienţă blazată,
ce-mi aminteşte de un prieten care, fiind, în copilărie, alungat de acasă,
cîştiga bani pentru existenţă săpînd morminte. Zicea că vîntul bătea părul
celor de sus, unde toţi plîngeau, iar jos era linişte şi bine. Linişte şi bine
e şi-n sufletul eului poetic din poemul Eu
şi înecatul: „Îl ţin de mînă pe înecat, să nu trişeze, să nu / se
rostogolească / pe coasta abruptă. Fluturii îmi mănîncă faţa. / Mai multe
insecte îmi mănîncă faţa. Sînt foarte / frumos.(…) Totul e să rezist întins pe
pătură. Să-l ţin de mînă pe înecat / cît timp mai ţopăie broasca pe bolta
cerească. / Sînt foarte frumos”. Ca
şi Rimbaud, Ion Mureşan e un enfant
terible („copii în mantii sticloase în pivniţele înalte” - Cel ce pictează colina), care, oricîte
uşi blindate şi sisteme de semnalizare i-ar pune în cale, pînă la urmă intră în
locurile interzise şi face, chiar în cel mai nepotrivit moment, ceea ce-a fost
învăţat de părinţi că „nu se poate / nu e frumos”, totuşi fără tupeul lui
Mircea Dinescu sau Traian T. Coşovei („Mai bine o mică sindrofie / cu ceai / la
care să-mi miros pe furiş subsuorile ca pe nişte plante / ocrotite de lege / şi
mă exersez în lăudarea porţelanurilor” – Poemul
de iarnă). De altfel, revolta şi aerul de copil teribil („şi jucîndu-mi
ochii uscaţi ca lemnul unui copac trăsnit / la complicate şi elegante ceremonii
rîd în hohote / şi recit cîntecele stupide” –
Splendidele grădini ale aurului) sînt combinate cu o autonegare „conştiincioasă”:
„Odihnesc dimineaţa în jilţul de argint / sub peretele gălbui al casei cu sfială
vorbesc despre voi / şi zic: uitaţi vinul negru / ce vi l-am promis” (Despre construcţia unui mare hangar),
care ne avertizează să nu ne facem iluzii, iar trecutul îşi arată capul mereu
în poeziile lui Mureşan, ca acel pui de şarpe din Înălţarea la cer, care-şi scoate „capul răcoros între buze”-le
scriitorului-eu poetic. Trecutul la Ion Mureşan e sinonim cu „memoria” şi e
valabil doar atîta timp cît e şi adevărat, controlabil de omul viu. Această
schimbare de viziune presupune numaidecît şi alte schimbări, în primul rînd cea
care vizează crezul poetic: „Oricum, eu stau în faţa crezului poetic ca în faţa
unei femei / fără piele / ce îşi pudrează venele, iar dacă o sărut uneori cu ce
sînt eu / mai presus / decît măcelarul ce după închiderea prăvăliei plîngînd
îşi îngroapă faţa în hălcile de carne / care I-au rămas nevîndute” (Înălţarea la cer), continuarea fiind şi
mai teoretică: „Adică eu îmi pun grumazul între lucru şi cauza sa / adică
grumazul meu stă între poem şi cauza sa / cum stă uterul femeii între
spermatozoid şi ovul.” Prin tonalitate, întrebarea lui Mureşan aminteşte de întrebarea personajului lui
Matei Vişniec din A fost găsit un mort:
„cei doi tractorişti s-au aşezat obosiţi / lîngă trupul viguros al mortului / o
vreme l-au privit în tăcere strivind / boabe de grîu între măsele / mai apoi
s-au întins cu faţa în sus / au privit cerul mai atenţi ca oricînd / la urma
urmei spuse unul dintre ei / ce-am realizat noi în viaţă?”. De observat şi
desenul grafic din poeziile lui Mureşan, compuse din diferite tipuri de
versuri, de obicei primele versuri, să le zicem „principale”, sînt urmate de
versuri ajutătoare, „secundare”, mai scurte, care încep de la mijloc, sau
foarte scurte, ca o codiţă pentru rîndul „patern”, la sfîrşitul acestuia, doar
că în rîndul următor, care sînt de fapt „crema” semantică a textului şi
formează acele goluri grafice prin care parcă îndeamnă cititorul la reflecţie:
„Posteritatea
nu are timp să revizuiască iar frumuseţea nu
stînjeneşte
vînzările
capetele de
cîine tatuate pe genunchii tăi vor face o bună
impresie
în
spectacolul de gală îţi spun eu Bestia „cel care îşi alege
cuvintele
cu toată
grija iar atunci cînd vorbeşte aerul face băşici
roşcate în
jurul lui
ca şi cum ar
vorbi cu capul sub apă”(…)” (Kynos
Kephalai).
În general, Ion Mureşan, prin construcţia textelor
sale şi dintr-o tradiţie ardelenească de neneglijat, creează multe insuliţe (Insula - Ioan Groşan) de tăcere nu numai
în interiorul cărţilor (şi – o-ho-ho!, între ele), dar şi-n trupul poemelor,
cele mai interesante – lungi sau foarte lungi, construite pe modelul
fragmentului de mai sus, sau, ca şi Semnul,
formate din părţi aproape autonome, care sînt unite şi integrate în text
prin juxtapunere. În Semnul se simte
aproape fiziologic plăcerea de a construi din cuvinte. Iar poemele scurte ale lui Ion Mureşan îţi
dau la sfîrşit o senzaţie de nemulţumire, aproape trupească. Poemul care nu poate fi înţeles aduce o combinaţie între corporalitate şi
mitul religios, de care amintesc mai ales laitmotivele, care-mi mai aduc aminte
şi de Daniil Harms, autorul textului Versuri
greu de înţeles.
Dacă în prima parte a
creaţiei sale, numită Cartea de iarnă,
livrescul ia faţa vieţii,
în partea a doua, Poemul care nu poate fi
înţeles, rolurile par a se inversa, din punct de vedere formal, în
profunzime însă e vorba de „o viaţă
distrusă de poezie”, ne spune autorul, astfel trăsătura dominantă rămîne de
asemenea artificialul, textul, poemul, poezia, versul… Cele două cărţi sînt
opuse şi ca mod de gîndire, şi ca stare de spirit, optimismul şi gîndirea
pozitivă din prima carte se transformă, în cartea a doua, într-un pesimism
răutăcios şi un negativism agresiv. Scriitorul, acum „preocupat numai de
propria boală care are numele poemului pe care tocmai îl scrie” (Eugen Simion, Scriitori români de azi, IV, Editura Cartea Românească, 1989, pag. 538) aruncă vina pe spatele poeziei: „vers
otrăvit, năpîrcă, cîntă cum ţi-ai lipit buzele / scîrboase de buzele mele. /
Cuvintele tale roase de rîie, năpădite de păduchi, / curvele tale de cuvinte /
muşcă sînii domnişoarelor, muşcă părul cărunt / de pe pieptul bărbaţilor, / pui
de căţea, iubirile mi le-ai schilodit, / viaţa mi-ai vlăguit-o, mierea zilelor
mele ai risipit-o / pe limba neruşinaţilor! (…) Cît despre mine / viaţa mi-ai
vlăguit-o, mierea zilelor mele ai risipit-o / pe limba neruşinaţilor” (Viaţă distrusă de poezie). Poate că
anume aici Ion Mureşan e cu adevărat rimbauldian. Poate că e adevărat că poeţii
adevăraţi se lasă (repede) de poezie. Poate că scrii poezie pînă ajungi s-o
scrii cu adevărat bine, cum îţi place, cum visai, apoi… mă gîndesc că poate
nici critica poeziei n-are rost. (Poate că n-are…). Poate că această lehamite
de poezie e o eroare, poate că e o eroare potrivită: „Se săturase de poezie.
Zicea: Iapa asta, / iapa asta călărită de Zeu pe coridoarele tribunalului. / O
înşiruire potrivită de erori” (Lanţul
peste ferestre). Sau poate că şi această frică şi fugă de poezie e, de
asemenea, o farsă jucată de Ion Mureşan, care, obişnuindu-se atît de tare cu
lucrătura, cu construcţia cărţilor şi poemelor sale, devine un adevărat maniac
al textului, un profesionist rarisim de la care aşteptăm, cu insistenţă, cea
de-a treia carte de poezie.
(din Portret de grup cu generația „optzeci“. Poezia (critică literară, Editura Tracus Arte,
București, 2010)
Comentarii
Trimiteți un comentariu