Răspuns la ancheta revistei STEAUA

M-am născut în august, cînd părinţii mei absolveau Facultatea de Filologie şi intrau în cîmpul muncii. Datorită lor, primele mele amintiri sunt legate de cărţi şi de literatură (şi aşa vor fi şi ale lui frate-meu, fireşte). Nu-mi amintesc casa noastră fără bibliotecă, probabil c-au adunat cărţile în timpul studenţiei şi le-au adus la bunici, cum vom face şi eu cu frate-meu peste cîţiva ani, cînd vom învăţa la aceeaşi facultate, aceeaşi universitate, în acelaşi oraş, la aceeaşi adresă, doar că deja din altă ţară. Cînd eram foarte mic, tata se juca cu mine de-a poezia. Îmi amintesc perfect cum construiam – rînd cu rînd – poezia, un rînd spunea el, unul – eu şi tot aşa, pînă cînd hotăram să-i punem punct şi să începem alta sau să facem altceva. Exact la fel s-a jucat peste cîţiva ani şi cu frate-meu, mai mic cu 6 ani decît mine. Doar că cu el s-a jucat de-a proza, ei „scriau” poveşti, iar eu îi ascultam cu gura căscată, pentru că ăsta micu’ avea de atunci o imaginaţie fabuloasă şi avea şi talent actoricesc, încît uneori tata se aşeza pe scaun ca să rîdă mai în voie. Rezultatul acestui joc – eu mă cred mai poet decît prozator, el – mai prozator decît poet, deşi scriem amîndoi şi poezie, şi proză, şi dramaturgie, şi critică literară. Cînd am mai crescut, încerca să ne ajute să alegem ce să citim. El ne propunea cele mai frumoase cărţi din copilăria lui şi ce credea că ar trebui să ni se potrivească, iar noi îl cam sabotam şi alegeam alte cărţi din bibliotecă (mai din spatele rafturilor, de obicei). Observînd asta, ne-a păcălit: se lăsa văzut cu „Aventurile lui Cepelică”, de exemplu, apoi o ascundea. O căutam şi o citeam pe ascuns, ca şi cum ar fi fost descoperirea mea („Unde sunt eu, acolo sunt lacrimi” – şi acum îmi amintesc faze din cărţile citite atunci). Aşa am „descoperit” toate cărţile pe care, altfel, le-aş fi respins, iar frate-meu a avut şi mai mare noroc – n-a trebuit să citească „operele” din programa şcolară, adică autorii realismului socialist, ci citea doar din ce-i spuneam eu că mi-a plăcut. Şi nu era vorba doar de clasici, înainte să vină la facultate citise deja toate cărţile importante de teorie literară, era la curent cu literatura universală, citise şi cele mai bune antologii de poezie, fie în română, fie în rusă, şi-i citise şi pe tinerii scriitori de pe ambele maluri ale Prutului, de la „optzecişti” la Dumitru Crudu. Tata ne-a fost profesor de literatură, aşa că nu ne-a învăţat numai acasă, ci şi la şcoală, unde era mai dur cu noi decît cu colegii noştri, încît unii colegi se trezeau povestindu-mi… cît de nesuferiţi sunt copiii profesorilor.

            Apoi îi aduceam eu cărţi, foarte multe cărţi pe care tata le citea imediat (cunoştea literatura română mai bine decît orice critic literar, de la cronicari la „douămiişti”), apoi le discutam, de multe ori în contradictoriu, el avînd un spirit critic mult prea dezvoltat, dar şi umor & ironie. Dar asta nu s-a întîmplat la bătrîneţe, pentru că tata n-a fost bătrîn niciodată, murind la 56 de ani…

            Cît despre mama, ea mereu a avut încredere în gusturile literare ale lui tata şi doar l-a ajutat să facem ce ne îndruma el. În afară de asta, în copilărie ne citea, recita şi povestea – foarte frumos – poveşti şi poezii, ne dăruia cărţi şi ne punea să citim şi ce trebuie, nu numai ce ne place. Iar acum, cînd îi ducem cărţi, de obicei îi plac, că nu-i ducem chiar orice; la bătrîneţe cred că oamenii trebuie să citească numai de plăcere, numai cărţi foarte faine, ca-n copilărie, de fapt. Îi ducem, fireşte, şi cărţile noastre – scrise şi traduse, unde-s alte discuţii. În rest, pe lîngă marile descoperiri, cum ar fi „Laur” de Evghenii Vodolazkin sau „Totul este iluminat” de Jonathan Safran Foer, îi duc cărţi care să-i facă plăcere la lectură, cum e „Cercul mincinoșilor. Cele mai frumoase povești filozofice din lumea întreagă” de Jean-Claude Carriere sau „Tîlcul tuturor faptelor. Povestiri hasidice” de Shmuel Yosef Agnon. Lui tata i-aş fi dus şi „Marea carte a inumanităţii. O istorie a ororilor în 100 de episoade” de Matthew White, „Vremuri second-hand” de Svetlana Aleksievici, cărţile Lydiei Davis şi ale lui Mo Yan, „Beau, deci exist” de Scruton Roger, dar şi toate cărţile de poezie care-mi plac mie. Oricum, cînd citesc o carte foarte bună, mă gîndesc la tata, dacă i-ar fi plăcut şi lui şi ce ar fi obiectat, aşa cum – atunci cînd călătoresc, mă gîndesc la bunicul, care a fost profesor de geografie şi mi-a povestit despre ţări şi locuri aproape cum îmi povestea tata despre literatură.

Celelalte texte - aici