Neagu Djuvara. Amintiri istorice

 

Neagu Djuvara este unul din puţinii oameni care se confundă cu istoria României, cu istoria în general. Fiind istoric hedonist, cărţile sale sînt şi vor fi utile şi populare pentru generaţii şi generaţii de românaşi (şi nu numai), Neagu Djuvara ştiind să combine perfect frumosul cu adevărul, plăcutul cu necesarul, istoria cu literatura… Cea mai recentă carte publicată de Neagu Djuvara este un volum care ar fi trebuit să apară… după moartea autorului, cum aflăm şi din nota editurii, dar şi de la autor, cartea fiind lansată la tîrgul de carte Gaudeamus. „Amintiri şi poveşti mai deocheate” este o carte deosebită, frumos ilustrată de Andrei Gamarţ, o carte care se citeşte cu multă plăcere, de aceea ai impresia că se termină cam brusc şi mult prea repede (sperăm să apară repede şi ediţia a III-a (şi tot aşa) – de fiecare dată „adăugită”!). „Amintiri şi poveşti mai deocheate” are cinci povestiri (primele patru au fost scrise pentru „Plai cu boi”): „La Mamaia sat în 1922”, „Cum m-a învăţat şcoala franceză să scriu mai bine româneşte”, „O figură a Bucureştiului interbelic: Popovici-galoş, diplomat de carieră”, „Căsătorii între ardeleni şi boieroaice regăţene şi viceversa” şi „Vacanţe de adolescenţă pe la mătuşi”. Naraţiunea începe în copilărie, cînd mamă-sa, avînd puţini bani, îi duce, pe naratorul homodiegetic Neagu, de 6 ani, şi pe frate-so, la Mamaia-sat, unde întîlnesc două surori, Mia şi Elena. Se opresc la o familie cu tată turc, mamă nemţoaică, iar copilul e român get-beget, glumeşte scriitorul. Cu Elena, de 4 ani, se trezeşte o dată între două dune: „Mă apropii de ea… o sărut pe obraji… şi, întinzînd-o pe burtă, mă culc pe ea încercînd să-mi strecor instrumentul între buci, cînd apare maică-sa. Aia mică îi zice arătîndu-şi dosul cu deştul: - Neagu a vlut să-mi pună lobinetul lui aici!”. Despre Elena a scris apoi foarte frumos Alexandru Paleologu, care „a lăsat prea străveziu să se înţeleagă că prietenia lor a mers – să-i ziceam în vechea limbă popească – pînă la spurcata împreunare”. Mia, de care Neagu s-a „îndrăgostit nebuneşte”, a avut o soartă nefericită, care transformă povestirea nostalgic-umoristică în una tragică, pentru că: „N-am cunoscut o altă fiinţă lovită atît de stăruitor şi nemilos de soartă”. Cum s-a întîmplat asta… scrie-n carte, citiţi… A doua povestire e despre studiile în Franţa şi despre profii de acolo, un text parcă povestit… Cînd citesc cărţile lui Neagu Djuvara parcă-l aud pe domnul Djuvara, pentru că-n studenţie a fost la Chişinău de cîteva ori şi n-am lipsit la nici o lecţie de-a domniei sale, ba chiar l-am adus şi pe frate-meu, pe atunci încă elev în alt capăt al ţării, astfel încît vocea sa mi-a rămas în memorie, literele sale transformîndu-se în voce la lectură… În „O figură a Bucureştiului interbelic: Popovici-galoş, diplomat de carieră”, povestind despre un vajnic personaj interbelic, Neagu Djuvara îşi aminteşte de luna de miere, dar „faptele” personajului sînt prea deocheate ca să nu iasă, totuşi, în faţă: „Deschide uşa - şi ce vede? Popovici îşi făcea nevoia mare pe ţucal, în pat, cu paltonul pe el, pălăria pe cap şi o umbrelă mare neagră deschisă spre uşă, că, de, cum se zice mai la periferie, Cînd e uşile dăşchise, trage curent”… „Căsătorii între ardeleni şi boieroaice regăţene şi viceversa” e un fel de anti-Mioriţa a poporului român, cînd după Marea Unire fiecare s-a unit cu fiecare, ardelenii cu moldovenii şi regăţenii s.a.m.d. Detalii picante şi amintiri biografice, care se trag chiar din istoria României, de la Unire, interbelic la lagărele comuniste pînă în prezent şi chiar viitor, aventuri, ca şi-n ultima povestire, cartea terminîndu-se brusc, cu o ratare…

Poveştile lui Neagu Djuvara au de toate, şi umor (şi lingvistic, şi existenţial), şi erotism (inocent, dar şi periculos, care face să-ţi pierzi neamul…), şi aventură (ehehehei!), şi început, şi sfîrşit, şi învăţăminte, toate aurite de un stil & limbaj fain, atrăgător. Neagu Djuvara în „Amintiri şi poveşti mai deocheate” este un fel de Ion Neculce în „O samă de cuvinte”… doar că un Neculce contemporan cu noi, cu părinţii, bunicii, străbunicii, dar şi cu copiii şi nepoţii noştri. Un scriitor despre care am multe amintiri - nu deocheate, dar foarte frumoase -, un om cu care trebuie să ne mîndrim şi pe care trebuie să-l preţuim făţiş, cu dragoste şi respect.

 

Neagu Djuvara, „Amintiri şi poveşti mai deocheate”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009