Interviu cu Dan Lungu

 „Fiecare „vede” şi reţine ceea ce a învăţat să vadă, ceea ce trecutul lui îi permite să vadă”

 (din Tinerii dintre milenii. Interviuri)

- Dan, eşti unul dintre tinerii foarte activi, înfiinţezi cenacluri, cluburi, grupuri, participi la diferite festivaluri, publici în diverse reviste, faci şi literatură, şi sociologie ş.a.m.d. De la ce ţi se trage? Aşa erai şi-n copilărie sau taman din contra?

- Nu ştiu dacă sînt chiar aşa activ precum spui… De fapt, o parte din lucrurile astea le fac atunci cînd mă enervez. Nervii mă motivează. Mă sufocă o stare de lucruri, mă scoate din sărite o atitudine, îmi sare muştarul la un tip de comportament şi atunci motoarele mi se încing, fac grupuri şi scriu la reviste, intru în polemici, cum spui tu. În general, sînt un tip calm. Liniştit spre leneş. Îţi trebuie mult ca să mă scoţi din papuci. Dar dacă mi se întîmplă, simt nevoia să fac ceva. Şi nu ceva ca un foc de paie – să trag o înjurătură, să dau o palmă sau chestii de astea – ci ceva temeinic, aşezat. Aşa s-a născut şi Club 8. În plus, cred că am o anumită perseverenţă, care mă ajută să duc la capăt lucrurile începute. Uneori, pe parcurs – ni se întîmplă tuturor – motivaţia pentru o acţiune sau alta ne scade; în acest moment vine perseverenţa şi-i ia locul. Duc lucrurile la capăt fiindcă le-am început, chiar dacă nu mai am aceeaşi motivaţie puternică. Nu spun că trăsătura asta e neapărat bună, uneori e păguboasă rău de tot…

Cu literatura şi cu sociologia e altceva. Cu „literatura” mă ocup de cînd eram mic. Prima poezie pe care am scris-o – şi asta înainte de a merge la şcoală – este „Iarna pe uliţă” a lui Coşbuc. Am copiat-o literă cu literă din manualul de citire al surorii mele. Am desenat-o, mai bine zis, că de citit nu ştiam să citesc. Cum am învăţat să scriu, am şi „compus” (jargonul învăţătorilor!) primele poezioare. Nu cred că e chestie de talent sau de inspiraţie (sau nu numai), ci (şi) de obişnuinţă. Părinţii mei erau destul de severi, nu puteam ieşi în stradă decît cu program. Aşa că stăteam mult timp în curte, în casă. Sora mea, mai mare fiind, îşi făcea temele. Folosea creioane frumos colorate, caiete, stilou, un întreg instrumentar fascinant – mai ales pentru cineva care trebuia să se joace mai mult singur. Cred că atunci cînd am „pictat” poezia lui Coşbuc, am făcut-o de plictiseală, am găsit o „joacă” nouă. În plus, îmi legitimam accesul la acel instrumentar fabulos – creioane, ascuţitori, carioca, caiete – şi făceam o activitate bine valorizată de ceilalţi, o activitate peste vîrsta mea, de şcolar. De unde ştiam eu că e valorizată social? Destul de simplu… Cînd sora mea îşi făcea temele, trebuia păstrată liniştea: şşşşt, îşi face temele! Dacă toată lumea trebuia să-şi ţină gura pentru chestia asta şi să meargă în vîrful picioarelor, nu e clar că e o treabă importantă?

Cînd am învăţat să buchisesc, am găsit altă „joacă” de unul singur: cititul. O joacă fascinantă, infinită, în care eşti şi nu eşti de unul singur. Personajele îţi ţin companie. Îţi găseşti prieteni cărora le poţi urmări năstruşniciile cu sufletul la gură, care trec dintr-un volum în altul (cîtă nerăbdare să schimb cartea la biblioteca municipală!) şi, lucru foarte important, cu care părinţii îţi dau voie să te joci, căci nu trebuie să ieşi din curte pentru a te întîlni cu ei. Formidabil, puteam să mă joc şi să fiu copil cuminte în acelaşi tip! Aşa am dat în patima lecturii. Devoram teancuri de cărţi, nu ieşeam din casă cu zilele. Ai mei se cam îngrijoraseră. Mă îndemnau să mai ies din cînd în cînd în stradă, să mă mai joc cu copiii, iar eu îi fugăream din cameră că mă deranjează. Cumva, scrisul şi cititul au fost pentru mine jocuri de copil singuratic, care trebuia să păstreze liniştea. Apoi, odată intrat în joc, restul e obişnuinţă. Exagerînd, fireşte. Despre cum patima lecturii şi magia jocului literaturii favorizează construcţia unei cariere literare, am o întreagă teorie, cu care însă nu vreau să te plictisesc.

Cît despre sociologie… sociologia e tot un fel de literatură: literatură de specialitate. Diferenţa dintre ele nu e atît de mare, aşa cum pare la prima vedere.

 

- Ce importanţă are realitatea, biograficul pentru prozele tale?

- E o întrebare foarte complicată. Mai ales dacă urmărim articulaţiile fine dintre realitatea exterioară, experienţa individuală şi text… La limită, nu cred că există literatură care să nu fie autobiografică în sensul cel mai larg. Să mă explic. Nu trebuie să povesteşti amănunte din viaţa ta pentru a fi autobiografic. Fiecare dintre noi ne formăm într-o realitate exterioară nouă, pe care o experimentăm şi de unde învăţăm tot ceea ce ştim. O realitate pe care o interiorizăm, care ne constituie şi ne transformă lumea noastră interioară, subiectivă. Biografia, adică faptele experimentate personal pe traiectoria vieţii, ne formează modul de a gîndi, de a simţi, de a evalua, de a percepe, de a judeca pe celălalt etc. Un acelaşi peisaj văzut de două persoane diferite va fi redat ulterior diferit, o întîmplare la care participă mai multe persoane va fi relatată ulterior în variante diferite. Cu cît bagajul biografic al celor care privesc peisajul sau asistă la o întîmplare va fi mai diferit, cu atît versiunile ulterioare vor fi mai distanţate una de alta. Pentru că fiecare „vede” şi reţine ceea ce a învăţat să vadă, ceea ce trecutul lui îi permite să vadă. Însă această realitate exterioară încorporată în lumea interioară nu trebuie văzută în mod restrictiv, ca întîmplări strict fizice şi ca o experienţă omogenă. Noi învăţăm în multe feluri şi multe lucruri. Învăţăm din întîmplări pe propria piele, dar şi din cele păţite şi povestite de alţii; din interacţiune cu ceilalţi, dar şi citind din cărţi (biografia intelectuală, a ideilor cu care intrăm în contact e la fel de importantă ca şi întîmplările cotidiene); învăţăm din prezent, dar şi rememorînd. Sîntem nişte fiinţe extrem de complicate. Nici trecutul nostru nu este mereu acelaşi, pentru că ni-l putem reprezenta diferit în funcţie de ultimul eveniment trăit, mai ales dacă acesta ne marchează puternic. Din perspectiva ultimelor întîmplări, unele lucruri pe care nu le povesteam din viaţa noastră, considerîndu-le neimportante, pot căpăta relevanţă. Paradoxal, nici (auto)biografia noastră nu este mereu aceeaşi. Şi este normal să fie aşa, pentru că nu sîntem nişte mecanisme acţionate exclusiv de trecutul încorporat. El ne dirijează, e drept, dar privit prin lupa prezentului nu rămîne mereu acelaşi, sîntem ghidaţi de un trecut mereu modificat de perspectiva prezentului. Această revanşă a prezentului asupra trecutului trădează de fapt existenţa libertăţii noastre individuale.

            Inevitabil, realitatea exterioară este importantă pentru prozele mele – fie că ne referim la realitatea imediată, fie la cea încorporată ca experienţă personală. Eu observ în realitatea înconjurătoare ceea ce îmi permite biografia mea să văd, iar biografia mea se schimbă în funcţie de ceea ce trăiesc acum. Între anumite limite, fireşte. Nu înseamnă că după ce răspund la acest interviu sînt cu totul alt om şi am un cu totul alt trecut.

 

- Ai debutat cu un volum de poezie, „Muchii”, la editura Junimea (Iaşi), apoi ai publicat un volum de proză scurtă, „Cheta la flegmă”, la editura Outopos (Iaşi), cărţi care nu ştiu să fi ajuns în librăriile din alte oraşe. Cum trebuie promovată literatura în aceste condiţii, cînd editurile au asemenea difuzare şi de multe ori nici nu le interesează ce se întîmplă cu cărţile, urmărind cu totul alte interese?

- Eu cred că este o situaţie temporară. În timp, lucrurile se vor schimba şi difuzarea se va face profesionist, iar editurile neprofesioniste vor muri. Încet-încet, piaţa îşi va impune regulile ei dure. Outopos a şi dispărut. Iată, editurile bune, ca Polirom, Humanitas sau Compania, au o difuzare excelentă.

O soluţie alternativă o constituie cărţile publicate pe internet. Mai ales pentru cărţile academice, care au un public restrîns, dar care ştie a utiliza calculatorul şi, de obicei, are acces la internet la locul de muncă. Anul trecut am avut o experienţă interesantă. Am publicat la editura electronică Liternet un volum: „Cartografii în tranziţie. Eseuri de sociologia artei şi literaturii”. Surpriza a fost maximă. În două luni a fost descărcată/salvată pe propriul calculator de o mie de persoane. Asta nu înseamnă că a fost şi citită, aşa cum nici cărţile vîndute nu ştim dacă sînt citite sau nu. Dar a ajuns la o mie de persoane…

 

- Cum ai început să scrii literatură şi care a fost reacţia apropiaţilor tăi la vestea asta?

- În linii mari, ţi-am spus cum m-am apucat de scris. Venind pe nesimţite, cei apropiaţi nu au avut o reacţie spontană… Cred că atitudinea alor mei, la un moment dat, cînd eram adolescent, era ceva de genul „mai bine scrie, decît să umble teleleu Tănase prin oraş sau să facă alte porcării”. Nu i-a impresionat niciodată chestia asta. Atîta timp cît din asta nu se poate trăi, pentru ei, care au muncit din greu să-şi cîştige pîinea, nu-i decît un moft. O preocupare bună pentru timpul liber.

 

- Cum a apărut Club 8, al cărui manifest l-aţi publicat în decedata Vineri, dar şi în OZONE FRIENDLY, antologia voastră, la care ai scris şi prefaţa? De ce se numeşte Club 8 şi care e situaţia actuală a clubului, ce mai face Club 8?

- Mulţumesc de întrebare, Club 8 face bine. În acest moment, chiar foarte bine. După o perioadă de relativă lîncezeală, sîntem din nou în plină efervescenţă. Sîntem plini de proiecte.

Cum a început Club 8… A început în primăvara lui 1997, într-un apartament din Tătăraşi, în România, Europa, pe planeta numită Pămînt. În bl. K1, sc. A – ca să fiu mai precis. În privinţa numărului apartamentului, istoria literară va trebui să facă investigaţii serioase şi probabil că se va împărţi în două tabere, subiectiviştii şi obiectiviştii. În acte, apartamentul purta numărul 2, deşi era la etajul patru (fără lift), fiind numerotate pe palier; însă, pentru a simplifica lucrurile şi a nu crea încurcături, oamenii de pe scară îşi numerotaseră apartamentele de la 1 la 9. Aşadar, pentru stat apartamentul avea numărul 2, iar pentru comunitatea de locatari avea numărul 9. Ghiciţi, vă rog, numărul corect!

Iniţial, toată povestea asta a purtat numele de Cenaclul din Tătăraşi. Titulatura spune mai multe lucruri. În primul rînd, că la început a fost conceput ca un cenaclu şi nu ca un club. Un cenaclu, totuşi, special: era ţinut într-o locuinţă privată, unde nu prea puteai veni fără invitaţie (era şi destul de greu de nimerit…); locul unde se desfăşura cenaclul nu era într-un loc „încărcat de istorie”, „plin de tradiţie”, la Pogor sau pe Copou, ci într-un cartier periferic. De la început el a fost conceput ca ex-centric. De ce un cenaclu nou? Pentru că am considerat că cele existente erau compromise rău de tot: mult fariseism, laude deşănţate pentru texte de doi bani, prieteşuguri dubioase, veleitarism cu pretenţii, mentalitate de baroni locali ai literaturii etc. Au venit mulţi tineri atunci în Tătăraşi. Deviza era: „intră cine poate, rămîne cine vrea.” Era plină casa, se stătea pe jos. Nu mai ştiu cînd a avut loc prima şedinţă, probabil prin martie. Am citit şi un fel de manifest încropit de mine, altul decît manifestul monguz, care a fost mai tîrziu. Dar zilele trecute am găsit un caiet, în care scrie: „15 mai 1997 – şedinţa a IV-a. Au participat: Dan Lungu, Dana Lungu, Mihaela (cred că Gafiţescu), Cerasela Stoşescu, Ionel Răducea, Adrian, Florentin Sorescu, Sorin Durdun, Dragoş Popescu, Liviu Măţăoanu, Bogdan, Mihai Ursachi. Au citit: Liviu Măţăoanu, Mihai Ursachi.” A fost o şedinţă cu invitaţi de la Piteşti, de la cenaclul SIND. Ţin minte că Mihai Ursachi a fost extrem de punctual, dimineaţa la zece punct a sunat la uşă, n-a vrut să-l aducem cu taxiul, cum ne oferisem, a spus că ştie foarte bine cartierul, că a locuit în el. A citit un poem lung despre Iulius Cezar, pe care nu-l terminase de mult timp şi îl citea pentru prima dată cuiva. A vrut să ne facă o surpriză. Sorescu l-a cam ras la comentariu, cred că din teribilism, că poemul era foarte bun. Ursachi l-a lăudat enorm pe Măţăoanu, a spus că face cam acelaşi lucru cu Mircea Ivănescu, numai că la un nivel mult mai bun. Piteştenii au mai venit după aceea o dată, după ce s-a adoptat denumirea de Club 8, ocazie cu care l-au întîlnit, de astă dată, tot în Tătăraşi, pe Emil Brumaru.  

Denumirea de Cenaclul din Tătăraşi a durat doar cîteva luni, pînă în octombrie, cred. În octombrie a avut loc o întîlnire esenţială, cea cu Ovidiu Nimigean. După această întîlnire, am schimbat, încetul cu încetul, şi titulatura, şi echipa, şi obiectivele… Începe practic o altă perioadă. Ovidiu era un tip destul de retras, nu ieşea la mondenităţi literare, aşa că, deşi eram de opt ani în Iaşi, nu-l cunoscusem. Ştiam ce scrie şi îmi plăcea arţagul lui. Ca sociolog, îmi calculasem cam care erau oamenii cu care se poate face alternativă în Iaşi, pentru că eu nu aveam destulă legitimitate pentru aşa ceva. În definitiv, nu aveam decît un volum de versuri publicat şi eram un prozator promiţător, cunoscut mai mult de tinerii din cenacluri. Îl ochisem pe Ovidiu. Era un ins trăsnit, un critic temut şi un poet incomod – mă gîndeam că s-ar putea să-i placă ideea. Şi am avut dreptate. Şi am găsit şi prilejul să-l cunosc. Viorel Ilişoi, care lucra la „Timpul” şi locuia într-un sat de pe lîngă Iaşi, la socri, rămînea adesea peste noapte la mine. Începuse o anchetă la revistă, pe care o clocisem amîndoi, intitulată „Viaţa literară pe Bahlui”. Dacă nu mă înşel, primul interviu a fost cu Dorin Spineanu, care înjura în stînga şi în dreapta, un interviu care a pus gaz pe foc. La un moment dat, îi spun lui Viorel: fă un interviu cu Nimigean. A fost de acord şi am pornit în căutarea lui. L-am găsit cu greu, la Corabia Nebunilor sau la Closeţele, cum se numeşte căminul de garsoniere al universităţii, G4. Interviul a ieşit super. După mai multe sticle de Cotnari, Viorel şi-a amintit că ştie să cînte la vioară, iar Ovidiu că are o vioară pe undeva. Cred că este şi o fotografie din acea seară, în care eu vorbesc cu Ovidiu şi Viorel chinuieşte vioara. La scurt timp după această întîlnire, am făcut un plan de bătaie. Tot la Ovidiu în garsonieră. Am hotărît că e club şi nu cenaclu; i-am dat numele de Club 8. Următorul vizat în constituirea grupului a fost Radu Andriescu, la care am mers trei oameni: Ovidiu, Viorel şi cu mine. Viorel se cam codea, că avusese cu ceva timp în urmă, la Botoşani, o gîlceavă cu Andriescu. Dar lucrurile au decurs bine, Radu nu ţinea supărarea. I-a plăcut ideea. Planurile au luat amploare. Am început şedinţele publice la Teatrul „Luceafărul”, căci la mine acasă nu se mai putea: în septembrie se născuse Ilinca, iar apartamentul meu era cu două camere semi-decomandate. Lucrurile au decurs foarte repede, ne-am înţeles fără tîrguieli, ceea ce înseamnă că gîndeam cam la fel şi ideea, de fapt, plutea în aer, aştepta doar să fie pusă în aplicare. S-au adunat ca prin farmec şi Otilia Vieru, Costică Acosmei, Ada Tănase, Horaţiu Decuble şi toţi ceilalţi. Ancheta lui Viorel din „Timpul” a găzduit în numerele 11 şi 12 două mese rotunde realizate la Club 8. Îţi dai seama ce repede s-au derulat întîmplările. Dincolo de şedinţele publice, frecvente în această perioadă, ne întîlneam destul de des şi acasă la Radu, unde stăteam mai ales pe terasă. Au fost întîlniri superbe. În acea perioadă Radu a scris „Eu şi cîţiva prieteni”, care a apărut la Brumar în condiţii excelente. În fine, în 1998 a fost polemica din Monitorul Arte, care a făcut mare vîlvă în tîrg şi care ne-a unit şi mai mult. Nu mai detaliez perioada care a urmat. Ea e mai cunoscută şi deja m-am întins cam mult cu povestea.

 

- Care e atmosfera culturală ieşeană văzută din interior, că dinafară situaţia e deosebit de încordată, iar tinerii par foarte bine plasaţi?

- Da, e relativ încordată. După polemica din Monitorul Arte, a urmat cea din Observatorul Cultural, care, deşi nu a fost iniţiată de Club, a fost susţinută puternic de membrii lui. Dar şi reverberaţiile acesteia se sting… Nu ne mai încrucişăm spadele. Am hotărît că trebuie să construim. Clubul, împreună cu revista „Timpul”, reprezintă în momentul de faţă în Iaşi o zonă de mare interes pentru cei foarte tineri. Dacă sînt bine plasaţi… Într-un fel, da. Nu neapărat instituţional, cu toate că unii dintre ei stau bine şi în privinţa asta. Sînt bine plasaţi pentru că au ştiut să-şi construiască oportunităţi. Au unde publica, se pot întîlni şi discuta, se pot face cunoscuţi. În plus, există acest val al prozatorilor la Iaşi, de o forţă teribilă. În sfîrşit, a sosit şi momentul prozei la Iaşi. Pînă acum, poeţii erau marca locului. Faptul că se scrie multă proză şi bună e un avantaj pentru toţi. Nu e meritul nimănui în mod special, dar e o mare şansă.

Clubul construieşte şi el. Antologii (în româneşte, în engleză, în germană); relaţii cu Austria, Germania, Franţa; o colecţie („Club 8”, la Editura Versus), un site (http//:club8.home.ro) şi multe altele. Vor urma surprize!

 

- Ce scriitori români ţi se par importanţi, cine îţi pare competitiv în cadrul literaturii universale?

- Sînt mulţi scriitori români importanţi, mi-ar fi greu să-i enumer. Chestiunea cu literatura universală e spinoasă. Ce-i aia literatură universală? Am putea vorbi, mai practic, de autori care ar putea avea succes în Occident… Dar şi asta e greu de spus. E mai uşor să vedem care sînt cei care deja au avut succes şi să tragem de aici niscaiva concluzii extrapolabile, deşi nici acesta nu e raţionamentul cel mai corect. Herta Müller sau Eginald Schlatner au avut succes în Germania. Vor avea ei şi în Franţa? Dar în Marea Britanie? Greu de spus… Aici merge făcînd şi văzînd, cu tatonări succesive. Scriitori necunoscuţi la noi sau puţin valorizaţi pot avea un succes imens în afară, într-o ţară sau alta, căci şi între ele există diferenţe de mentalitate. Dar pentru a vedea dacă au succes, trebuie promovaţi. Cu eşantioane de text, în rîndul editorilor din afară, cu costuri minime. Şi asta nu trebuie s-o facă neapărat statul, ci şi agenţiile literare private. Numai că scriitorii trebuie să fie dispuşi să umble substanţial la text, eventual să scrie după comenzi şi multe alte lucruri cu care autorul român nu e prea obişnuit.

 

- Despre scriitorii tineri, cum ţi se pare literatura scrisă de tineri, pe cine ai menţiona?

- Literatura tînără e foarte diversă. Multe stiluri, multe direcţii. Se cloceşte ceva, simt asta. Dincolo de toate tînguielile, multe dintre ele îndreptăţite, perioada postdecembristă e favorabilă înnoirii, e fecundă. Acum nu e atît de greu să scrii ce vrei şi nici să publici, ci să-ţi păstrezi motivaţia de a scrie. Peste cincisprezece, douăzeci de ani, odată cu dezvoltarea managementului cultural autohton şi cu „alinierea” mentalităţilor, literatura română va pătrunde puternic în Europa. Iar tinerii de acum vor profita din plin de asta. E o şansă pe care scriitorii din comunism n-au avut-o. Ei au avut şansa dizidenţei, dar cîţi au folosit-o?

Sînt mulţi scriitori tineri (foarte) buni. Nu-s convins că-i pot aminti pe toţi, spun doar cîteva nume, care îmi vin în minte acum: Constantin Acosmei, Petre Barbu, Ioana Băieţică, Daniel Bănulescu, Ştefan Baştovoi, Dumitru Crudu, Adina Dabija, Gabriel H. Decuble, Gabriela Gavril, Radu Pavel Gheo, Mihai Ignat, Florin Lăzărescu, Liviu Măţăoanu, Rareş Moldovan, Alina Nelega, Răzvan Rădulescu, Dan Sociu, Sorin Stoica, Costel Stancu, Dan Lucian Teodorovici, Mircea Ţuglea, George Vasilievici, Constantin Vică, Elena Vlădăreanu. Radu Andriescu şi cu O. Nimigean intră la categoria tineri? Dar Simona Popescu? Dar Radu Aldulescu, Adrian Oţoiu şi Radu Macrinici? Dacă da, atunci îi înscriu şi pe ei. Pe tine nu te pun, şi nici pe fratele tău, că zice lumea că o fac de politeţe. Îmi cer scuze de la cei pe care i-am uitat sau pe care încă nu i-am citit.

 

- Dacă ai fi un om plin de bani, ce ai face pentru scriitorii tineri? Dacă ai fi preşedintele Uniunii Scriitorilor, să zicem, ce schimbări ai face în această asociaţie? Ce rol trebuie să aibă o asociaţie de scriitori şi au ele vreun rost aşa cum sînt?

- Dacă aş fi un om cu bani, probabil că n-aş gîndi ca acum şi, de fapt, n-aş face ceea ce mă gîndesc că aş face dacă aş fi un om cu bani. Dar hai să vedem ce mă gîndesc că aş face pentru scriitorii tineri dacă aş fi o persoană cu bani. Cred că în primul rînd i-aş ajuta să se asocieze şi le-aş plăti traininguri în care să înveţe cum pot fi obţinuţi bani din occident pentru cultură, căci de acolo pot fi deblocate mai multe fonduri decît aş fi eu în stare să le ofer. Cu certitudine, nu toţi au capacităţi manageriale. De aceea, poate aş sponsoriza o colecţie de literatură tînără la o editură prestigioasă, iar pentru cei cu un debut strălucit m-aş gîndi la un fel de cărţi comandate, cu avans plătit. Să-i motivez să scrie în continuare. Dar n-aş da bani după capul meu, ci mi-aş lua un consilier în această privinţă.

Dacă aş fi preşedintele U.S.R.? Ar fi foarte multe lucruri de făcut… În primul rînd aş încuraja descentralizarea: mai multe filiale şi cu autonomie financiară mai mare. Nu vreau să vorbesc aici de avantajele acestei mişcări, dar sînt multiple. Aş umbla la criteriile de admitere în U.S.R., căci acum e prea puţină rigoare, ceea ce duce la scăderea statutului de scriitor. Aş încerca să dezvolt competenţe în construcţia şi managementul proiectelor, pentru a putea aduce bani europeni. Aş studia mai mult la posibilităţile de reclamă prin intermediul cărţilor şi aş intra în combinaţie cu agenţiile de publicitate. Aş construi o agenţie literară a U.S.R. care să încerce să plaseze autori români pe pieţele străine de carte, dar o agenţie nu populată cu scriitori şi traducători sinecurişti, ci cu profesionişti în marketing cultural. Ar fi mai multe de făcut, dar nu-mi vînd toate secretele. Consultanţele de specialitate se plătesc cu bani grei. Aştept ofertele.

 

(2003-februarie 2004, Braşov – Iaşi)