De ziua lui Traian T. Coşovei - un interviu

„Am scris tot atîtea cărţi cîte „probleme" de viaţă am avut”

 

Mihail Vakulovski: Domnule Traian T. Coşovei, ce-a însemnat pentru dvs. cartea de debut, Ninsoarea electrică, debutul dvs. însemnînd practic şi debutul unei generaţii întregi, generaţia „optzeci” sau, cum aţi numit-o, „a noii sensibilităţi”?

TTC: Cel mai bine au spus-o criticii literari care se puteau face auziţi atunci... Erau vremuri confuze, anii ’70 şi toate discursurile care „direcţionau” pînă şi apa Dîmboviţei... Ca studenţi, frecventam cenaclul Junimea al profesorului Crohmalniceanu. Era un cenaclu de proză. Veneau Mircea Nedelciu, Gh Ene, Gheorghe Iova, Ioan Iovan, Constantin Stan, Crăciun, Ioan Flora... Se uitau la noi cu condescendenţă. Profesorul Crohmălniceanu ne-a făcut o surpriză: l-a ivitat pe Ion Caraion la o şedinţă de poezie... citeam eu şi Florin Iaru... Maestrul ne-a ascultat cu un calm compătimitor şi, la final, ne-a spus că ar fi mai bine să scriem proză... că, oricum, ce citisem era mai bun decît tot ce se publica în revistele literare...

            Trec nişte ani şi se înfiinţează Cenaclul de luni condus de Nicolae Manolescu. Acolo am simţit că se întîmplă ceva... o mişcare. Dar, între timp, noi continuam să ne lipim poeziile la gazeta de perete a facultăţii... parcă eram sortiţi să rămînem acolo...Locuiam în fostul imobil în care fusese Cartea Rusă. Camera mea avea 35 de metri pătraţi şi era înaltă de vreo patru metri. Aveam cîteva uşi de stejar pe care fixam cu pioneze cîte un poem: eu, Florin Iaru, Ion Stratan. După nişte luni de zile a apărut şi Mircea Cărtărescu pe care îl consider şi acum un bun prieten de poezie. Şi, cum se întîmplă în momentele de inconştienţă studenţească, am zis: „Gata! Suntem o generaţie!”. Mai ales că pusesem mîna şi pe pe o carte despre Beat Generation: Ginsberg, Ferlinghetti, Kerouac şi Gregori Corso. Ideea era cam aşa: uite, mă, aştia au o librărie de doişpe metri pătraţi la San Francisco, pun ban de la ban ca să-şi cumpere ceva de plileală, de fumat, împart banii de taxi şi publică pe cont propriu! Ăştia sunt liberi, nu ca noi!

            Şi am devenit liberi... în mintea noastră. Ne beleau ăia pe unde apucau, rău de tot... Da, aveau rubrică specială, în Săptămîna, în Scînteia Tineretului... am acasă toată colecţia de înjurături...

            Cartea la care vă referiţi dvs., Ninsoarea electrică, a apărut, chiar dacă cu o întîrziere de un an, la timpul potrivit şi la momentul literar potrivit. Era o carte bună – cum a afirmat şi critica de specialitate – o carte matură, o carte care exprima o stare de spirit... destul de revoltată... Dacă nu era o carte „de impact”, poate că nu mai vorbeam acum despre Generaţia 80! Nu este mai puţin adevărat că, dacă această carte nu era urmată de apariţiile colegilor mei de generaţie din toată ţara, poate nu s-ar mai fi vorbit niciodată despre ea...

            Cît despre ceea ce dvs numiţi, cu sintagma mea, „o nouă sensibilitate” reprezenta dorinţa manifestă a unei schimbări...

 

Deşi vă găsiseţi un stil propriu care vă reprezenta chiar din prima carte publicată – poezia stufoasă, cu o aglomerare de imagini, expresii aforistice şi stări, evenimente, impresii care formează un carnaval liric colorat - , aţi trecut repede la alte registre; în cea de-a doua carte, 1, 2, 3 sau..., venind cu un hedonism ludic, apoi aţi încercat o poezie mai directă, în Bătrîneţile unui băiat cuminte, să zicem, ca în Înhăitarea fripţilor să ajungeţi la un fel de poezie de poezie (de la „băieţi de băieţi”). Ce vă face să fiţi mereu în priză, în căutare?

Cele două cărţi la care vă referiţi, Ninsoarea electrică şi 1,2,3, sau... au dat tonul unei alternative poetice: ori stilul „simfonic”, profund, elegiac-agresiv, provocator şi retoric... ori stilul tragi-comico-eroic, ludic şi ironic pînă la sfîrşitul staţiei de tramvai a elegiei. Pentru că tot acolo se ajungea: la elegie ca expresie a reflexivităţii. În mod paradoxal, eu nu sunt un bun „exeget” al demersurilor mele poetice... în anii de început, noi mărşăluiam prin nişte mlaştini ale speranţei şi ale deznădejdii! Veniţi proaspăt din armată, aveam şi mentalitatea celor ce trebuie să ocupe, rapid, capetele de pod ale unei „acţiuni” poetice pe care eu am numit-o „o nouă sensibilitate”.

În ce mă priveşte, nu am văzut necesitatea unei demolări a tradiţiei – în spiritul aripei vulgarizate a avangardismului – ci o nevoie de a instaura „insurecţia” spiritului nou: ca pe o aripă creativă a spiritului avangardist, cel care a mers mai departe, cel pe care îl regăsim acum în cărţile generaţiei din care faceţi parte şi dvs.

Noi nu am vrut să contestăm pe nimeni. Eram conştienţi că mişcarea avangardistă avea un spate ideologic puternic, de stînga... apele pe care navigam erau şi tulburi şi adînci...

Cît priveşte volumul Bătrîneţile unui băiat cuminte – cel care a obţinut Premiul Academiei Române – el este rezultatul unei aşteptări de opt ani. Sunt poeme la care am scris gîndindu-mă ce e de făcut cu poezia mea şi cu viaţa mea...Cartea începe în 1986. A venit şi a trecut Revoluţia, au venit şi au trecut prieteni prin viaţa mea, au venit şi au plecat cîteva femei din viaţa mea... pînă şi muzica s-a schimbat în anii ăştia. Adevărul e că nu am vrut s-o public în ‘90, ’91, cînd lumea era preocupată să-i descopere pe cei care trăseseră în acel decembrie însîngerat. Insurgenţa mea a rămas în plan literar... apoi a venit perioada de restauraţie  în care trăim şi acum. Abia după cîţiva ani a venit Mahalaua de azi pe mîine – carte scrisă împreună cu Dan Mircea Cipariu – din care dvs amintiţi capitolul meu, Înhăitarea cu fripţii. Cartea a apărut în anul 2000, ca şi o altă carte, proză de data aceasta, scrisă împreună cu Ştefania Coşovei, Les annés folles du socialisme... era o stare de revoltă...

 

Spuneaţi la un moment dat că băieţii ăştia mă învaţă ce e poezia sau aşa ceva, fiind vorba de trupele de rap. Cum influenţează muzica poezia dvs.? Ce formaţii româneşti vă plac, le ascultaţi?

Mie îmi plac Beatles-ii. Dar, în acel contex, mă refeream la mişcarea muzicală liberă de prejudecăţi... care militează „explicit” pentru libertatea de expresie. Aşa, ca în primul amendament al Constituţiei americane. Mă referam la trupa mea preferată de hip-hop, Paraziţii. Eu nu am gîndire vulgară, deci nu pot înţelege „tonalitatea” vulgară a cuvintelor. Cuvintele sunt nişte „vehicole” cu număr de Olt sau de Prahova. Trec pe lîngă noi şi – cînd eşti mort – ţin cîteva secunde farurile aprinse.

            Paraziţii sunt o trupă bună şi adevărurile lor, ale textelor lor, sunt irefutabile. Altminteri, dacă ai gîndire vulgară, şi cuvîntul pîine miroase a căcat.

 

Nicolae Manolescu spunea că sînteţi şi un foarte bun desenator şi că făceaţi nişte afişe foarte frumoase pentru Cenaclul de Luni, atunci, la începuturile mişcării. Cum aţi ajuns la poezie, vă mai amintiţi cum aţi scris primele poezii, acum, după ce aţi publicat atîtea cărţi şi aveţi o popularitate imensă?

Da, imi amintesc: era în perioada studenţiei si eu trăiam încă din nostalgia de a mă fi înscris la Facultatea de Arhitectură, care era o facultate de elite... nu eram destul de pregătit la matematică... la „Teatru” erau vreo 12-14 locuri, aşa că am ales Filologia. Primele versuri le-am scris pentru că „locuiam” un mediu universitar în care mulţi practicau şi exerciţiul poetic fără nici o speranţă.

Nu vreau să fac pe bătrînul nostalgic, dar presiunea politică şi socială deveniseră insuportabile... la chioşcurile de ziare nu mai găseai nici amărîta aia de revistă comunistă franceză, L’Humanite, sau Pif... La Sala Palatului era un chioşc unde băgaseră ziarul Pravda şi oficiosul Partidului Comunist Chinez. Cine se plîngea pe la vreo ambasadă ori încerca să scrie la rudele din străinătate se expunea la mari probleme. Parcă eram închişi în aceeaşi cuşcă: porumbei şi crocodili.

Am scris tot atîtea cărţi cîte „probleme” de viaţă am avut. Unele „probleme” evadau din social-politicul mărunt şi vulgar al acelor vremuri... mai aveam şi eu cîte o iubită, imi făceam un vis, o iluzie... Cît despre „imensa popularitate”, să fim serioşi. Am vrut să fiu lăsat să scriu ceea ce simt. Ori, multe din cărţile mele erau legate de prezenţa (chiar şi trecătoare) unei femei în viaţa mea. Ţin minte, acum, la bătrîneţe, i-am citit într-o noapte Ştefaniei un vers recent: „Datorită ţie o rochie a trecut prin viaţa mea!” Şi versul acesta nu avea nicio legătură cu Ştefania. Dar Ştefania e un om înţelept şi a înţeles că este vorba despre o metaforă din copilăria metaforelor mele. Uneori, îl citez pe Warhol: „Viaţa mea e ca un reportofon cu un singur buton: ştergere!”

 

În Cenaclul de Luni eraţi recunoscut ca un lider. Cum aţi cîştigat încrederea colegilor?

Nu ştiu dacă am fost un lider în generaţia mea. Am fost unul dintre ei... printre cei mai credibili. Dacă nu exista grupul nostru de prieteni (şi aici mă refer la Iaşi, Timişoara, Cluj, Sibiu, Constanţa, Braşov, Oradea etc) Generaţia ’80 nu ar fi existat. Ne cam săturasem de generaţiile cu lider... am fost printre primii care am sesizat acest pericol.

 

Aţi publicat şi cărţi de critică literară, Pornind de la un verb şi Hotel Urmuz. Ce înseamnă pentru dvs. critica literară? În ce relaţii sînteţi cu criticii? Cum citiţi cronicile la cărţile dvs, mai ales la cele de poezie?

Îmi citesc colegii încercînd să mă regăsesc pe mine. Apoi, nu imi place să mă citesc şi să mă citez numai pe mine. Cînd scriu despre cartea unui coleg care s-a prăpădit, eu mai şi plîng... şi nu mi-e ruşine de asta... oricum, nu mă vede nimeni cînd scriu. Contează ce se citeşte!

 

Deşi scrieţi mult, apăreţi mereu pe piaţa literară şi cu antologii. Cum şi de ce se întîmplă asta? Ce e pentru dvs o antologie?

Nu am publicat decît o antologie (în adevăratul sens al cuvîntului) pînă acum, Insitutul de glasuri la Cartea Românească. Şi aia e făcută de Ştefania... muncă silnică... note bio-bibliografice, dar mai ales „repere” critice.

            Unele cărţi conţin şi poeme mai vechi, unele re-aşezate textual... îmi trebuiau în construcţia cărţii... mai pui şi cîte o cărămidă veche la un zid nou. De fapt, cărţile noastre aveau tiraje foarte mici... difuzarea, self managementul, expediţia, mediatizarea – le făceam tot noi... Ca şi acum!

 

Sînteţi considerat copilul teribil al generaţiei dvs. Vă amintiţi cîteva cazuri (publice) care vă apără acest titlu, să zic aşa?

Nu m-am considerat niciodată un „copil teribil”. Cînd eram copil, eram considerat „copil problemă” la Şcoala nr. 19, „Clemenţa” sau, cum îi spun eu, „închisoarea de maximă securitate nr. 19”. Am avut şi nota 6 la purtare. Ăia au pus ochii pe mine din prima! Îmi amintesc (şi am o memorie asasină, nu uit pe nimeni) că era prima zi de şcoală... clasa întîi... abecedare cu cîte o floare pe ele (plătite de părinţi)... şi eu, ascuns în ultimul rînd, am fluierat. Învăţătoarea a întrebat: „Cine a fluierat?” Eu, nimic... dar m-a turnat un coleg, că era şcoală de viitori oameni cu vocaţie în domeniu...

            Am fost un copil rău, mă înhăitasem cu fripţii... unii, care la 10-12 ani băteau cartierele, se cafteau în parcul Icoanei, unul a spart Biserica Italiană şi a furat icoane, altul a trecut Dunărea înnot în Iugoslavia şi, de foame, s-a întors şi l-au şi prins... tăiam firele de la antenele vecinilor din răzbunare că nu ne lăsau să ne facem corturi (sic) pe acoperiş, dădeam cu carbid în borcane de sticlă, pînă l-au dus pe unul la spital că i-a explodat proiectilul în faţă, jucam tenis cu mingii de nămol, că alea normale nu spărgeau destul de bine geamurile... schimbam ciunga din gură în gură, băteam mingea pînă seara, tîrziu şi mai treceam şi pe la magazinul Unic, de unde furam leii de plastic de la sticlele de Gin Gordon’s. Ştiam toate subteranele şi acoperişurile din Blocul Roşu (la subsol era un garaj al securităţii), Blocul Verde, Blocul Scala. Un joc de-a „hoţii şi vardiştii” începea la opt dimineaţa şi se termina la zece seara! Aş mai juca şi acum un „hoţii şi vardiştii”... dacă n-au sudat ăştia capacele de canal.

 

Într-o anchetă a lui Marin Mincu, despre „de ce scriu poezie?”, spuneaţi că poezia „te expune unor pericole mortale”... Puteţi detalia - pentru cititorii dvs care nu scriu poezie - această idee?

Aveam dreptate. Dacă te expui, crezi. Dacă ai credinţă, te expui. La un moment dat, m-am „rătăcit” prin alte procupări ca să scap de aceste pericole. Mulţi comentatori au remarcat „uşurinţa” cu care scriu versuri. Păi, să le dau eu vreo trei luni de „uşurinţă” din viaţa mea şi să vedem care se aruncă primul în puţul liftului, care la stăvilar, care în faţa metroului... şi mai vedem noi atunci...

            În manualele de criminalistică sunt prezentate patru feluri de sinucidere... ultima se numeşte punitivă... Manualul era vechi, îl aveam de la Florin Iaru... nu ştiu cum dracu’ a pus mîna pe el că era pentru „circuit închis”! Era oribil ce-am vazut acolo: unii îşi băteau cuie în cap, alţii se dezbrăcau în zăpadă. Acuma, fiecare cu metoda lui. Numai că există şi sinuciderea prin poezie. Prin darul ce ţi-a fost hărăzit. După mine, este o tîmpenie. Asta nu înseamnă că nici eu... E o ispită...

 

În Anii nebuni ai socialismului (roman scris împreună cu soţia dvs., Ştefania Coşovei) naratoarea cărţii aminteşte de un jurnal intim al personajului care vă reprezintă pe dvs. De ce nu publicaţi din acest jurnal, dacă există?

Anii nebuni ai socialismului a fost un pariu cu Ştefania. M-a adus în faţa unor adevăruri şi a unor întrebări. Pariul l-a cîştigat Ştefania, care acum scrie romane: Deziluziiiluzii (nominalizată la premiile USR), Diferenţa de a fi, Golful porcilor (publicat iniţial în foileton în revista Tomis). Domnule Vakulovski, e greu să spun dacă eu am pierdut un pariu şi Ştefania l-a cîştigat. A spus-o şi Nicolae Breban, a spus-o şi Ştefan Agopian, aţi spus-o şi dvs. şi fratele dv., Alexandru Vakulovski... au spus-o şi alţii...

            De nervi, m-am apucat să scriu şi eu un fel de roman împreună cu tînăra noastră vecină, domnişoara Ioana Mănescu, Motocicliştii Spaţiali, Mi-am jurat să „spargem” şi Stăpînul inelelor şi porcăria aia comercială Harry Potter... ne făceam curaj, un curaj nebun... am şi publicat ample fragmente în mai toată presa literară. Interesant ar fi romanul acestui roman care se dorea şi umoristic. Mie mi se pare şi acum genial, dar poate o să apară postum, ceea ce m-ar scuza de nişte explicaţii.

 

De ce aţi ales numele „Paul” pentru personajul dvs. autobiografic?

Nu ştiu. Şi chiar dacă ştiu, nu vă spun. Am să vă spun altceva: aveam un prieten, Paul. Stătea pe  o stradă perpendiculară cu a noastră... stăzile astea amărîte înconjurau Ambasada Statelor Unite ale Americii la Bucureşti... la o sută de metri era Asociaţia de Prietenie Româno-Sovietică (celebra ARLUS)... în „tensiunea” asta am trăit 23 de ani! Şi părinţii lui Paul ăsta închiriaseră, prin anii ’70, o cameră unor italieni care veneau acolo să reguleze curve... îl trimiteau pe copil pe străzi, să nu vadă ce se petrece în casă... că ăia luau dublă, triplă chirie. Paul a traversat un sezon  sau două de curvăsăreală legală (nici sectoristul carterului nu era străin de situaţie...) învăţînd să joace table cu golanii cartierului. A învăţat şi nişte vorbe în limba engleză (?!) pe care le repeta cînd pierdea la table...Mi le amintesc şi acum (fonetic): „Ai no şans!”

            Era băiat de treabă Paul. Ne aducea cutii goale de bere să punem şi noi în bufet... ori pachete goale de Marlboro... sau tuburi de spray Rexona...

 

Naratoarea romanului spune despre dvs că „era expert în a se autoculpabiliza”. Ce vă reproşaţi cel mai des şi ce credeţi că aţi ratat?

Da, da... nu doresc să accentuez acest amănunt... dar vă promit, domnule Vakulovski, că dacă îm plinesc 70 de ani o să vă spun toate faptele pentru care mă autoculpabilizez. Deocamdată, în ce mă priveşte, acele lucruri sunt minore... şi personale... adică ţin de nişte persoane feminine pe care nu vreau să le ofensez. M-aţi întrebat mai devreme de un „jurnal”. De aproape treizei de ani nu ma iţin nici un jurnal (era să zic dosar), nu mai port nici o corespondenţă, mi-am pus telefonul la „secret”, foşnesc din ziare cînd comentez cu Ştefania o ştire de la tv, şterg amprentele de pe pahare, cînd se fac poze mă ascund după copaci, mă aplec pe sub mese, pe sub scrumiere, nu scriu bilete, nu accept să fiu imprimat, am şase sisteme de alarmă pe casă, deşi numai pisica şi frigiderul ei ar fi de apărat în caz de ceva... am un pitic pe acoperiş, doi în pivniţă, unul de la Poliţie şi unul de la o firmă de pază, mi-am pus drugi de fier la uşă, iar la sonerie e un şirocel care... sper că v-aţi păstrat simţul umorului!

            Jurnale scriu cei care vor să se pună bine cu posteritatea.

 

Naratoarea mai zice că personajul care vă reprezintă „era un ratat al ideii de marxism-leninism”...

Vrea să mă minimalizeze. Ca şi chestia cu douăjdouă de contacte sexuale... pe zi... haida de! E un complot, neîndoielnic... piticul de pe acoperiş... mafia piticilor din subsolul blocului... nu vedeţi ce vremuri trăim?

            Acum, lăsînd gluma, este evident că generaţia din care fac parte (aţi observat că nu zic „generaţia mea”) nu a avut „priză” la ideile alea... Promisiunile politice din anii ’70 erau nimica toată pe lîngă promisiunile calde ale fetelor de la discoteca Facultăţii de Filologie – promisiuni făcute în plină perioadă „Flower Power”. Erau concrete, pe cînd marxism-leninismul putea să mai aştepte... Ne căcam pe ele de promisiuni marxist-leniniste, cînd alea aşteptau tremurînd să ne ofere dragoste dezinteresată pe acorduri Beatles. Aia, da, revoluţie culturală!  

 

Spuneaţi (tot în Anii nebuni...) că Mircea Nedelciu v-a oferit cu prietenie cea mai frumoasă călătorie: la Chişinău. Ce v-a impresionat mai mult în călătoria aia? Aţi mai fost, după aceea, la Chişinău?

Mircea Nedelciu este, neîndoielnic, un lider al generaţiei sale de prozatori. Gheorghe Iova era ideologul... dar generaţia lor are multe ramificaţii. Revenind la prozatorul şi omul Mircea Nedelciu... cu toate străzile alea micuţe  ale Chişinăului mi-a dăruit cea mai frumoasă călătorie într-o ţară prea puţin cunoscută. Mircea – Dumnezeu să-l odihnească – avea la bani pe el de putea să cumpere şi Palatul Parlamentului. Am căutat vreo trei ore un loc unde să putem bea  o bere, dar el era acolo pentru o expoziţie de carte Euromedia şi mi-a spus că nu prea are timp să căutăm bere... că vrea să aranjeze cu mîna lui standurile... pavilionul...

            Era un om de o curăţenie sufletească rar întîlnită.  

 

Cum vă pare literatura mai tînără, să zic aşa, literatura de după dvs.? Ce tineri scriitori vă plac? Aţi avut surprize în acest sens?

Cred foarte mult în literatura tînără. Este evident că vine cu alte mijloace de expresie, cu alte experimente şi, cu siguranţă, cu o altă aşezare în alte rame textuale ale aceleiaşi vieţi trăite. Numai că, de această dată, ei, tinerii scriitori au acces la Europa.

  

(aprilie 2007, Bucureşti-Braşov)